Simțea în casă mirosul pâinii aburind sub ștergare albe, dar nu avea poftă de mâncare după dezgustul de propria ființă provocat de priveliștea descompunerii din căruța trasă de calul galben.
Noaptea, în imaginația lui Druțu, trupul Imdiolei cerșea dragoste. Se agita vegetal, ca un nufăr, dar otrăvea cu sucul ucigător de spânz. Cădea din extazul cunoașterii, în zbuciumata greață uitându-se la sânii ei descompunându-se în fața ochilor săi. După mușcătura suavă, într-un sărut de delir, buzele ei se transformau în materie râncedă, dezvelind dinții uscați ai unui cadavru. Trupul zvâcnind în declicul iubirii părea umflat de gazele putreziciunii. Viermii îi săpau labirinturi efemere sub pleoape. Nisiparnița cu formele exagerat feminine îi surâdea de dincolo de pragul morții după amorul vâscos, în căderea uniformă a nisipului de aur ce măsura nemilos timpul.
Dimineață, neștiutoare, îl trezi cu pâine, unt de casă și lapte de capră nefiert. Simți povara poveștii în timp ce vorbea cu Imdiola sorbind în răstimpuri laptele din cănițele mici de lut. Se zvârcolise toată noaptea bântuit de imagini cadaverice și luptând în orele de trezie cu finalul basmului ce nu se lăsa prins. Povestea neobișnuită o captivă pe Imdiola căreia, precum unui copil, i se deschiseră baierele perceperii unei frumuseți facile. Începutul semăna izbitor cu povestea lor de dragoste din primele clipe sau cu o albie largă ce dilua vâltoarea imposibil de zăgăzuit. Boieraș avea aproape totul la picioare pentru a-și dori ceva obișnuit; căuta tot ceea ce era imposibil de obținut. Pașii îl purtau pe urmele altor rătăcitori, simpli cerșetori de absolut, de cuceriri amoroase sau propovăduitori ai unor religii moarte. După una din versiunile tatălui său, Druțu aminti și de posibilitatea părăsirii de către Boieraș a unui loc unde nemurirea se plătește cu pustnicia, iar iluzia fericirii cu numeroase lucruri interzise.

În conacul Iriziei se găsea, precum în majoritatea basmelor, una din ușile dincolo de care se vedea sublima lume în imensitatea ei, cu farmecul decăderii și lupta voluptoasă pentru o moarte în vârful piramidei alcătuită cu răbdare din cadavrele celorlalți. Tocmai rătăcirile lui Boieraș nu sunt scoase la lumină în mănunchiul de referiri la viața acestuia moștenite de Druțu. După o addenda a tatălui, s-ar fi întâlnit cu emisarul Iriziei, cumpărătorul de aramă care a adus în Þilimuni povestea în curs de desfășurare.
Irizia și-a schimbat apa sfântă a lacrimilor de icoană plângătoare, vărsate în urma plecării lui Boieraș, cu arama din care a fost turnat șarpele. Vestea despre puterile lui taumaturgice trebuia să fie și o chemare pentru soțul rătăcitor care să-i hotărască întoarcerea acasă.
Își cântărise toate cuvintele și modelase toate fragmentele adăugate basmului. În spatele unor flori ale simplității, Druțu ascunsese numeroase pilde și simboluri străvezii, implicându-se în deznodământ.
Pentru el Irizia nu era numai rodul închipuirii unui autor necunoscut, ci întruchiparea iubitei ideale. Nu se dorea povestitorul fără personalitate, nici un mărunt personaj care–și ascunde aripile delirului; era personajul umilinței sărutând buzele zmeurii ale Iriziei și simțindu-și conștiința înecată în incendiul provocat de scânteia vătămătoare scăpărată de gheara oțelită a morții.
Însă nu-și imagina marea menire. În tumultul pelerinilor nu intuia nemișcarea, nici puterea sacrificiului său ce năștea mitul, aprinzând lumina în opaițele ce-l înconjurau. Căuta untdelemnul dragostei, când expunerea sa degaja energii vindecătoare. Nu-și vedea preoteasa ridicând rugăciuni la cer. Nu vedea mulțimea nesătulă de minuni întinzând brațele și cerșind doar o rază de privire salvatoare. Sentimentele celor care se târau după un pospai de absolut, căutând orbește în praful drumurilor spuma dragostei, fugind apoi din calea tăvălugului bătrâneții, nu aprindeau nimic în el.
Existența sa nu era echilibrată decât de răul făptuit involuntar în acele accidente provocate de nebunia luptei nesfârșite cu destinul.
Oare Imdiola își regăsea însușirile asemănătoare celor din evocarea Iriziei? Il sorbea cu alți ochi, mai hulpavi, temându-se să nu-l piardă?
Ascunzându-și chipul ce-i trăda sentimentele, Druțu se lăsă mângâiat de fiorul demonului mândriei, știindu-se pentru prima oară iubit cu adevărat. Păcat, lumea e prea mare pentru a-și regăsi paradisul singurătății; nu puteau fi nici primii, nici ultimii. Coconul iubirii putea fi spart dintr-o clipă în alta. Cât el ar fi existat, Imdiola putea fi orice: hidră, chip al descompunerii sau floare a morții; nu și-ar fi schimbat niciodată sentimentul acesta larg de cuprindere care îl încerca acum.