A existat o perioadă în viața mea în care serviciul îmi acaparase întreaga existență. Nu am fost niciodată o persoană preocupată de obținerea unor poziții înalte în ierarhiile profesionale sau a unor remunerații mari, ca scopuri în sine. Atitudinea mea față de muncă a fost următoarea: m-am străduit cât am putut de bine să mă achit de sarcini, să lucrez cât mai corect, să greșesc cât mai puțin, să învăț cât mai multe, să mă împac cu colegii, să nu-i supăr prea tare pe șefi și, în general, să îmi fac datoria cât mai conștiincios cu putință. Dacă strădaniile mele au fost răsplătite de-a lungul timpului prin aprecieri, promovări sau măriri de salariu, aceste lucruri nu au putut decât să mă bucure, firește, dar - repet - ele nu erau țeluri pe care să le urmăresc deliberat.

Efortul meu constant, derulat pe parcursul multor ani de serviciu, a dat încet, încet roade. Ajunsesem într-o funcție importantă (dar nu de conducere - pe acestea le-am evitat întotdeauna), într-o instituție renumită. Prețul era însă pe măsură: munceam enorm, de dimineața până seara. Mă trezeam în zori, la ora cinci, și rareori mă întorceam acasă înainte de nouă seara - de multe ori, chiar mai târziu. Îmi amintesc cum am prins odată ultimul metrou - era aproape unsprezece noaptea, am alergat pe scări, pe peronul pustiu, i-am făcut semne disperate însoțitorului de bord care mă privea uluit, ca pe o apariție supranaturală, și m-am strecurat la secundă printre ușile ce se închideau; în tot metroul nu mai era nici măcar o singură persoană în afară de mine.

Devenisem - treptat și fără să realizez - atât de atașată de munca mea, încât puteam fi considerată aproape workaholică. O contribuție la această stare de fapt avuseseră, sunt convinsă, pe lângă alți factori, și astrele - zodia mea, a Săgetătorului, fiind aceea a oamenilor pentru care îndeplinirea obligațiilor profesionale reprezintă o prioritate absolută, având întâietate față de orice altceva. În unele seri, pe când mă întorceam acasă obosită, înfometată, câteodată supărată, tristă ori numai descurajată sau dezamăgită, în timp ce priveam prin geamurile autobuzelor orașul întunecat ce se pregătea de culcare, oamenii străvezii - în lumina becurilor - și, asemenea mie, cu simțurile aproape atrofiate la acele ore târzii, hărăzite de natură repausului, mai găseam în mine o scânteie surprinzătoare de luciditate și mă întrebam: oare se justifică toate aceste eforturi?... Merită? Ce răspuns minunat îmi oferise marea scriitoare Agatha Christie, prin vorbele extraordinare ale unuia dintre personajele sale: "Până la urmă, probabil că cel mai important lucru în viață este să îți faci datoria." Câtă mângâiere găseam în aceste cuvinte și ce forță neașteptată îmi insuflau ele pentru a putea continua și a nu abandona!

În condițiile arătate, e lesne de înțeles că viața personală îmi era aproape anihilată. Timpul alocat familiei, gospodăriei, prietenilor, micilor mele hobby-uri tindea periculos și vertiginos către zero. O oboseală cronică pusese stăpânire pe ființa mea, iar cele mai fericite clipe deveniseră acelea în care, la sfârșitul zilei, ajungeam să mă întind în pat, adormind aproape instantaneu. Cam așa se prezentau lucurile la momentul la care a avut loc întâmplarea pe care o voi relata.

Era prin octombrie. Toamna își intrase pe deplin în drepturi, afară era întuneric și rece. Mă întorceam, ca de obicei, de la muncă - să fi fost în jur de nouă și jumătate seara. De la stația de metrou unde coboram mai aveam de parcurs ceva drum până acasă. Treceam pe lângă un șir de magazine, printre care și o cofetărie, străbăteam apoi o alee printre câteva blocuri, ajungeam la un parc pentru copii pe care îl traversam, după care, în sfârșit, apărea blocul meu.

În mod surprinzător, cofetăria era încă deschisă la acea oră înaintată. Nu am rezistat tentației de a-i trece pragul - așa precum Borges și-a imaginat Paradisul sub forma unei biblioteci, întreaga mea copilărie și mult timp după aceea eu mi-am imaginat Paradisul ca pe o cofetărie. Am crescut într-o țară cu un adevărat cult pentru dulciuri - ceea ce noi numim cofetărie era, acolo, un veritabil magazin de zaharicale cu zeci de feluri de ciocolate, bomboane, biscuiți, prăjituri, checuri, cozonăcei, covrigi, brioșe, fursecuri, înghețate, figurine de ciocolată, care mai de care mai ingenioase și mai ispititoare. Atâtea feluri de dulciuri, la un loc, eu nu am mai văzut de atunci niciodată. Așa am dobândit pasiunea pentru cofeturi care nu m-a părăsit în totalitate nici până astăzi. Așadar, am intrat să îmi cumpăr câte ceva. Am ales preferatele mele - plăcinta cu brânză dulce și stafide, eclerul cu ness și pricomigdalele; fiind o mare consumatoare de cafea, evit - pe cât pot - prăjiturile cu ciocolată.

Am plecat apoi mai departe. Eram flămândă și obosită - ochii mi se închideau și tot ceea ce mai speram era să reușesc să străbat cu bine cei două sute de metri rămași până acasă, fără să adorm pe drum. Am intrat pe aleea dintre blocuri - fiind micuțe, de patru etaje, prin ferestrele deschise ale bucătăriilor se auzeau glasuri și zgomote specifice: apa care curgea, clinchetul veselei și chiar sfârâitul cărnii în tigaie. Gândul mi-a zburat cu nostalgie către weekend - singurul moment al săptămânii în care îmi puteam permite și eu luxul de a găti. Oricum, mâncarea preparată se termina în două-trei zile, după care treceam pe meniul de avarie: cartofi prăjiți cu ochiuri sau chiar sandvișuri - mă refer la masa de seară (care era, de fapt, mai mult o masă de noapte), singura pe care o serveam acasă. Dimineața obișnuiam să beau numai o cafea, iar masa de prânz o luam la serviciu, unde aveam sală de mese cu autoservire - mâncarea era bunicică, dar cu eternul gust recognoscibil al tuturor mâncărurilor de tip catering.

Regretul meu era cu atât mai mare cu cât mi-au plăcut întotdeauna mâncărurile de casă: mă dau în vânt după ciorba de văcuță fierbinte, cu smântână, leuștean și ardei iute, servită cu un păhăruț de țuică de țară, după soteurile de legume - în special conopidă și dovlecei - cu carne, gratinate la cuptor și asortate cu salată de varză albă, după friptura de pui cu mujdei alături de o garnitură de piure cu unt și o salată de sfeclă roșie cu hrean, toate stropite cu un minunat vin roșu, după checurile pufoase cu cacao, cornulețele cu gem, nuci și vanilie sau plăcinta cu brânză și stafide, mirosind a scorțișoară și coajă de lămâie, secondate grațios de un delicat lichior parfumat. La sfârșit, un strop de coniac, o cafeluță cu mult caimac și o țigară bună. Iată, în viziunea mea, un tablou al fericirii perfecte, în fața căruia toate celelalte ispite ale vieții pălesc, umilite. Preparatele enumerate sunt chiar felurile mele preferate, pe care nu le refuz niciodată, și care îmi reușesc foarte bine atunci când le gătesc. Nu sunt, din mai multe motive, adepta mâncărurilor sofisticate - gen calamar umplut cu trufe de Pomerania marinate în oțet de Pamplona cu garnitură de andive hawaiene - care se prepară în câteva ceasuri și se înghit în câteva clipe, cu efect de tsunami în sistemul digestiv al persoanelor mai sensibile și neobișnuite cu asemenea finețuri gastronomice suprarealiste. Îmi plac mâncărurile cât mai simple, cu ingrediente autohtone, proaspete și de bună calitate, pe care le pot pregăti într-un timp rezonabil și pe care să le savurez apoi pe îndelete, în liniște.

Amintirea acelor minunate bucate îmi luase mințile de tot, precum o Fata Morgana a nefericiților flămânzi. Mergeam ca în transă, sperând din tot sufletul că o minune se va produce și acasă, în micuța mea bucătărie pustie, voi găsi - așteptându-mă caldă și îmbietoare - o ciorbiță sau o mâncărică la cuptor. Fantasmele culinare pe care le derulasem până atunci în memorie nu făcuseră decât să-mi înrăutățească situația, și așa disperată, în care mă aflam la acea oră târzie - din cauza oboselii și a foamei acute -, aducându-mă aproape în pragul colapsului. De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, deodată, de la una dintre ferestrele deschise, m-a izbit - fulgerător și nemilos - un miros dumnezeiesc de iahnie de fasole cu afumătură, condimentată cu piper, cimbru și mărar. O lovitură în moalele capului n-ar fi avut asupra mea un efect atât de devastator precum acea aromă irezistibilă care îmi pătrundea, languroasă și perfidă, în nări, în plămâni și în creier, ca un veritabil halucinogen. Era prea mult... Am simțit că mă prăbușesc - m-am sprijinit de gărdulețul de sârmă al blocului. Bietul meu trup refuza să mă mai asculte. Intrasem într-un fel de sevraj olfactivo-gustativ: nu mai puteam face nici un pas, aveam palpitații, salivam, tremuram, simțeam o slăbiciune extremă și parcă alunecam printr-un tunel fără sfârșit. Mă uitam ca hipnotizată înspre fereastra prin care mirosul ucigător de apetisant se propaga imperturbabil, în valuri de aburi parfumați. Speram ca la geam să apară femeia care gătea și să îi pot adresa, cât încă mai aveam forța de a deschide gura, următoarele cuvinte:

- Stimată și bună gospodină, aveți milă, vă rog, de un biet salariat care se întoarce, în halul în care îl vedeți, de la serviciu! Dovediți o fărâmă de omenie și oferiți-i o porție din minunata dumneavoastră mâncărică de fasole! Oh, să nu credeți că nu mă voi revanșa! Poftiți, vă rog, acest pachet cu prăjituri pe care tocmai le-am cumpărat. Am plătit pe ele cam cât ați dat dumneavoastră pe toate ingredientele cu care ați gătit o oală întreagă de iahnie. Dar ce spun eu prăjituri, e prea puțin! Primiți, vă rog, portofelul meu: înăuntru sunt câteva bancnote cu care puteți cumpăra materie primă pentru toate iahniile pe care le veți mai găti în următoarea jumătate de an. Poftiți și tichetele de masă de luna aceasta - împreună cu bancnotele, sunteți asigurată pentru tot anul! Stați puțin, ce bancnote și tichete? Luați acest card, am tot salariul pe el, plus o limită de credit - v-ar ajunge să preparați mâncărică de fasole, liniștită, până la sfârșitul vieții. Permiteți-mi să vă ofer și un bonus: abonamentul meu RATB pe toate liniile, abonamentul la metrou, legitimația de serviciu, ecusonul, cheile de la vestiar, de la fișet și parolele de la computer. Stați fără grijă, doamnă, cum să fie prea mult? Este perfect echitabil, vă asigur! Fiți doar drăguță și umpleți-mi farfuria cu vârf, vă rog! Mulțumesc frumos!

Din fericire, Dumnezeul salariaților-storși-de-vlagă-și-înfometați m-a ferit de a cădea iremediabil în ridicol, și la fereastra respectivă nu a apărut nimeni. Cu eforturi supraomenești, m-am târât până acasă. Parcă niciodată bucătăria rece - fără nici o cratiță care să fiarbă voioasă pe aragaz - nu mi s-a părut atât de dezolantă și de inutilă. Am trântit cu obidă pachetul de la cofetărie pe masă. Mi-am făcut un sandviș pe care l-am mâncat cu aceeași poftă cu care aș fi înghițit o bucată de săpun de rufe. De prăjituri nici nu m-am mai atins.

Peste puțin timp eram deja în pat. În numai câteva ore, în urechi avea să-mi explodeze, ca în fiecare dimineață, cel mai detestabil zgomot pe care îl poate percepe urechea omenească: soneria stridentă a ceasului deșteptător. Trebuia să plec din nou la lucru. Desigur, pentru a-mi câștiga o existență îmbelșugată și fericită, din care să nu lipsească nimic.

În afară de o mâncărică de casă, aromată și aburindă, care să mă întâmpine prietenoasă, atunci când - moartă de oboseală și de foame - ajung acasă seara, după o zi de muncă.



(*) Omagiu Dire Straits - "Love over Gold"