agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2204 .



Tulcea-Târg. Tulcea-Codru
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
Linia una

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-04-22  |     | 



Iubirile adevărate își au un loc al lor. În inimă. Dar inima poate fi traversată de mii de cuțite – o haltă Codru pe unde coarnele coapte picură din arbuști precum picăturile de sânge, în jocul infantil Arcașul de pe internet.
Fire de praf se odihnesc pe lacul mobilei. Nu le-ndepărtăm nici atunci când vrem să ne reamintim de-un vis care ne-a durut. Să pun totuși aspiratorul în funcțiune. Am constatat duminica asta, vorbind cu Gaby la telefon, că mai păstrez și caietele comentariilor pentru treapta întâi, ale profesorului Nicolae Rusali, un grec stabilit pe vremea lui Ceașcă la noi, care a ajuns și inspector imediat după 1989. Acest om a remarcat imediat că scriu bine compuneri și fac niște comentarii literare, de le arăta mereu prin cancelaria școlii 10 (azi Alexandru Ciucurencu). Îmi spune răsalaltăieri Gaby:
- Eroita, care mi-a rămas prietenă din gimnaziu, a născut chiar acum la București.
- Da, ținuse și ea la mine. Îmi dădea poze cu actori. Să fie sănătoasă. Și băiatul ei, la fel. Și băieții tăi, Cristi și Ștefan să-ți trăiască și să fie sănătoși!
M-am visat, ani și ani la rând douămiiști, în ultimul cincinal tulcean de înfăptuiri mărețe. Adică din 2004 încoace, de când n-am mai vrut să rămân ori să mai trec prin localitatea mea de suflet. Am rămas pe-acolo cu brațele îngropate în argilă, picioarele mergându-mi totuși, când mă trezesc, prin Constanța. Trec noaptea ca ziua prin Piața Veche. Calea ferată ducea până acum cinci decenii până la Piața Veche. Acest spațiu citadin este vechiul buric al târgului de pe vremuri. Tarabe înșirate pe multe rânduri, acoperite de platforme de plastic semitransparent, colorate în ocru, suspendate la vreo șapte metri deasupra, ca să nu plouă, ningă, roiască amenzile oamenilor legii peste haidamacii și zdrahoancele precupețe de prin Dallas, de pe Victoriei mai în sus, ori chiar de pe Labirintului, care au acaparat după 1995 afacerile Pieței Vechi, în totalitate. Eu trec în vis, nu în realitate, pe lângă strada Isaccei, dinspre Cartierul de Vest unde locuiam. Cum să zic eu: o iau prin piață de la blocul Pelican, din dreptul gării, până în centru, trecând numai prin această Piață Veche.
- Hai, frate – îmi zice Marian Hânsea, ajuns ofițer la Drobeta-Turnu Severin – lasă-mă cu vrăjeala… Cum să poți străbate un sfert de oraș, un kilometru, doar printr-o piață?
- Uite-așa, Marian! În vis limitele ei dispar. Și când mergeam spre liceul meu o luam fie pe faleză, fie dând și un ocol infim prin piață – la cinci-zece pași abatere spre dreapta. Mai ales dacă era aglomerat trotuarul. Nicăieri în România nu vezi trotuare mai aglomerate dimineața, ori atâția cunoscuți ca pe strada Isaccei din nordul Tulcei. Mersul cu autobuzul e lux pentru oamenii obișnuiți cu mersul. Distanțele de-acasă la serviciu nu sunt mari, de maximum jumătate de oră.
Și-ți spun. Mă visam din nou copil. Nu aveam tendințe de cleptoman, de Hagi Tudose, să poftesc la ce-i pe tarabe și să degust din toate, fără să cumpăr. Când am lucrat acolo, între 2002-2004, făceam cumpărături, îmi plăteam facturile, cumpăram miere curată de salcâm și floarea soarelui, de la o colegă de serviciu ori de la o fostă învățătoare (soțul ei se ocupa și de apicultură, până când a decedat, din păcate). M-am întâlnit și cu fostele mele învățătoare, Ana-Luiza Toma și Maria Carașca. Îl mai vedeam pe domnul “Schultz”, adică pe profesorul de germană Enică de la Spiru, un om deosebit, cu lanțuri la gât, inele cu agate, safire, smaralde, brățări. Pe domnul Grigoraș, cel de română, slab-mort. Pe doamna Pandele, tot de română, căreia îi murise fiul de optsprezece ani, după ce luase bacalaureatul, din cauza tracului și a unor somnifere expirate date de doctorul Sezanov. Acesta făcea serviciu voluntar pe la centrul cu ajutoare din străinătate, din curtea bisericii catolice. Am asistat când l-au dus pe marele Cezar Calenic în convoi funerar prin fața liceului Spiru C. Haret, unde fusese cel mai îndrăgit pedagog, literat și director din istoria acestui liceu, ce are un secol și-un sfert de continuă activitate. Vedeam uneori și foști colegi de gimnaziu și de liceu.
- Știi că Bulai Iuliana și Ion Simona sunt plecate în afară, prima prin Olanda și a doua prin Germania?
- De Simona, care mi-a fost colegă și de bancă prin a șaptea-a opta, știam de mult. Bravo lor!
- Irina are cinci copii. Este asistentă. Iar soțul ei e preot.
- Mă bucur foarte mult pentru ea. Și cum arată acum?
- Tot cu părul creț, lung, în batic. Tăcută de obicei. Era ca o rândunică sau ca un lăstun, vorbăreață, așa o știam din clasele mici. E neschimbată, puțin mai interiorizată. Irina – un nume de pace sufletească. Pentru ea nu au fost schimbări. Soțul său e popă lipovean pe stil vechi. Se înțeleg de minune.
- Uite, așa mi-ar fi plăcut să trăiesc și eu. Oricum, soră-mea îmi spunea de mic Lipoșca, iar frate-miu Măcmăilă din Măcmălău când eram mic. Iar verișoară-mea Anca, pe care o jignisem la trei ani pentru că spunea la Sorcova ăăăăă, năăă, ăăăăă, mă poreclise Þițilimiți (socova, vesela, a niți, a fielu, la anu si la muți ani). Pentru că eu eram sâsâit până și-n clasa întâi, când am urmat și consultații de logopedie la Școala 4 (Liceul Pedagogic), luând la sfârșit singurul premiu întâi și dându-mi drumul la vorbă, nesâsâit.
Îți spuneam că deseori mă visez trecând printr-o Tulce-târg. Aspectul ei este fără blocuri. Trec pe o ultiță largă, plină de vânzători, târguiesc. Ori vorbesc detașat, despre orice cu ei. Și-n limbi străine. Până și în romani, turcește, lipovenește. Maică-mea Solomeea avea obiceiul să se ducă mereu pe la Ruși, adică la talciocurile improvizate după revoluție de ucrainieni, ruși, basarabeni pe malul lacului Ciuperca, pe terenul de baschet de lângă autogară. Eu o iau de-a-n boulea prin Piața Veche a orașului meu natal și nu mă mai opresc, decât atunci când se face o mare lumină prin pleoapele închise.
Stai să vezi, Mariane! Aveam o grămadă de bagaje aproape inutile. Însă mă simțeam, deși nu eram, cu ani buni mai tânăr. Pe la Casa Cărții din Tulcea începusem să le pun pe umeri, în spinare… Așezasem jumătate din ele – destule pentru pădure – dar mai aveam jumătatea cealaltă! Le iau, deși trebuia să mergem pe jos, luând-o pe strada Spitalului.
- Ce faci, îmi povestești ultimul tău vis?
- Exact. Ai intuit bine, Mariane, nu degeaba te-ai căsătorit c-o olteancă.
- Pe jumătate olteancă. E și bănățeancă…
- Să-ți trăiască. Și copiii să-ți fie sănătoși, isteți, cum te știu de la șapte-opt ani. Am fost o dată și pe la tine pe-acasă. Tu aveai program de învățat, eu eram mult mai libertin, mai dezinteresat de note, învățătură...

De când n-am mai fost printr-o pădure, mi s-au lungit urechile. Ultima dată a fost pe la jumătatea lunii martie, 2003, când m-am și despărțit de prietena mea.
Așa, să continui visul. Începem să mergem pe Strada Spitalului. Îi știi din liceu, de la Spiru, pe Florin, Manu, Beno și Dumy.
- Cum să nu ! Eu eram prieten cu ei mai demult, tu erai mai mereu cu Alexandru, Luminița și Veronica ! E-adevărat că în a noua și-a zecea ai fost cu Dumy coleg de bancă. Nici nu-mi amintesc prenumele său, decât că-i ziceam așa de la numele de familie, Dumitrescu. Manu a ajuns și el ofițer, după mine, pare-mi-se.
- Nu contează. În vis pădurea cu muntele, către care ne îndreptam noi, nu-i prea departe de Casa Cărții. Totuși trebuia să luăm mai sus autobuzul, de pe unde coborau ei pe Isaccei și mergeam uneori la liceu împreună (ori ne întorceam, mâncând și gogoși pe faleză, ducându-mă pe la Oake Liviu pe-acasă). Ei, pe-acolo, prin dreptul blocului unde stătea Liviu, de-acolo trebuia să luăm autobuzul și să ne-mpădurim plămânii...
Pădurea se apropiase în visul meu. Trebuia să mergem de fapt o singură stație! Muntele era chiar Spitalu’ Mare. Oricum, doar la Tulcea și pe alocuri în unele reședințe județene din țară se mai numește un spital județean Spitalu’ Mare, de parcă băștinașii s-ar duce acolo ca la vraci, șamani siberieni sau amerindieni. De sus, de la ultimele etaje, se vede Ismailul noaptea. Când o fi fost construit, în anul '65? – c-a lucrat și maică-mea, tânără asistentă-principală și abia mămică (îi avea deja în '70 pe ambii mei frați mai mari, Emil și Nicoleta) – acest Spital Mare (Balșoi pentru acele vremuri, cu șapte etaje parcă, străjuind zone frumoase spre Cartierul E5 și întinderea numai de case ce se desfășoară până la Peco, la capătul sudic al străzii Babadag și-al urbei dobrogene de pe șapte coline) îi primea și-i repara imediat pe toți oamenii ăia simpli, nesătui de progres, veniți în el ca la Meka. Nu le trebuia sarsanale, nu dădeau șpagă tovărășului-domnului doctor.
Eu în schimb, lângă Florin, Beno, Dumy și Manu eram copleșit de atâtea lucruri - parcă aș fi cărat și păcatele mele din ultimii cinsprezece ani. Se spune că fiecare ne ducem morții în spate.
- Băi, Dragoșe!, mă atenționează Beno în vis.
- Ce-i Antonescule?
- Tu semeni cu un melc din Pacific. Uite ce cochilie uriașă tragi după tine. Și noi te lăsăm să-ți sleiești puterile de tot. Parcă ai fi aruncat de-o furtună pe-un atol.
- Așa-i, Beno, însă când mă voi întoarce în mediul din care-am fost smuls, o să arunc tot balastul acesta în copaci și o să fugim să facem baie goi, ca atunci la Sabangia, în Razim, înotând spre Popina.
- Stai, Dragoșe, că mai luăm și noi dintre ele! – mă roagă insistent Manu, cu vocea sa blândă, hotărâtă.
- Nu! Măcar până la stație, acolo-n dreptul școlii 12, unde ați făcut voi, tot o să le duc.
Florin are și el un rucsac impozant. E mai înalt decât mine.
- A propos! – reiau eu discuția, gâfâind, dar vrând să tac și să ascult. De vreo cinci-șase ani s-a mai făcut ceva în orașul acesta?
- Nici eu nu știm prea multe. Vin din când în când pe la ai mei – răspunde Dumy. Și voi la fel, Beno, Manu și Florin, nu știți mai nimic, așa-i?
Ceilalți trei nu răspund, însă prin tăcerea și privirea lor gânditor-nostalgică, drept înainte, încuviințează.
Se văd stelele deja. Cerul este mov. Copacii abia au o boare de verde prin ei. Și apusul Tulcei este de-un roșu nătâng, printre marile furnale ale Combinatului Metalurgic – împărțit în mai multe companii și sectoare, care șchioapătă de mult. Parcă le luase un pakistanez pe-alea cu laminoare. Furnalele pentru care ne certau sovieticii, până le-a pus filtru Ceașcă, nu mai duc demult fumul gros și ninsorile nocive dinspre Cartierul de Vest unde-am copilărit de la șapte ani, spre Bugeacul fost cândva românesc.

Atât am vorbit, Mariane! Văd că ne depășește un autobuz. Oprește în stația din față. Nu-l putem ajunge. Prin 2002-2003 se desființase o vreme autogara de lângă faleză, pentru că voiau să facă o biserică pe spațiul destinat de mult autobuzelor ce duceau în întreg județul. Iar când eu și foștii colegi de liceu am ajuns în stație, am aflat de la o femeie trupeșă, puțin mai în vârstă ca noi, de vreo patruzeci de ani, că mai e un autobuz spre Celic-Dere, dar acela e al unui rachet, cu fantome, să ne ferim de el, pentru că s-au mai urcat și alți tineri să meargă la pădure și nu s-au mai întors nici acum de pe Culmile Niculițelului și-ale Măcinului.
- Cool! Pe-acela îl așteptăm noi! – i-am replicat eu și cvartetul amicilor mei chitariști, într-un glas.

- Hai că-ți răspund eu ce s-au mai făcut în orașul ăsta de când e Constantin Hogea primar – îmi răspunde Marian, după ce terminasem eu de povestit.
- L-am avut pe domnul doctor inginer chiar director, un singur an. Îi simpatizam însă pe adjunctul său, domnul Cazan și pe soția sa Maria. Pe Cazan l-a dat jos Hogea atunci, în acel an, ca să-și pună omul său, un ciripitor credincios.
- S-au făcut totuși unele chestii – câteva locuri de joacă din astea moderne. Prin parcurile mari, prin Orășelul Copiilor.
- Fără noi spații de fotbal, baschet, volei, tenis, handbal ?
- Fără. Destul că-i sala aia mare de sport făcută de Ion Þiriac pe lângă Casa Olteanului (sau a Tineretului cum îi zice de fapt). Apoi se mai mândrește Hogea cu echipa Delta Tulcea, care a luat un avânt deosebit în ultimii ani, de trebuia să fi promovat în divizia națională. Însă el, ca primar, n-a ridicat un deget să extindă și să modernizeze stadionul ăla, de peste linia ferată, din Dallas.
- S-o chinui acum să ajute la promovarea echipei Săgeata Ștejaru. Că el de pe-acolo, din sudul Podișului Casimcea se trage de neam. Și-acolo se ridică acum un mare stadion, totuși nu după toate standardele diviziei naționale. N-are loc de parcări, așa că nu-i omologat nici ăsta. Vor trebui săgetătorii să joace la Constanța, pe stadionul Farul. Momentan, Săgeata Ștejaru, care-și făcea stagiul acum un deceniu numai prin D, în campionat județean sau pe lângă, e pe locul doi, în prima grupă a diviziei B. După Victoria Brănești. A învins în ultima etapă Farul Constanța cu 3-0. Le-au stat rechinilor ghindele ori harpoanele lui Melville în gât, nu mai au speranțe anul ăsta.
- Mda... Primarul ăsta nu se-ncurcă. A făcut dintr-un oraș ca Tulcea un simplu fief electoral, ca să aducă aici proiectele Ministerului Turismului și Dezvoltării pe bandă rulantă. Să nu se observe cum se răfuiește și se ciondănește el cu dușmanii locali, marii afaceriști și marii faliți ai județului.
- Mai sunt câteva realizări, cred – îl informez eu. Ziare, câteva reviste. Cu pretenții culturale de arhivă mai mult. Se înregistrează actualitatea tulceană și-acum precum o făcea Traian Coșovei în “Dobrogea de aur” sau ținând socoteala îmbalotării stufului din Deltă pentru Chițcanii de-acum câteva decenii, să-i fie țărâna ușoară...
- Lasă, că-i știu eu pe intelectualii utopici din Tulcea.
- Pe acest domn Hogea urma să-l vânăm eu, Florin, Manu, Beno și Dumy prin pădurea Spitalului Mare, ca pe un sărman hilot, urmăriți de aproape toți spartanii săi răzvrătiți. Prea semăna el cu Videanu – un Videanu mai cultivat totuși – iar șoferul rachet ne-a pus să-l hăituim și să-i aducem scalpul zburlit, dacă vrem să scăpăm cu viață.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!