Apa înaltă și muntele culcat

Totdeauna am confundat cele două ocupații (pentru că acești oameni își ocupă timpul deranjând într-un fel sau altul pământul): și marinarii și alpiniștii au de-a face cu apele sau ambii cu munții. Ce altceava fac marinarii decât să escaladeze pielea jupuită a pământului, visarea lui, o piele vie ce își schimbă flexiunile vocale tot timpul. Ca și cum un animal ar trăi incognito în blana sa de care a fost despărțit, un trup scund, orizontal, de neîmblânzit care pâlpâie de viață, și o face reconstituind drumul înalt într-un mod violent uneori, încercând să-și tragă trecutul înapoi.
Si ce altceva fac alpiniștii decât să navigheze în chip de rugăciune pe trupul acum împietrit al apei, ce păstrează în fiecare gest colțuros zbuciumul amuțit de cine știe ce blestem din care voia să se smulgă? Chiar înălțarea ei arată fuga, nădejdea, speranța vieții pe care spera să o regăsească în cer. Și nu e nimic mai trist pentru această apă înmărmurită, de o vibrare sugrumată, decât să nu-și mai simtă răscolit trupul de alte vieți, ci doar ciupit pe deasupra de un zbor ațâțător de dorințe. Unii munți chiar mai păstrează azurul apei deși încruntat, bătrân, de fier parcă, având încă amintiri albastre.