agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-07 | |
2.
La Iarema Koțor Ionică creștea poate chiar mai bine decât ar fi crescut în curtea părintească. Avea de toate. Tot ce și-ar fi putut dori un copil. Iarema, împreună cu nevastă-sa Paraschiva îi făceau toate voile, neavând copii le căzuse drag la suflet acest mic drăcușor care scăpăra scântei din ochișorii săi mici și negri ca mura, se purtau cu el ca și când ar fi fost copilul lor. În fiecare an, atât de Crăciun cât și de Paște, mama lui Ionică împreună cu surioara lui erau ospeții lui Iarema. Koțor trimitea după ele pe Timotei, care lucra cu ziua la el. De asemenea, în fiecare an de Rusalii, când era hramul bisericii din Valea Vișeului, Iarema împreună cu nevastă-sa și cu Ionică erau oaspeții Mariei Kocerha. Văzând că micuțului îi plac caii, Iarema nu știa ce să facă de bucurie, îi era din ce în ce mai drag acest copilandru. Începuse să-l învețe tot ce știa despre cai, iar flăcăiașul învăța repede, ascultându-l cu atenție și respect și făcând totul întocmai, deoarece îi era drag Iarema, la fel de drag cum îi fusese și tatăl său. În lungile seri de iarnă, Iarema îi povestea micuțului povești despre prinții viteji și legende despre haiducii care de multe ori făceau dreptate săracilor și îi ajutau să-și ducă greul trai de iobagi. Și așa încetul cu încetul, între o legendă despre căpitanul Pintea și o peveste cu Olexa Dovbuș, mai strecura și câte o pățanie de-a sa, până Ionică află că Iarema a fost unul dintre cei mai renumiți hoți de cai din întreaga Verhovină... nu mai era peste toată Zakarpatia unul mai renumit ca el. Trei cai muriseră uciși de plumb sub el. – Eu niciodată nu am furat de la gospodari de treabă, iar de la oameni săraci nici vorbă nu poate fi – spuse cu mândrie Iarema – ba dimpotrivă, întotdeauna l-am ajutat pe huțulul sărac... Am făcut la fel cum făceau haiducii... Micul Ionică zâmbea amar, amintindu-și cum vroia și el să se facă haiduc, ca să se răzbune pe Arcadie Boiko și să-i ajute pe cei săraci, în primul rând pe Ivona care acuma îi era din ce în ce mai dragă. «Și ce a ieșit din toată această poveste?.. Mama, biata de ea, s-a spetit două luni pentru oalele sparte de mine, Arcadie nu a pierdut nimic, pentru că bogatului nu-i place paguba...» – gândi Ionică. Dar de iertat, oricum nu îl putea ierta niciodată pe Arcadie, se va răzbuna el odată și odată! Boiko va plăti cu vârf și îndesat pentru toate câte a tras mama lui și biata Ivona. Dacă acum, din păcate nu mai sunt haiduci, o să se facă hoț de cai. Un hoț de cai renumit, la fel de renumit ca și nenea Iarema. Va fura cai numai de la boieri și de la gospodari înstăriți și răi, aidoma lui Arcadie Boiko și nu se va teme de păcat, pentru că-i va ajuta pe huțulii săraci, la fel cum făceau și haiducii. Astfel de gânduri nu-i dădeau pace lui Ionică. De multe ori se trezea noaptea și își făcea planuri. Se răzbuna în gând pe Arcadie, fura cai, îi ajuta pe cei săraci. Dar nu îndrăzni niciodată să i se destăinuie lui Iarema, ce fel de gânduri nu îi dau pace. * * * Dar într-o dimineață de primăvară, după ce lipsise două zile de acasă, de nu mai știa Iarema unde să-l caute, Ionică intră în curtea lui Koțor ducând după el doi cai tineri și frumoși, pe care îi furase de la Arcadie Boiko. – ’tuți anafura mă-ti de puțoi! – înjură Iarema – vrei să-ți putrezească oasele în ocnă, sau de un glonte-n ceafă ți se făcu dor, ai?!.. Deși Iarema înjura de mama focului, micul Ionică citi altceva în ochii lui: «Bravo voinicule! Bravo, uite ce cai mi-ai adus!..» Săturându-se de înjurat, Iarema duse caii în grajd și intră în casă, făcându-i semn lui Ionică să-l urmeze. – Trebuie să scăpăm cât mai repede de cai, o să-i vindem cât mai departe de aici, nu cumva să-i recunoască cineva, că atunci dăm amândoi cu mucii-n fasole. Tu-i mă-sa pe gheață de treabă, spuse destul de liniștit și turnă dintr-o ploscă din lemn de stejar în două păhărele tot din același lemn, pălincă de prune și întinzându-i un pahar lui Ionică spuse: – Hai să ciocnim câte un pahar ca între bărbați, de azi încolo nu mai ești puțoi! Era pentru prima oară când Iarema îi oferea de băut, Ionică dădu dintr-o dată păhărelul peste cap și încercă din răsputeri să nu se strâmbe, deși pălinca tare îl arse «pe grumaz», cum obișnuiesc să spună huțulii, și simți că-i ia foc pieptul. Iarema se stăpâni să nu izbucnească în râs, deoarece Ionică s-ar fi simțit prost, de aceea continuă să vorbească: – Poimâine va sosi Meletie Barabulia din Kolomeia. El o să-ți vândă caii, pe un preț bun. Ionică îl privi mirat. – De ce te uiți așa la mine? – zâmbi Iarema. Acești cai sunt ai tăi, tu i-ai furat, îți aparțin. Dar nu cumva să aud vreodată că ai pus mâna pe căpăstrul vreunui cal care aparține huțulului sărac, sau vreunui gospodar de treabă, cu toate că-i mai înstărit, că te omor cu mâna mea! Flăcăiandrul își dete seama că Iarema nu glumește și că l-ar tăia oricând cu baltagul dacă ar fura vreodată de la huțulii săraci, însă nu se temea de amenințările lui, deoarece în ruptul capului nu ar fi făcut așa ceva. – Vezi tu copile! – continuă Iarema – acest «meșteșug blestemat» are legile și onoarea lui, pe care dacă nu le respecți plătești și nu oricum... ci cu viața! – Arcadie Boiko nu e nici sărac și nici de treabă! – spuse dârz Ionică. – Îl cunosc bine pe acest zgârâie brânză, e un netrebnic! – încheie discuția Iarema. Meletie Barabulia nu numai că se învoi să-i vândă caii, ci îi dete înainte banii pe ei și încă un preț destul de bun. – Dacă îi dau cu mai mult de atât va fi câștigul meu, dacă nu voi lua pe ei atât, paguba tot a mea va fi, zâmbi Meletie. * * * Astfel începuse Ion Kocerha «meșteșegul blestemat» – cu doi cai furați de la Arcadie Bioko. Devenise bun prieten cu Meletie Barabulia, care îl lua peste tot cu el și îl învăța toate tainele acestui «meșteșug». – Nu e greu să furi un cal, – îi spunea Meletie – asta o poate face orice nerod... greu e să vinzi calul furat ca să nu te prindă nimeni. Trebuie să ști cui să-l vinzi, și cât să ceri pe el... După trei ani, Meletie Barabulea muri împușcat de un husar beat la un joc de cărți într-o cârciumă din Ujgorod. Ion deja cunoștea toți hoții de cai, însă cu mulți dintre ei nu vroia să aibă de lucru. Mulți erau niște tâlhari la drumul mare, gata să ucidă pe oricine pentru o amărâtă de mârțoagă, pe care apoi o schimbau prin alte părți pe o damigeană de pălincă și o găină friptă. În schimb se făcuse frate de cruce cu Haralambie care niciodată, ca și el, nu încălca legea și onoarea hoților de cai. Va urma. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate