IV

"Anaconda – televiziunea de care Oamenii nu se tem". „Oamenii” scris cu majusculă. Acesta era sloganul, sintagma cheie care apărea în generic, iar o-ul de la „oameni” era concrescut din o-ul Anacondei, un O mare, uriaș. Prima emisiune din ciclul „Legiunii”, episodul pilot cum s-ar zice, îl avu ca protagonist pe nimeni altul decât pe mult urâtul doctor Mengele, cel responsabil moral de mutilarea Patriciei. Clipa revanșei sosise și Renda împreună cu noua ei echipă, făcuse un mic periplu prin capitală și prin câteva sate din jurul Bucureștiului, pentru a lua legătura cu pacientele lui din trecut. Giulieta le cunoscuse bine, fuseseră colege de salon – și trei dintre ele se dovediră dispuse nu numai să vină la emisiune, ci și să-i însceneze tâlharului cu bisturiu un flagrant cu ajutorul organelor de urmărire penală. Era singura posibilitate de a-l conferi justiției, filmările cu camera ascunsă și declarațiile martorilor nefiind suficiente ca probe. Anaconda obținu dreptul de a filma flagrantul, dar până aici mai fu o etapă, una explozivă, din punctul de vedere al tragicomediei umane. Într-o deghizare reușită, Patricia îi luă un interviu – fără ca el s-o recunoască – chiar la spital. Culmea era că din interviu rezulta că individul era un umanist, un apărător al săracilor.
„ Ați accepta ... știu eu ... recompense materiale de la cei care fac un efort mare ca să-și câștige pâinea zilei de mâine? Ați pretinde un asemenea lucru?
Niciodată. Eu însumi m-am născut într-o familie cu posibilități foarte reduse. Am o mare compasiune pentru cei ce au o asemenea situație.”
„Porc ordinar, ai să ai ocazia să te audă o țară întreagă cu ipocriziile tale. Pe lângă că ești un tâlhar, mai ești și un ipocrit”, gândise Patricia, care știa că orele lui de onorabilitate și libertate erau numărate.
Printr-un truc de montaj, partea flagrantului – care de fapt, cronologic se desfășurase, desigur, înainte de „judecata” din studiou – fusese prezentată drept epilog. După transmiterea acestui ultim episod în care falsa pacientă oferise banii inscripționați și în care individul fusese reținut de poliție, liniile telefonice se înroșiseră. Anaconda începuse să miște din coadă și loviturile ei se dovediseră mortale, iar succesul nu se lăsase așteptat. Giulieta scontase că tipul ăsta de emisiune va dura cel puțin un an, dar asta se dovedi o presupunere minimală, în comparație cu realitatea. Zecile de scrisori sosite pe adresa redacției după episodul pilot, sutele de telefoane, o dovedeau. Era în ele material din belșug pentru emisiunile viitoare. Oamenii începuseră să creadă în puterea lor de a schimba lucrurile.
În toată această euforie o singură persoană se simți oarecum frustrată, și aceasta fu chiar Patricia. Renda putea să facă justiție, dar Patricia Roiban n-avusese dreptul să-și spună propria ei poveste lumii întregi, la rând cu invitatele, pentru a nu se deconspira. Nici să și mărturisească suspiciunea ce-i apărea câteodată în mintea tulburată, dacă cel judecat doar ca tâlhar nu se aflase cumva cu ea acolo, atunci, în sala de operație, dirijând totul cu premeditare, ca un veritabil călău nazist și meritându-și la propriu porecla, deși nici măcar ea nu voia să creadă că un om putea cădea atât de jos pe drumul împătimirii.
În weekendul ce urmă inaugurării, Giulieta îi făcu o invitație neașteptată.
- Þi-am arătat până unde pot merge durerea și suferința. Vrei să cunoști și cealaltă față a lumii? Vrei să vezi – de curiozitate – unde și cum se pot distra oamenii liberi, bogați și fără prejudecăți? Pun pariu că alături de soțul tău ai avut parte mai degrabă de distracții cuminți, mic burgheze.
Locul cu pricina era un club privat situat într un loc de la marginea Bucureștiului, o insulă de intimitate și lux. Lacul și pădurea erau darurile naturii. Se puteau practica sporturi selecte, exista sală de fitness și cabinet de masaj, ca și un ultradotat salon de frumusețe. Rămaseră peste noapte într-un elegant apartament de la etajul superior al vilei – care fusese cândva palat domnesc – și Patricia se pregătea să se culce după cina copioasă și după șampania care abundase la cină – când cineva bătu discret la ușă. Crezuse că era Giulieta, dar se înșela: în cadrul întunecat al ușii din lemn scump aștepta un bărbat. El îi zâmbi și ea, uimită, voi să-i spună că greșise camera, dar el făcu un pas înainte.
- Domnișoara Giulieta mi-a spus că ați solicitat ... ăă ... servicii pentru doamne.
- Giulieta?
Înțelegea acum, deși tot nu-i venea să creadă. Își duse mâna la gură și îl privi lung. Nu fusese niciodată la vreo petrecere a burlacelor excentrice, dar auzise despre acești animatori privați, stripperi, maseuri erotici, dansatori – uneori gigolo – care ofereau plăceri exotice celor dispuse să plătească pentru asta. Șampania îi declanșă în creier un mic incendiu și o făcu să se întrebe cum ar fi dacă s-ar lăsa posedată de un asemenea exemplar masculin superb, de un asemenea profesionist în ale amorului. Cu un gest larg, îl invită să intre.
- Numele meu e Poseidon, spuse, și ea zâmbi când bărbatul, unduindu-se lasciv, rămase doar într-o pereche de pantaloni scurți și lăsă la vedere trupul bronzat și musculos.
Avea într-adevăr un aer de zeu marin, dar și ceva din înfățișarea unui om al junglei, cu pletele acelea care ar fi stârnit invidia oricărei femei, așa că ea începu brusc să râdă și spuse: „Eu ți-aș fi zis mai degrabă Tarzan”, și astfel gheața fu spartă. Iar trupurile lor se îngemănară într-un dans pasional și momentul când dansul lor vertical se prefăcu într-o îmbrățișare orizontală nu întârzie prea mult. Pasiunea acelei îmbrățișări îi evocă o alta, rămasă inevitabil în spatele zidului de granit, acea ultimă îmbrățișare pe care soțul ei i-o dăruise pe insula din apele Adriaticii. Râsul i se topi într un plâns sfâșietor și aducându-și aminte că ea nu mai era femeie, spuse printre suspinele care făceau patul să se cutremure:
- Nu pot ... Nu pot ... Îmi pare rău, nu pot.

Dimineața spulberă durerea consumată în întuneric și tăcere. Aceasta era situația ei, soarta ei și acum se simțea în stare s-o accepte cu detașare. Frumusețea masculină n-o va mai impresiona mai mult decât cea a unui tablou. Începea o nouă zi, și multe vor fi noile zile care vor începe și ea avea o cale de urmat.
- Cum ai dormit? o întrebă Giulieta cu subînțeles.
- Mi-ai dăruit o prăjitură pe care n-am putut-o înghiți.
Și Patricia la rândul ei, o privi. Îi era greu să nu-și pună anumite întrebări legate de ființa asta ciudată. Dacă majoritatea oamenilor ar fi crezut-o pe Giulieta o femeie frustrată și abstinentă sexual, realitatea era cu totul alta, și asta Patricia o aflase din șoaptele colegilor de la Anaconda care o cunoșteau bine. „A-și schimba amanții ca pe mănuși” era expresia care se potrivea perfect în cazul ei, cei mai mulți fiind indivizi la fel de ciudați, membri ai asociației din care făcea parte, iar când dorința sau curiozitatea o făceau să încalce acest cerc restrictiv și să se extindă la lumea normală, recurgea probabil la procedeul comercial. Fusese chiar măritată, timp de doi ani, cu un bătrân care murind, își adusese și el contribuția la o parte din averea de care dispunea acum.
Închiriaseră cai de la centrul de echitație și o porniseră călări spre malul lacului. Neputându-și lua ochii de la prietena ei, de la figura ei de păpușă Barbie stricată, Patriciei îi scăpă la un moment dat o reflecție cu voce tare, ceva ce o intrigase de când intuise dimensiunea mijloacelor financiare de care dispunea aceasta. Nu avea niciun pic de răutate în glas, niciun pic de ironie, doar o curiozitate sinceră.
- Ascultă Giulieta, înțeleg că pe tine nu te-ar mulțumi o viață de lux și huzur, și că preferi o viață normală și că te-ai dedicat unei cauze ... asta pot să-nțeleg ... dar ... nu înțeleg de ce ... cu banii pe care îi ai tu, ai putea să ... pentru ce nu ...
- Ce? Pentru ce nu îmi fac una două trei operații estetice, pentru ce nu mă dau pe mâna celui mai faimos stilist care să-mi „recompună” imaginea, pentru ce nu port o proteză scumpă care să-mi ascundă defectul? Cu alte cuvinte, pentru ce nu îmi cumpăr un loc în lumea celor „normali”? Asta voiai să mă întrebi, nu?
- Știi bine că oricine se întreabă așa. S-ar zice că îți place să-i provoci pe cei care nu te cunosc.
- Foarte bine, o să-ți explic. Ai jucat vreodată șah? Știi ce se întâmplă când un pion reușește să parcurgă toată tabla, de la cap la cap, străpungând linia de apărare a adversarului? Nu știi, nu-i așa? După regulile jocului, pionul acela se poate transforma în regină. Devine a treia regină de pe câmpul de luptă și e învestit cu toată puterea unei regine. Poate da lovituri în toate direcțiile, în lung și-n lat, în cruciș și-n curmeziș. Poate lovi de la distanță sau poate înainta pas cu pas. Fizic, rămâne însă un simplu pion. Nu-și schimbă înfățișarea. Eu nu-mi schimb înfățișarea, Renda, nici nu catadicsesc să mă rușinez cu ea. În plus, nu crezi că am dreptul să-mi rezerv și eu plăcerea nu numai de a-mi înfrânge adversarul ci și de a-l umili? E de o mie de ori mai umilitor să fii înfrânt nu de cineva pe care-l respecți și-l admiri, ci de unul pe care-l disprețuiești, și s-ar putea ca asta să se întâmple când piesa se va fi jucat până la ultimul act și când actorii își vor putea scoate măștile .
„I-adevărat, gândi Patricia, s-ar spune că Giulieta are o înclinație spre asta, ceva combinat cu un cabotinism înnăscut, cu un gust pentru glumițele negre care ridică tensiunea celor ce nu fac parte – după definiția ei – dintre aceia care nu trebuie să se teamă de Anaconda”. De câteva ori o însoțise pe prietena ei la cumpărături prin magazine. De fapt ea nu cumpăra nimic pentru sine, totul era la ea o lecție, un experiment, un mod de a surprinde grotescul. De cele mai multe ori tinerele supraveghetoare i se adresau Patriciei cu „dumneavoastră” și pe Giulieta o tutuiau, iar aceasta avea o plăcere cinică să probeze la nesfârșit modelele cele mai extravagante, pentru ca apoi să facă remarci acide la adresa materialelor, croielilor, organizării magazinului și ținutei angajatelor, lăsându-le pe acestea spumegând de furie, cu atât mai mult cu cât credeau că remarcile veneau din partea unei adolescente obraznice și urâte și cu atât mai mult cu cât teama de a-și pierde slujba le împiedica să răspundă cu aceeași măsură.
O privi așa cum mergea călare în fața ei, cu spatele drept, fără niciun complex, cu piciorul mutilat gol în aer. Era prima femeie pe care o cunoștea a cărei putere nu venea nici din conștiința propriei frumuseți, nici din aprecierea celorlalți. Puterea ei venea cu adevărat din adâncul inimii. Din adâncul întunecat al inimii.
Ea se întoarse simțind că era privită, și surprinse admirația plină de uimire din privirea însoțitoarei.
- Giulieta Coreitaru, spuse aceasta zâmbind, ... ești nebună.


Trierea scrisorilor dădu la iveală și una trimisă de părinții unor copii de la școala unde predase Patricia și ea își zise că dacă exista o dreptate pe lumea asta, iată că într adevăr ei i se predestinase rolul de a o înfăptui. Emisiunea împlinea o lună, timp în care, pentru a exista un decalaj suficient necesar noilor anchete, talk-show-ul continuase pe aceeași temă dar cu alți invitați, singurele noutăți fiind acelea din procesul intentat doctorului. Așa cum oricine își putea da seama, exista un anume pericol ca asemenea „execuții în serie” să eșueze prin similitudine. Spre exemplu, vulpea este ea șireată, dar tot folosind mereu aceleași trucuri, sfârșește prin a fi prinsă. În primul rând, trebuia păstrat elementul surpriză. După primul episod al emisiunii, toți începuseră să se teamă de camerele ascunse, cu toate că rolul lor fusese secundar, așa că următoarea campanie fu gândită puțin diferit. Nefiind vorba de corupție, ci de violență „la locul de muncă”, flagrantul trebuia oricum surprins altfel. Și nu puteau fi implicate autoritățile. Nu exista pe atunci în țară o lege care să apere în mod special drepturile minorilor și ceea nu știa Patricia era faptul că doamna baroană Ericsson fusese atunci în misiune oficială pe lângă guvernul României special pentru a susține implementarea unei asemenea legi. Și nici faptul că filmul realizat de ea servise extraordinar acestui scop. Cert e că ea – și camarazii ei de cruciadă – se aflau acum din nou față în față cu dușmanul, de data asta împreună și cu arme și mai puternice. O parte din aparatura montată anul trecut rămăsese în locație, anume camerele ascunse în detectoarele de fum de pe culoarul ultimului etaj, dar acestea nu puteau fi de folos în cazul de față. Persoanele care scriseseră fură invitate în studiou și aici se stabili în amănunt planul de bătaie. Și el fu pus în aplicare. Terasa unui bloc din apropierea imediată a școlii oferea un punct de observație perfect. Echipa de pe bloc urma să țină legătura cu cea de a doua, echipa de șoc propriu zisă, care, pentru a impresiona, fu compusă din trei persoane: doi bărbați plus Renda. Intrarea în clădirea școlii nu fu o problemă. Cei trei se dădură drept fotografi de la firma care aparținea rudei directoarei, al cărei nume Patricia îl știa din filmările anterioare cu camera ascunsă, minciună perfect plauzibilă și pașaport perfect (exista însă și un plan de rezervă pentru cazul în care tertipul n-ar fi mers). Momeala care urma să declanșeze criza era și ea stabilită – un caiet uitat acasă de un elev și mărturisirea de rigoare. De obicei, problemele de genul ăsta declanșau uraganul și cum momentul nu putea fi regizat dinainte cu precizie temporală, totul depinzând de desfășurarea orei, era nevoie de echipa de pe bloc, pentru sincronizare. Cei trei așteptară în anticamera toaletei elevilor semnalul și îndată ce trosneala începu, dădură buzna în clasa cu pricina, cu toate tunurile foto și video – plus „ochiul Anacondei” drept backup – îndreptate spre ținta surprinsă în exercițiul funcțiunii. Doamna cea cu nervii superiritabili încă mai ținea mâna încleștată în perciunii băiatului pe care tocmai îl dăduse cu capul de tablă și imaginea cu pricina avea în curând să facă înconjurul canalelor TV și al ziarelor ce preluară știrea. În timp ce părinții complici – și ei prezenți în culise – îi căutau pe membrii direcțiunii pentru a veni să facă constatarea, Renda, asemenea duelistului care pune spada în piept adversarului său, spuse fostei ei colege care tremura, neștiind ce o aștepta: „S-a încheiat epoca în care oricare mărunt tiran complexat își face propriile legi fără să fie pedepsit. Sunt sigură că o să vi se desfacă contractul de muncă, o să avem noi grijă de asta.” și surexcitarea ar fi îndemnat-o să se dezlănțuie, să țină o cuvântare pentru posteritate. Fu tentată o clipă să-și scoată ochelarii pe care-i purta – să continue confruntarea fățiș – și doar când văzu figura ștearsă și impasibilă a lui Horia Halvageari cu BETACAM ul său pe umăr, își aduse aminte că ea juca doar un rol, un simplu rol și că în această dedublare, viața personajului pe care-l interpreta putea fi curmată la prima greșeală. Și totuși Renda exista, își avea propria ei substanță, era un alter ego, cumva diferit și în același timp derivat din cealaltă ea. După câteva ore, fu din nou în apartamentul ei de bloc, din nou cealaltă, din nou Patricia. În strania și extraordinara existență pe care o ducea acum, timpul se măsura altfel. Iar alternanța celor două ipostaze ale personalității o făcea uneori să zâmbească, mai ales când se întorcea la realitatea lumii ei – cea dinainte de Renda. Nu se temea că ar putea fi recunoscută. În emisiune avea o costumație specială, mereu aceeași, ușor futuristă și care de acum i se asociase ireversibil imaginii proprii. Purta un costum de piele negru, lucios și strâns pe corp, și ochelari la fel de negri, ca în Matrix. Părul și-l pieptăna lins și dat cu gel înspre spate, peste cap, iar în viața de toate zilele îl lăsa să cadă liber, cu zulufii lui naturali, pe tâmple, frunte și ceafă. De altfel, chiar dacă cineva ar fi sesizat o oarecare asemănare fizică între Regina Războinică și cea pe care o vedeau în carne și oase pe stradă sau în autobuz, nu și ar fi închipuit în veci că o vedetă de acum notorie poate sta într-un bloc de garsoniere și merge cu transportul în comun. Mirajul gloriei câștigate peste noapte începuse să prindă rădăcini în conștiința publică și el era asociat obligatoriu ideii de îmbogățire rapidă.
În timpul acestui început de experiment existențial, în idilicul peisaj de cartier se ivi un personaj nou. Sau care cel puțin trecuse neobservat până atunci. Anaconda tocmai făcea o anchetă privind niște nou născuți declarați morți la o maternitate din provincie și care ulterior „înviaseră” în mod miraculos, iar Patricia avea mintea plină de gânduri, părând că acordă realității imediate doar o atenție relativă, când într-o zi, ieșind din bloc, îi atrase privirile o persoană de sex feminin învârtindu-se pe lângă mașina ei. Intrusa nu părea să se sinchisească de cineva, deși comitetul de primire era la posturi, ca de obicei, pe băncile din față. Patricia trecu prin dreptul lor.
- Văz că de la un timp încoace, n-o mai iei în stânga când pleci dimineața. Þi-ai schimbat serviciul, ‘au mă nșel? o abordă „prietena ei de suflet”, doamna care le știa pe toate.
Ea fu tentată să răspundă obraznic, dar nu găsi pe moment o replică și apariția noului personaj din parcare o distrase de la subiectul discuției.
- Păcat de mașina asta care stă și ruginește aicea, grăi persoana, cam de o vârstă cu Patricia, și având ceva din fițele și vocea antipatică a surorii ei. Mătușă-mea (înclină cu capul spre doamna Mateescu) mi-a spus că n-o folosești. M-ar interesa s-o cumpăr. Cu cât o vinzi?
Fu surprinsă când i se răspunse că nu era de vânzare.
- Păcat. Păcat de mașină.
- Nu știi cine este? spuse domnul Voinea când Patricia îl ajunse din urmă, pe aleea ce ieșea în bulevard. E o mare vânătoare de moșteniri. „Îngrijesc persoană în vârstă contra apartament”. Profesionistă. Ocazional, vânează și chilipiruri.
- Așchia nu sare departe de trunchi, nu? Dacă e nepoata Mateeascăi ...
- O, draga mea, desigur ai dreptate, însă tot nu pricepi fondul problemei. Că perfidia celor două e în competiție, în ciuda gradului de rudenie. Mătușica n-are moștenitori, iar nepoțica cată să-i intre pe sub piele, deși baba cochetează cu multe tinerele pe tema asta. De fapt, le încântă pe toate ca să-i facă fel de fel de servicii.
Și conversația se opri aici cu un „hm” din partea Patriciei, care luase ca pe un afront personal chestiunea cu ruginirea mașinii, lucru pe care intenționa să-l remedieze negreșit. Renda putea fi o vedetă căreia nu-i pasă de asemenea lucruri, dar Patricia Roiban trebuia să-și câștige un drept al omului modern: dreptul la libera mișcare. Viața ei nu era nicidecum plictisitoare, nicidecum sedentară, însă tot avea – cel puțin o dată pe săptămână – o zi de odihnă, numai a ei, iar în acea zi, simțea nevoia să fugă – ea cu sine – undeva departe, dincolo de capătul ultimului autobuz. Erau locuri din preajma capitalei unde pe vremuri obișnuia să meargă cu soțul ei când veneau în București, cu diverse ocazii; divorțase în egală măsură și de ele. Așa că în puținul timp liber pe care-l avea – și care totuși i se părea apăsător – luă primele lecții de șoferie. Cu o mare uimire și apoi furie și dezamăgire, constată că era cu mult mai greu decât își imaginase. Mașina – Dacia amărâtă pe care făcea instructajul – celelalte mașini, semnele de circulație, limbile de asfalt ce fragmentau perfid „drumul public” vorbeau prea repede și într-un limbaj pe care ea nu-l pricepea. Ea care nu știa prea bine regulile nici ca pieton, se trezi dintr-o dată în trafic, ca un copil într-o pădure. Era bruscă în mișcări și lentă în gândire, cum nu se poate mai rău, și din această nouă experiență a cunoașterii de sine – mai relevantă chiar decât sexul – Patricia ieși șifonată și furioasă, dar necum dispusă să se lase, și doar venirea iernii o determină să renunțe momentan la proiectul său. În timp ce Anaconda luase un atare avânt (și tânăra femeie se amuza tacit văzându și vecinele înghesuindu se la lift ca să nu piardă nicio secvență din „Renda”, cum era supranumită „Legiunea Sfântului Mihail”, și auzindu le pe câteva comentând cu entuziasm), competiția – nelipsita competiție comercială dublată de cea mai obișnuită invidie umană – începu să-și arate colții. Apărură câteva comentarii în presă și la televiziunile concurente la adresa celebrei moderatoare ba pe seama vreunei bâlbe a ei din emisiune, ba pe seama lipsei de spontaneitate, în fine, lucruri de pus pe seama răutății omenești, în speță feminine. Cele mai rele acuzații care i se aduceau erau acelea că, nevoind să-și arate fața, să-și scoată masca, era clar că avea ceva de ascuns, că în viața de toate zilele era probabil opusul a ceea ce se vedea pe ecran. Departe de a trece cu superioară indiferență peste toate astea, Patricia năvăli val-vârtej în biroul Giulietei.
- Vreau să mă ajuți să punem la punct o metodă de pedepsire.
Pedepsire ... pedepsire ... cuvântul îi vibra pătimaș în urechi.
Giulieta zâmbi.
- Cu multă plăcere. Habar n-ai cât e de simplu. Totul e să dovedim că ipocriții și falșii nu sunt la capătul degetului cu care arată spre Anaconda, ci în direcția opusă. Pentru asta vom trimite la acțiune un mic "agent provocateur".
Și zâmbi din nou. După un timp, în vechiul studiou de film unde Patricia fusese prima dată ca musafir, văzură împreună câteva pelicule mai mult decât interesante.
Scena 1. Exterior, seara. Un copil întinde mâna în fața unei doamne elegante, însoțite de un domn. Cei doi ies dintr un club. Îi preced și doi bărbați în negru, înalți și musculoși. Evident, gărzile de corp. Copilul insistă. Doamna și domnul se apleacă și intră în mașină, ignorându-l. Unul din bodyguarzi îi trântește portiera în nas. Copilul rămâne singur în cadru. Zoom. I se văd tălpile goale, în zloată. Cut. Scena 2. Interior, ziua. Secvența dintr-un program de televiziune, în studiou aceeași doamnă, într-o emisiune care se vrea în scopuri caritabile, oferă daruri din partea sponsorilor unor copii, cu un zâmbet larg pe buze. The End.
Următorul filmuleț era variațiune pe aceeași temă, doar personajul feminin era altul. Copilul însă era același, probabil unul din subteranele bucureștene, din cei care o primeau pe Giulieta cu brațele deschise.
- Prețul celebrității trebuie plătit uneori, atunci când n-ai respect pentru semenul tău. Nu-i așa?
Se uitară una la alta înțelegându-se din priviri.