Mi-am așezat șevaletul pe un dîmb, deasupra taluzului, în umbra rară a unui arin, de unde aveam o perspectivă largă asupra văii: liziera întunecată, verde intens, în fundal, lanul cu spice zburlite, galben-roșcat ca blana unei feline, întins între drum și curmătura unei rîpe, în prim plan și deasupra cerul bleu-ceruleum, cu luciri moarate, estompîndu-se într-un siaj de nori decolorați, acolo unde orizontul se contopea cu liniile sinuoase ale colinelor domoale.
E una dintre zilele din mijlocul verii parcă anume creată pentru un peisaj însorit. Lumina decupează clară contururile copacilor, aerul vibrează încremenit de caniculă, o liniște atemporală izolează colțul acela de natură de orice prezență umană.
Fixez între stinghii șasiul cu pînza proaspăt grunduită, mirosînd a fibre de in și a clei, îmi pregătesc paleta și, alegînd o pensulă potrivită, cu fire elastice, atac motivul. Întîi, contururi brun-cenușii schițate alert, linii repezi de fugă care sfîșie suprafața albă, apoi schimbînd pensula cu alta mai lată, arunc tușe vii, care împart cîmpul în suprafețe multicolore și se-ntretaie armonios în volume ferme. Bucuria culorii mă inundă, lucrez febril cu privirile înfipte în unduirea spicelor, în masa întunecată a pădurii, timpul își încetinește scurgerea, a trecut demult ora amiazii, mă opresc doar ca să înghit cîteva guri de apă călduță și să mestec o chiflă. Umbrele s-au lungit peste cîmpie, stau acum în bătăia razelor fierbinți, sudoarea îmi picură de pe frunte, tricoul mi se lipește ud de spinare, dar continui să lucrez fascinat de vibrațiile umbrelor viorii care contrastează cu verdele ierbii și strălucirea aurie a grîului copt. Trebuie însă să mă rup de impresie, să eternizez decupajul din natură într-o pastă solidă, imuabilă, trecînd dincolo de pitorescul imaginilor surprinse exact.
Tocmai mă pregăteam să întind cu vîrful cuțitului cîteva tușe de garanța și cobalt la rădăcina frasinilor care umbresc lanul, cînd tufișurile de pe marginea taluzului se mișcară în lături și printre ele își făcu loc o siluetă scundă, dar plină de viață. Sărind sprințară de pe un picior pe altul, o fetiță de cel mult zece ani, îmbrăcată într-o rochiță gri-pal cu floricele verzi și albastre, păși în fîșia luminoasă a drumului. Lăsă coșul de răchită care-l purta în mînă pe marginea șleaului, rupse o nuia dintr-un alun și începu să deseneze cercuri și rotocoale în praful albicios. Fără îndoială că mă văzuse, mă aflam la vreo douăzeci de pași distanță, dar asemenea pisicilor care se apropie prudente cu aparentă nepăsare de un necunoscut, se prefăcea că prezența mea îi era indiferentă, spionîndu-mă cu priviri furișate pe sub borurile pălărioarei din pai. Deodată, aruncă bățul și se-ntoarse înspre pădure, strigînd cu o voce subțire, cristalină, dar neașteptat de pătrunzătoare:
-Hector, unde ești? Vino aici!
Ecoul reverberat peste vîrfurile plopilor stîrni o codobatură care decolă speriată din aluniș într-o străfulgerare metalică de aripi și pene lucioase. Din iarba înaltă răsări un prepelicar alb cu pete castanii, care lătră voios alergînd spre fată. Ea îl mîngîie pe frunte, șoptindu-i ceva, cîinele, jucăuș, apucă în gură mînerul coșului ca și cînd ar fi vrut să-i spună "hai să plecăm, nu e nimic interesant aici”dar văzînd că stăpîna nu-l urmează o zbughi spre mine. Îmi dădu roată de 2-3 ori, apoi curajos, se apropie amușinîndu-mi gleznele și cutia cu vopsele din iarbă.
- Hector, fi cuminte, lasă-l în pace pe domnul! îl certă fata.
-Nu mă deranjează! spusei lăsînd paleta jos, în timp ce cățelul, gîfîind ușor mă ignoră și se tolăni în umbra șevaletului.
-Bună ziua...de obicei e foarte ascultător, nu știu ce l-a apucat astăzi...
-Bună ziua! îi răspund zîmbind.
Se opri la cîțiva pași de mine, cercetîndu-mă acum direct, cu ochii îngustați sub săgețile razelor orbitoare. Irișii ei au nuanța brîndușelor de toamnă, iar părul strîns în două cozi subțiri și zburlite pare împletit din spice blonde, răscoapte de vipia verii. După îmbrăcăminte și accent nu pare o țărăncuță venită să culeagă ciuperci sau fructe de pădure, brațele și pulpele goale, deși arse de soare și pudrate cu praf nu sunt ale unui țînc de la țară. Are trăsături copilăroase, plăpînde dar armonios modelate, fruntea boltită, obrajii rotunzi și bărbia mică, iar gura cu buze cărnoase e deja uimitor de feminin conturată.
- Eu sunt Corina, zise întinzîndu-mi brusc mîna mică, dar fermă și caldă ca penajul unei păsări.
-Claudiu, mint dintr-o toană, gîndindu-mă la Monet.
Trece în spatele meu privind cu atenție pînza. Nu sunt obișnuit să stea cineva lîngă umărul meu în timp ce lucrez dar, în mod inexplicabil prezența ei nu mă incomodează, modulez inspirat, cu vîrful cuțitului, flăcările vegetale ale plopilor și ale frasinilor în accente de verde de china și albastru de prusia
- Culorile sunt foarte frumoase, șoptește, deși nu sunt ca în natură!
Prepelicarul mîrîie aprobator, apoi se ridică și ia urma unui cuib vechi de fazan din apropiere.
Fac cîțiva pași și privesc suprafața umedă, contururile onctuoase, multicolore și admit în gînd că are dreptate.
Micul critic continuă lămurindu-mă:
-Facem educație plastică la școală, știu ce înseamnă culorile complementare…
Aprind o țigară cu tutunul pe jumătate scuturat și o întreb:
-Locuiești în satul din vale?
Zîmbește cu o superioritate ușor comică:
-Aaa, nu…sunt în vacanță la bunici!
-Și îți place să te plimbi singură prin pădure…
-Nu mă plimb, culeg ciuperci…vrei să le vezi?
În coșuleț, printre fire de iarbă ofilite și spice scuturate se răsfață 3-4 pălării vegetale pictate într-un purpuriu intens, punctat cu buline albe.
-Cred că astea nu-s comestibile! spun amuzat.
-Sigur că nu sunt, am acasă o carte cu poze în care sunt toate ciupercile din lume…le-am cules fiindcă-mi place cum arată și fiindcă vreau ca pe cineva să-l doară burta foarte-foarte tare!
Mă întorc la tablou și adaug glasiuri fine, aurii, spicelor din prim plan.
-Poți să păstrezi un secret ? E vorba de doamna învățătoare care m-a obligat în semestrul doi să stau cu un băiat în bancă… poate îi dau să pape puțin și lui Laurențiu, care-i un papagal uricios și spune că nu am tată, ceea ce nu-i adevărat, am, dar tata a divorțat de mama și nu mai locuiește cu noi…
Ascultînd-o, privesc din nou pînza de la cîțiva pași și deodată realizez ce lipsește. Îi explic Corinei unde să stea și îi schițez repede silueta scundă, vie, dar fără trăsături clare ca într-un portret, doar o prezență luminoasă răsărind din lan.
În timp ce-mi curăț pensulele îi spun:
-Poate n-ar trebui să-l otrăvești pe Laurențiu…
Nu mă ascultă, intens preocupată de planul ei:
- Voi aduna un milion de ciuperci dintr-astea, le tai bucățele, le amestec cu sare și le presar pe pășune…vacile o să le mănînce, dar n-o să pățească nimic, fiindcă ele-s rumegătoare și au patru stomacuri, dar laptele va ajunge la fabrică și foarte-foarte-foarte mulți copii vor avea dureri de burtă… Păcat că tata nu obișnuiește să bea lapte!
-Totuși nu e frumos să te răzbuni atît de groaznic pe cineva doar fiindcă te-a necăjit…
Mă privește încruntîndu-și sprîncenele blonde:
-Nu ai copii, nu-i așa?
Scot din portmoneu o fotografie mai veche a lui Gabriel, cam la aceeași vîrstă ca a micuței Locusta. O privește cu atenție și observă cu o inimitabilă și candidă cochetărie:
-Cu el cred că mi-ar place să stau în bancă…
Dinspre vest cerul se-nnegurează brusc, cu luciri oțelii și frunzele arinilor încep să freamete a ploaie. Adun repede șevaletul și plecăm împreună pe drumeagul bolovănos, iuțind pasul. Hector ne urmează, repezindu-se înaintea noastră și lătrînd de parcă ar vrea să ne indice direcția corectă.
La răspîntîie, de unde mai e doar un sfert de oră de mers pînă-n sat, ne despărțim, dîndu-ne din nou mîna, ca doi vechi prieteni. Mă întreabă cînd mai vin să pictez un tablou prin împrejurimi apoi, pufnind ștrengărește în rîs, adaugă:
- Chiar ai crezut că vreau să otrăvesc pe cineva?