M-am tot gândit cum, Doamne iarta-mă, să-mi încep povestirea. Acum mă uit cu disperare la pagina asta albă de word. (Nu săriți! Dacă nu avem pâine în casă, și nici bani de, e bună și tautologia, la vreme de criză, pentru unii, și de Filipine, pentru alții).
Și, iaca, mi-a venit o idee, când mă așteptam mai puțin la asta! Mi-am amintit cum îmi zicea mătușa Floarea, (plecată de ceva vreme să se certe cu sfinții, că se cam plictisise să îl boscorodească pe moșu’miu): „Ia, spuni-mi, nepoatî, așa, pi de-a dreptu’, nu-i așa cî-s o fimei frumoasî?” Norocul meu că moșu’ Sile era mereu pe fază: „Fimeia me? Sî nu-i treacî niminea pi dinainti cât îi di frumoasî șî di dișteaptî!” Și așa și făceam: nu-i treceam pe dinainte, ca să nu visez urât și să îi dau de lucru mamei care trebuia să mă trezească ușurel, să nu-mi sperii surorile cu strigătele mele: „Lasă-mă! Lasă-mă! Ești frumoasă! Ești frumoasă!”
Așa o să vă povestesc și eu: „pi de-a dreptu’ ”. Într-un sat, stătea o fată șatenă, pe vremea când era copilă, și blondă, de când prietena ei, Violeta, își deschisese un coafor pe o hudicioară care duce înspre malul Siretului. Și Lăcrămioara, cum o chema pe fata asta, alintată de maică-sa „Lăcrămița”, când stătea, apoi stătea, nu se încurca. Avea „vechime” în munca asta cu statul. Tocmai se pregătea să se culce, obosită tare de atâta stat, când îi trecu prin mintea acoperită cu zulufi de culoarea mierii o idee. Una genială, ceva care era demn de așezat între descoperirea roții și cea a becului. Ar fi fost o mare imprudență să o întrebi cum au apărut roata și becul. Te-ai fi ales cu un răspuns care nu ar fi lăsat loc de îndoială: „De la fabrică!” Spuneți și voi dacă nu are dreptate fata! Am „scanat”, pentru voi, ideea Lăcrămiței: „Fată, nu se mai poate! Tre’ să fac ceva și să scap de satul asta nenorocit! Nu e de mine! Auzi! O singură discotecă și aceea tocmai la mama ciorilor! Ãsta-i sat? Ia, să mă gândesc cum să fac!” Pentru Lăcrămița, treaba asta cu gânditul era mai grea decât cea cu statul, e clar. Dar ce era să facă? De voie, de nevoie, s-a pus pe gândit. Bine că era liniște în casă! Maică-sa, Saveta, plecase de dimineață de acasă. Se îmbrăcase frumos, își pusese pestelca nouă și barizul cu franjuri și se dusese să se cinstească cu o cinzeacă la crâșma la Rânjâtu’. Saveta nu făcuse școală. Zicea că școala era lângă cimitir, și cum ea se temea de morți, nu s-a apropiat nici de cimitir, nici de școală. De aceea, ea nu știa să numere decât până la cinci. Vă spun asta ca să știți că de la a cincea cinzeacă în sus se lăsa păgubașă să le mai numere. Lasă, că venea bărbatu’său, Titi, să o ajute cu număratul.
Să ne întoarcem la Lăcrămița! Biata de ea! După vreo trei ceasuri de frământat mintea, își aduse aminte că taică-său avea un neam la București, parlamentar. Auzise ea că ăsta, parlamentaru’, avea case peste case, mașini multe, care mai de care mai arătoasă și o barcă de-aceea mare. Oricât voia Lăcrămița să zică „iaht”, nu putea și pace bună. Uite, „barcă” e mai ușor de zis decât „iaht”, nu vi se pare și vouă? Ce bine că aveau un neam parlamentar! Și încă neam de aproape: bunicul lu’ parlamentaru’ și cu bunicul Lăcrămiței erau veri de-al patrulea.
O să vă mai scriu despre cum s-a făcut, până la urmă, Lăcrămița cocoană de București, numai dacă v-a plăcut ce v-am tot povestit „pi de-a dreptu’ ”. Știu că acum dormiți și mă bucur că nu vă pândește indigestia. De la ce să o facem? De la pâine cu ceai? De atâta ne mai rămâne, după ce facem gimnastica chinezească (aici se potrivește cacofonia) a mâinii când întindem bani la ghișee, pentru facturi.
Să fiți sănătoși, că nici de spital nu avem bani!