Prima zi

Mă aflu pe Gunwarf Quays. S-au scurs mai bine de 5 ore de când aeronava care ne-a purtat printre nori s-a apropiat într-o lungă pregătire de aterizare de pământul Britaniei, părând că planează lin deasupra Londrei: un bondar bâzâitor pentru cei de la sol – cum anul trecut și noi vedeam și auzeam tot timpul pe cerul metropolei. Și s-au scurs câteva zeci de minute de când coach-ul National Express cu care am venit de la Londra ne-a debarcat la punctul terminus, The Hard Interchange, în Portsmouth.
Ar trebui să iau o pietricică în gură, poate una adusă de mare, fiindcă sunt prima dată aici, deși cunosc bine istoria acestor locuri. Portsmouth e unul din cele mai importante orașe maritime ale Angliei și poate cel mai încărcat de istorie. O încărcătură emoțională pentru mine, pasionată de toate capitolele ei mai vechi sau mai recente.
Trecem de Plaza, unde se află hotelul la care ne-am cazat și unde se înalță un sky-scraper curios, un cilindru eliptic retezat în văzduh de un plan înclinat drept acoperiș. O luăm pe lângă limba dreptunghiulară de apă ce pare să fi fost un vechi doc și care aduce aici mirosul sărat-amărui al apei de mare, împodobit din loc în loc cu războinice elemente de decor: torpile lungi și fusiforme, butoiașe ca de grenadă la scară 10 la 1 despre care îmi închipui că sunt bombe, dezamorsate și redestinate unor scopuri mai pașnice. În capătul unui pod de trecere peste canal, o macara portuară își întinde brațul la capătul căruia atârnă un steag pe care stă scris „Gunwarf Quays”, numele acestui chei turistic și comercial, cu multe restaurante și outlet-uri de marcă, cu fel de fel de articole de îmbrăcăminte de lux.
Ajungem în fine, la țărmul mării, pe un fel de faleză înaltă ce delimitează portul de agrement, în care zeci de ambarcațiuni cu pânze și cu motor sunt la ancoră. Chiar lângă locul de privire, steagul Marii Britanii flutură în vârful unui stâlp subțire de metal. În dreapta se profilează cu cei 170 de metri ai săi, noul turn Spinnaker, și el întruchipând tot o velă pe catarg, la scară uriașă. E cel mai nou reper al Portsmouth-ului, la fel de nou ca și Roata Mileniului din Londra. Dintr-o parte și până la un punct ți se pare că aduce un pic cu Burj’al Arab din Dubai, dar Spinnaker este mai zvelt și are o altă formă la bază, e o construcție ale cărei linii se autointersectează îndrăzneț în loc să se sprijine greoi pe pământ.
În stânga, începe vechiul oraș cu străzi înguste și clădiri din cărămidă roșie, dar pe faleză remarcăm, pe lângă un vechi palat cu curte interioară, și moderne spații rezidențiale de lux, cu puține etaje, într-o gamă de culori armonizată, tot cu acel roșu de cărămidă și sprijinite pe coloane albe în față. Verdele aprins al plantelor cu frunza cerată, mediteraneene ca și al gazonului tuns impecabil, răcorește privirea. Pescăruși ciudați, altfel decât la noi, mai mici, albi și cu capul negru în zona ciocului, survolează din când în când apa și țărmul. Undeva în apropiere este terminalul de îmbarcare pentru insula Wight, și prin spațiul îngust se strecoară incredibil o navă imensă de pasageri și marfă a companiei WightLink, un ferry având „la parter” spațiu de parcare pentru mașini și camioane și la etajele superioare, punți pentru pasageri. Cabina de comandă cu parbriz înclinat spre interior e suspendată undeva la înălțime, acolo unde e și antena radarului care se învârtește tot timpul. Citesc numele individual al navei, discret inscripționat în spate: St. Cecilia, London. Nava dispare din câmpul vizual.
După ce reperăm, dincolo de volutele acvatice ale portului, o limbă de pământ aparținând de orașul vechi unde distingem numele unui vechi han, Spice Island Inn, actualmente terasă și restaurant, privim la distanță, dincolo de pădurea de catarge ale iahturilor staționate pe celălalt țărm, în orășelul vecin Gosport, gâtul lung al unui turn vechi ce se profilează, cărămiziu, printre galbenul și movul pastelat al unor blocuri noi, înalte, care - zic eu - cam strică peisajul. Ne întoarcem ca să străbatem în amănunt străduțele dinspre Plaza, înțesate cu magazine și fel de fel de ispite, culinare și vestimentare.
E o după-amiază friguroasă, dar localnicii nu par să se sinchisească prea tare. Umblă îmbrăcați la mânecă scurtă și femeile nu poartă ciorapi. Trecem pe străduțe ale căror clădiri au fost unite printr-un acoperiș de sticlă, în unghiul unui V întors, din care răzbate o lumină gălbuie și ne uităm la vitrine. Greu de crezut că aici, pe timpuri, era baza navală HMS Vernon, iar cheiul pe care tocmai am trecut – spațiu de încercare a tunurilor navelor de război ce erau lansate pe mare.
Pentru că am avut o zi grea și noaptea precedentă a fost una fără somn, ne retragem să ne odihnim. Dar plecăm cu promisiunea fermă că picioarele noastre vor scrie de mâine o încă o pagină de descoperiri pe acest pământ al frumuseții și măreției.

A doua zi

Prioritatea numărul unu este Docul istoric (Historic Dockyard ), pentru că și anul acesta sunt pe urmele eroului copilăriei mele, amiralul Horation Nelson, lord și duce de Bronte, făuritorul unei epoci de dominație maritimă absolută pentru patria sa. În fapt trei generații de nave ne așteaptă aici să le vizităm, iar cea de a patra, reprezentată de coloșii maritimi contemporani cu noi, stă la ancoră, nu departe, într-o expectativă vigilentă.
Părăsim Gunwarf Quays printr-un pasaj pe sub calea ferată ce merge în port și ieșim la The Hard, după care reperăm ușor intrarea la docuri. Docurile sunt împrejmuite de un zid ca de cetate pe lângă care am venit ieri cu autocarul. Într-un golfuleț cu apă adâncă, stă la ancoră „Șarpele Negru” cum era supranumită nava istorică HMS Warrior, primul cuirasat „greu” din lume, făcut în întregime din metal, care a revoluționat tehnologia de construcție a navelor de război. Fostă glorie a epocii victoriene (a decadei 1860-1870), este cea mai tânără „pensionară” vizitabilă și singura care plutește și se mișcă (am văzut-o într-o fotografie în dreptul turnului Spinnaker). În fapt are foarte mult din alura și conformația unui velier clasic, dar mașina cu abur de care dispune și ale cărei coșuri se înalță pe lângă cele trei catarge o făceau de neegalat ca viteză (tot de neegalat era și în privința deplasamentului și a armamentului). De remarcat că, așa cum zic englezii, „she never fired a shot in anger” adică nu a fost nevoie să tragă vreun foc asupra inamicului, pentru că nu existau în lume nave care să se încumete să o înfrunte (nici țări care să se poată măsura cu stăpâna mărilor) și – adaugă ei – aceasta a fost adevărată măsura a succesului său: ca garantă a Pax Britanica.
(Nota Bene: englezii se referă cu „she” și nu cu „it” la navele care au nume, ca și când ar fi ființe umane)
Intrăm prin poarta principală de acces și cumpărăm bilete all-inclusive. Asta înseamnă acces de vizitare la navele istorice Warrior, Victory, și Mary Rose, precum și o croazieră-tur al portului o singură dată, și acces la muzeele adăpostite în corpurile de clădire din incinta acestui „leagăn” al lui Royal Navy de câte ori vrem, timp de 12 luni de la data emiterii. Și, nu în ultimul rând, acces la faimoasele simulatoare de misiuni de la Action Stations, acolo unde copiii și adulții se pot „înrola” pentru câteva ore în marina britanică din diverse timpuri.
Trebuie să ne hotărâm pentru azi ce vom alege din pachetul de atracții. Decidem să renunțăm la vizitarea interiorului lui Warrior. Ca să nu ne săturăm cu aperitivul și să nu mai savurăm meniul principal, hotărâm că Victory este destinația principală și spre ea ne îndreptăm, pentru a străbate în amănunt corabia cea mai acoperită de glorie a tuturor timpurilor, nava lordului Horatio. La întoarcere poate vom lua vaporul pentru croaziera în port.
Părăsim Visitor’s Center și lăsăm în urmă – în dreapta statuia navigatorului polar Robert Scott, magazinul de suveniruri Nauticalia și Muzeul Mary Rose, Mast Pond (lacul unde e ancorată o flotilă de nave restaurate de personalul științific al docurilor), iar pe stânga, Boathouse No. 4, de unde se aud niște bocăneli ca de fierărie, apoi – dincolo de o poartă prin care nu se trece, îl zărim pe Semaphore Tower (turnul cu far), astăzi sediu al comandamentului bazei navale care este adiacentă docurilor. Trecem și de clădirile lungi, grena, trei la număr, ce adăposteau odinioară magaziile (Great Naval Storehouse) și unde se află acum secțiuni ale Royal Naval Museum și la capătul ultimei clădiri (unde se află o colecție de obiecte legate de nava Victory), distingem în fine, în toată splendoarea, catargele și suprastructura faimosului velier la construcția căruia au fost sacrificați, zice se, 6000 de stejari! Victory e ancorată într-un așa zis „doc uscat” (tehnologia, patent englezesc, e foarte veche) adică este „proptită” cu niște bârne de metal de pereții docului, carena sprijinindu-se pe fundul acestui canal fără apă. O vedem așa cum trebuie să fi arătat înainte de bătălia de la Trafalgar care a făcut-o celebră, cu cele trei punți de armament (era ratificată drept un first class three-decker), vopsite în benzi alternative bej-ocru și negru. Câteva din cele 104 tunuri de odinioară ies prin saborduri, astupate cu niște dopuri roșii și lângă navă, pe pământ, sunt alte tunuri de marină, pe afetul lor special cu patru rotile care sprijină țeava și ghidează reculul.
Este greu de crezut – după cum arată – că această corabie a fost lansată la 1765 și a trecut prin nenumărate bătălii (nu numai cea de la Trafalgar, care nici n-a fost ultima)! Căutând intrarea în navă, înconjurăm pupa, unde se află un superb spațiu cu ferestre, ca un castel cu trei etaje, cum se obișnuia în acele timpuri, cu cabinele ofițerilor comandanți. Totul este încins de un păienjeniș de schele, semn că procesul de restaurare și conservare e o sarcină permanentă. Aruncăm o privire dedesubt, spre amețitoarele adâncimi ale docului, unde se află structura de ancorare.
Intrăm pe la babord, prin lower-gun deck, după ce ni se atrage atenția să avem grijă de capete: să nu ne lovim de grinzile joase sau de lanterne și să nu alunecăm pe podeaua care atunci când este proaspăt spălată poate face victime. Iată-ne deci în acest loc unde își duceau viața de zi cu zi (pe lângă faptul că luptau când era necesar) circa 800 de oameni. Bărbați și copii (înrolarea așa-zișilor powder monkeys se făcea de la 10 ani) și poate și femei. Deși nu s-a atestat documentar prezența vreuneia pe Victory, lucrul nu este imposibil: se știe cu siguranță că de partea cealaltă, cea franceză, au participat la bătălia de la Trafalgar cel puțin două femei (una din ele, o oarecare Jeannette, a fost salvată de la înec de marinarii englezi, scenă imortalizată în tabloul lui William Heath). Turul nostru nu este ghidat, dar nu te poți rătăci: drumul este îngrădit cu sfori ca la aeroport și el are un parcurs ascendent, către puntea superioară, aflată în aer liber și apoi descendent, pe altă cale înapoi, după care mai poți parcurge și compartimentele aflate sub linia de plutire: orlop deck (puntea răniților) și magazia de pulbere. Ne strecurăm prin tambuchiuri înguste și urcăm pe scărițe de lemn, punând pașii cu grijă și cu atenție la pragul de sus. Pe punți trecem pe lângă tunurile care au adus victorie în luptele din vremea napoleoniană (se pare că nu sunt totuși cele care au tras la Trafalgar, ci altele, montate câțiva ani mai târziu, în vederea unei campanii în Marea Baltică). Demonstrativ, unele mai păstrează cel puțin în parte, modul de ancorare solid (după toate regulile de rigoare: țeava prinsă cu un odgon zdravăn de afet, afetul prins din două părți de bordul navei și ancorat și din a treia parte, de un inel fixat în podea, pe linia de mijloc a navei – știindu-se la vremea respectivă că un tun desprins din aceste strânsori putea face ravagii pe nava în continuă clătinare). Deasupra noastră, pe grinzi sunt prinse diverse scule pe care le intuim a fi pentru „toaletarea” tunurilor sau pentru diversele operații premergătoare tragerii: bureți în vârful unor cozi lungi ca de măturoi cu care se curăța țeava; un fel de maiuri de lemn tot cu coadă lungă, cu care se îndesa cartușul cu pulbere (un săculeț de pânză); spirale cu mâner pentru curățarea găurii de ventilație a mecanismului de aprindere (care se făcea cu cremene, ca la flinte). Pe jos, pe niște rasteluri speciale, șiruri de ghiulele, butoiașe și parâme mai groase ca mâna unui om ne flanchează drumul.
Cunosc cam tot ce s-a scris despre bătălie și despre navă, totuși mă simt acum neutră emoțional, nu știu de ce. Poate fiindcă emoțiile s-au consumat de mult. Sunt însă alte lucruri care mă fascinează, de exemplu calitatea conservării lemnului. Mă gândesc la activitatea asta, implementată și la noi, în muzeele cu specific etnografic. La români, pașnice căsuțe și gospodării țărănești, la englezi, nave de război ce au schimbat istoria omenirii ...
În fine, și pe lower-gun deck și pe middle-gun deck se locuia și se mânca. Pe primul, marinarii de rând, pe ultimul ofițerii și pușcașii marini, soldați de elită care pe lângă alte misiuni în bătălie, o aveau și pe aceea permanentă de a-i păzi pe ofițerii navei de o eventuală rebeliune a echipajului. Între două tunuri se află mese suspendate și câte două băncuțe lungi pe care încăpeau șase oameni; în altă secțiune vedem hamacele în care își petreceau noaptea marinarii atunci când nu erau de cart.
Tot urcând, ajungem pe upper-gun deck, punte pe care vine deja de sus lumina naturală. Aici, la pupa, se află Great Cabin, apartamentul amiralului, ale cărui ferestre de castel le admiram de jos. Este desigur, unul din locurile emoționante. La intrare este o efigie cu faimosul mesaj semnalizat la Trafalgar din vârful catargelor lui Victory: England expects that every man will do his duty încadrată de două muschete lungi cu baionetă.
Apartamentul este compartimentat dar poți vedea până în fund. Turiștii au acces în prima încăpere unde este o masă lungă, ca de recepție, cu cupe de cristal, un fel de stat major unde se întâlneau căpitanii întregii flote și unde probabil se discutau planurile de bătălie. Masa rotundă din planul secund este chiar cea originală care a aparținut amiralului. La ea se spune că și-ar fi scris ultima rugăciune înainte de Trafalgar:
„... May the great God, whom I worship, grant to my country and for the benefit of Europe in general, a great and glorious victory: and may no misconduct, in any one, tarnish it: and may humanity after victory be the predominant feature in the British fleet.
...”
Și așa a și fost, inclusiv partea despre omenie. Omenia cu care englezii au salvat de la o moarte sigură sute de francezi și spanioli care și-ar fi găsit sfârșitul în apele oceanului.
Întorcându-ne, vedem pătuțul suspendat în care a dormit pe vas, Horatio Nelson. Este știut faptul că ofițerii dormeau în propriul coșciug în care urmau să fie aruncați în mare în caz de deces. Al său era mic, ca unul de copil, dar nu ne mirăm știind în ce trup firav a locuit acest spirit mare. Patul-sicriu are perdeluțe brodate, acestea pe care le vedem sunt niște reproduceri cusute de femeile din Portsmouth. Cele originale, ieșite din mâinile Emmei Hamilton, iubita eroului, se află la muzeul din Greenwich (nu-mi amintesc să le fi văzut, deși am vizitat anul trecut sala în care se află printre altele, uniforma amiralului cu gaura de glonț în ea).
Și, încă o scară urcată, și suntem pe dunetă (quarter-deck), în aer liber. De aici erau coordonate „în timp real” manevrele și acțiunile în luptă. Admir partea exterioară a catargelor de metal care le-au înlocuit pe cele originale; au toate parâmele și vergile montate. Lipsesc doar pânzele, acei plămâni uriași care o propulsau odinioară pe Victory. Cu ele desfășurate în vânt, probabil că și acum Victory ar zbura, s-ar desprinde de acest doc uscat și ar urma din nou chemarea mării ...
Străbatem puntea de la un cap la altul și vedem faimoasele caronnade, mamuți ai artileriei acelor vremuri care puteau trage o încărcătură dublă: ghiulele de 30 de kilograme plus butoiașe cu 500 de gloanțe de muschetă, devastatoare în lupta de la apropiere. Aceste tunuri au fost cele dintâi descărcate la Trafalgar, îndată ce Victory a avut poziția potrivită, în bordajul omoloagei ei franceze, nava-amiral Bucentaure, pe care a scos-o din luptă aproape de la prima lovitură.
Ne întoarcem și ascultăm prezentarea audio (există mai multe asemenea puncte pe parcursul traseului, după cum există și ofițeri din personalul actual al navei gata să dea orice explicații la solicitare) în timp ce identificăm obiectivele despre care ni se spune: cârma, care a fost făcută bucăți în bătălie; dulăpiorul cu coș de fum în care se aflau busolele și lanterna care le ilumina noaptea – fumul ei fiind acela evacuat pe coș; gălețile din piele atârnate de cabina căpitanului pe care sunt inscripționate inițialele GR – George Rex – adică regele Angliei de atunci, George al III-lea; clepsidrele care marcau carturile.
Și în fine locul, indicat printr-o plăcuță de alamă, inscripționată la ambele capete, astfel încât să poți citi în orice poziție te-ai afla, unde Nelson a fost rănit mortal, în chiar clipele când bătălia era tranșată și câștigată de britanici, de un glonț tras dintr-o gabie (o platformă fixată pe catarg) a navei franceze Redoutable, adversara cea mai înverșunată a lui Victory (ambele nave se pare că și-au meritat numele) cu care s-a luptat de la imediată apropiere. Omul care l-a împușcat a avut aceeași soartă, doborât de doi pușcași marini de pe teuga lui Victory.
Stau și mă uit la reacția celorlalți vizitatori (curios este că deși ne-am învârtit mult în jurul acestui loc marcat, abia într-un târziu am remarcat plăcuța). Unii au pășit cu indiferență peste plăcuță (sau poate că nici ei n-au văzut-o), alții privesc la ea cu luare-aminte. Un băiețel îl întreabă pe tatăl său cu curiozitate dacă glonțul a intrat prin ochi – tatăl răspunde că ochiul și l-a pierdut în altă bătălie. Sunt cu toții englezi (cel puțin așa cred: vorbesc englezește), doar noi părem a fi străini. Ei sunt urmașii de drept ai celor care într-un alt veac au însângerat această punte acoperită de glorie iar noi îi privim cu un fel de timiditate.
În fine, o luăm pe lângă bărcile de salvare și ajungem la prova de unde privim în curtea docurilor, apoi ne întoarcem și urcăm pe scărița ce surmontează cabina căpitanului (căpitanul Hardy în brațele căruia a murit Nelson) și privim de pe teugă (forecastle) marea. O impunătoare navă de pasageri, Mont St. Michel, a companiei Brittany Ferries tocmai a intrat în apele portului, întorcându-se din Franța sau Spania, rivalele Angliei de odinioară, astăzi țări partenere și destinații preferate de vacanță din portofoliul companiei. Dar, gândesc, poate că niciuna din aceste țări n-ar fi fost ceea ce e acum, dacă n-ar fi trecut prin forja acelor dure competiții pentru supraviețuire și supremație ... Ne simțim ca pe o punte între trecut, prezent și viitor.
Desprinzându-ne de reverie, coborâm iarăși în măruntaiele navei. Mai vedem: bucătăria cu mașina ei uriașă de gătit la care se pregăteau cantități pantagruelice de mâncare, ca pentru orășelul plutitor în toată regula care era Victory; o bucată din arborele trinchet original al navei; apoi un fel de tapiserie cu însemnele regale ale Angliei, leul și inorogul, cu logo-ul Ordinului Jartierei (Honni soit qui mal y pense). Mă așez la una din „mesele tăcerii” dintre tunuri, cu tot felul de străchini și ibrice din lemn pe ea, la care mai vin poate spiritele celor ce au servit pe vas și mă fotografiez, apoi din ce în ce mai jos, ajungem la locul de pe orlop deck unde a fost adus Nelson muribund, și unde și-a dat sfârșitul. Acum se află aici un „roll of honour” o inscripție cu toți aceia care și-au dat viața pe Victory, în toate bătăliile acesteia. O doamnă cu un băiețel îl întreabă pe ofițerul de serviciu despre moartea amiralului. El scoate din buzunar un glonț rotund de muschetă pe care copilașul îl cântărește în palme.
Acesta ... ? se miră el.
Nu neapărat acesta, dar unul la fel, i se răspunde.
Uneori ni se pare ciudat că până și eroii pe care-i considerăm dotați supraomenește pot avea un final surprinzător de obișnuit.