CAPITOLUL 10

POVESTEA UNEI FETE BOGATE

Venirea Adei în colectiv reechilibră într-o bună măsură tensiunile latente care se exacerbaseră în ultimul timp și despre care s-ar putea spune chiar că o luaseră razna. Devenind al patrulea ocupant al încăperii alături de Dan, Ana și Silvia, Ada, fiind cea mai mare, ajunsese formal și șefă a biroului, „funcție” deținută până atunci de Dan Vlasiu. De altfel, în curând noua organigramă a laboratorului avea să cuprindă două subcolective, iar Ada avea atunci să devină cu desemnare oficială, șefa celor trei. Silvia, deși evident, încă supărată pe Dan, cu toate că nici ea nu știa ce să creadă vis-a-vis de cele auzite în biroul de conțopiste, era acum întrucâtva mai destinsă și mai puțin întunecată. Îl surprinsese de câteva ori pe Dan uitându-se lung după Ada și observând reacția Anei, Silvia se amuzase întrucâtva. Biroul ei fu așezat – nefiind posibilă altă variantă – lângă cel al Silviei. Cele patru birouri erau acum față în față, două câte două și fie și numai acest fapt banal dădea o altă pondere raportului de forțe. Ada era, fără nici un dubiu, o femeie frumoasă, în genul frumuseților blonde de la Hollywood: avea ceva din aerul lui Cybil Shephard. Era frumoasă, dar în alt fel decât Ana: așezate una lângă alta, se ridicularizau reciproc. Era ca și cum ai fi încercat să alături o iapă de rasă pur-sânge cu o pisicuță de Angora. Dacă „Ani” s-ar fi nimerit să se afle la ora de ieșire a elevilor, în preajma unui liceu sau chiar a unei școli generale, ar fi produs o debandadă totală în rândul lor; adolescenții și bărbații între 20 și 70 de ani nu se sfiau să-și manifeste admirația – uneori în modul acela grosolan – pe care un chip drăguț, un aer juvenil și o statură de un metru cincizeci și opt îi incită să o facă.
Cât despre d-na Telinschi, puțini bărbați ar fi îndrăznit să întoarcă prea vizibil capul după ea pe stradă, iar dacă o făceau totuși, se uitau de jos în sus la cei aproape 1,84 ai ei. Ochii albaștri-cenușii precum oțelul, cu o privire limpede și tăioasă, statura, și forța ce se degaja din întreaga ei făptură nu prea îi încuraja nici pe cei mai mojici la glume proaste, fluierături ori pâsâieli. Care era însă povestea ei? Căci, așa cum toate se aflau până la urmă între oamenii care împart același birou, nici povestea ei nu rămase necunoscută colegilor, deși în mare parte nu ea a fost cea care a spus-o aici și acum.
Adelina Marcu – acesta era numele ei de fată – se născuse la Brașov, în urmă cu 31 de ani, în zodia Leului. Era fiica fratelui mai mare al d-lui Marcu, un cunoscut inginer constructor, fost director al unui important trust de construcții și actualmente, după Revoluție – patronul unei firme foarte profitabile – în fapt una dintre cele mai influente persoane din județ. Primele zece clase, Ada le făcuse la Brașov. Fiind singură la părinți și rămânând fără mamă de la patru ani, fusese ca lumina ochilor pentru tatăl său. Crescuse ca un copil răsfățat, căruia i se făceau toate poftele. Și totuși, la 16 ani se răzvrătise împotriva lui și dăduse treapta la un liceu din București, rămânând în gazdă la o soră a d-lui Marcu pe tot timpul liceului și facultății. Motivul? Până atunci Ada schimbase câteva „mame vitrege” și când spunem „schimbase” nu ne gândim la o figură de stil. Căci într-adevăr, suspiciunile și capriciile fetiței răutăcioase de atunci le alungaseră pe aventurierele atrase de avere. Ultima însă, se pare că avusese o influență cu totul aparte și Adelina, exasperată de prefăcătoria acelei femei ca și de orbirea celui pe care pusese ochii, așa cum am spus, își luase viața pe cont propriu. Prima schimbare fusese numele: întotdeauna i se păruse numele ei mai degrabă potrivit pentru un personaj de operetă decât pentru cineva în carne și oase. În plus, diminutivul era puțin ciudat pe lângă statura și personalitatea ce începuseră să i se contureze. Primul care îi spusese „Ada” fusese un coleg de clasă, cel care avea să îi devină prieten, iubit și soț; cel al cărui nume îl purta în prezent. Eduard Telinschi, așa îl chema pe băiatul timid care se îndrăgostise la prima vedere de blonda rebelă, pe atunci cu 5 degete mai înaltă ca el. Fusese singurul băiat care îndrăznise să-i facă curte; nici unul dintre colegii lui nu s-ar fi gândit să vorbească cu o fată mai înaltă; nici unul nu o egala. De dragul ei, Edi făcuse gimnastică și un tratament special, astfel că la sfârșitul celor 12 clase, reușise s-o depășească cu vreun centimetru, doi. Mai târziu, în facultate, povestea lor de dragoste avea să continue, deși nu se căsătoriseră în timpul anilor de studii, așa cum regula vremurilor pretindea și asta nu pentru că Edi n-ar fi cerut-o de nenumărate ori. Ea era studentă la Hidrotehnică, continuând tradiția deschisă de bunicul ei, pe vremuri, un vestit proiectant și constructor de baraje, iar el urma Arhitectura, moștenind talentul artistic al tatălui său. Ada se reconciliase între timp cu dl. Marcu senior, care își găsise în sfârșit perechea potrivită, o doamnă apropiată de el ca vârstă și ca situație materială și fără interese meschine. Oricum, părintele avea să-și reverse afecțiunea și recunoștința asupra fiicei sub formă financiară, întâi de toate: Ada nu ducea lipsă de nimic. În ultimul an de facultate, tatăl ei îi dărui un apartament cu 3 camere, complet mobilat și cei doi se mutară împreună, scandalizând pe toată lumea, căci pe vremea aceea era de neconceput așa ceva. A avea o aventură discretă înainte ori după căsătorie, era una, dar a trăi cu cineva in the open fără să fi fost căsătorit vreodată, era cu totul altceva. Dacă morala socialistă mai închidea un ochi când era vorba despre două persoane să zicem divorțate care trăiau în concubinaj, în cazul a doi tineri de 22-23 ani, ea fu necruțătoare. Dar Adei nu părea să-i pese și mai șocă o dată opinia publică, atunci când refuză la terminarea studiilor un post călduț în București, sub protecția relațiilor tatălui ei și plecă în stagiatură ca orice „simplu cetățean” undeva pe un șantier izolat, în munte la zeci de kilometri de lumea civilizată. Singură și necăsătorită. După un an se întorsese în București. Cum Edi terminase și el facultatea, Ada cedă în cele din urmă rugăminților lui fierbinți și acceptă să se mărite cu el. Jenanta promiscuitate luase sfârșit. Căsnicia lor dură câțiva ani; divergențele în concepții și caracterele lor diferite, nonconformismul ei – prejudecățile lui – duseseră la inevitabilul final. Un deces în familie fusese picătura ultimă; cei doi se despărțiseră dar Ada, spre deosebire de Silvia, care îi ura până și numele fostului ei soț, își păstrase titulatura de d-na Telinschi ca o ultimă amintire a căsniciei sale. Se pare că Ada rămăsese cu o oarecare afecțiune pentru soțul ei, deși divorțul lor fusese departe de a fi amiabil. „Se spune că și-a cam lăsat soțul în fundul gol după divorț, draga mea” îi zisese într-o zi d-na Maxim, care avea o prietenă la institutul unde lucrase Ada până acum vreun an. Respectiva persoană n-avea deloc o părere bună despre Ada: i-o prezentase d-nei Maxim ca pe o ființă lipsită de scrupule și extrem de egoistă în ciuda calităților ei profesionale incontestabile. După Revoluție, trăsese cu dinții ca să-și păstreze postul în acele vremuri tulburi, când se făceau disponibilizări pe capete. Atunci când fusese rugată cu lacrimi în ochi de către șeful ei să accepte să plece ea în șomaj – ea care datorită situației tatălui său își putea găsi oricând un rost – în locul unei alte colege, fără nici o posibilitate, Ada invocase criteriul competenței și ... refuzase. Apoi se implicase în luptele pentru putere și devenise ea însăși șefa colectivului. Și după cum se zvonea, nici în această postură nu etalase prea multă bunătate sufletească, căci nu la mult timp după numire o determinase să-și dea demisia pe o doamnă care mai avea un an până la pensie. În cele din urmă plecase ea însăși – mai întâi având loc divorțul – și părăsise capitala, întorcându-se pentru o vreme în orașul ei natal, unde lucrase la o firmă de construcții, alta decât cea a tatălui său. Împrejurările revenirii ei în București le cunoaștem. Ar mai fi de adăugat că în afară de colegii ei de birou, nimeni nu știa că este nepoata d-lui Marcu.
Dacă nu prea cosmetica ei imagine zugrăvită de prietena d-nei Maxim era adevărată, asta avea să se lămurească cu timpul. În tot cazul, buna doamnă nu făcuse caz de ce aflase și nu povestise tot ce auzise nici măcar Silviei. De câteva săptămâni Ada Telinschi colabora cu Silvia la proiectul stâlpului de antenă și aceasta din urmă fusese nevoită să recunoască în sinea ei că noua lor colegă își cunoștea foarte bine meseria. Și Ada se convinsese de seriozitatea și puterea de a pătrunde în miezul problemelor pe care Silvia o dovedea în orice făcea. Colaborarea lor se anunța fructuoasă, dar Ada simțea o oarecare răceală și chiar antipatie în comportarea mai tinerei ei colege. Lucrul acesta o contraria, căci pe de altă parte avusese ocazia să se convingă de loialitatea Silviei în relația lor de servici. De obicei, o relație tensionată între șef și subaltern se reflecta cel mai adesea în rezultatul muncii: Ada avusese acest gen de afronturi la serviciile precedente – contraziceri în cele mai mărunte probleme, comoditate, refuzul mascat de a face ceea ce se cerea, ca să nu mai punem la socoteală bârfele și comentariile pe la spate. Iar în cazul de față, Silviei nu i-ar fi fost greu să îi pună bețe în roate șefei sale, limitându-se să facă doar strictul necesar, fără să se implice la întreaga capacitate în cele ce făceau. Cei care au lucrat în cercetare știu cât este de atipică rezolvarea oricărei probleme de acest gen, câte variante care nu duc nicăieri se fac până se ajunge la un model satisfăcător și conform realității. Și așa cum spuneam, Silvia – ca programator ar fi putut zice foarte ușor „nu se poate” și nimeni n-ar fi avut cum s-o contrazică: reputația i-ar fi fost în afară de orice pericol. Totuși, departe de a face așa ceva, tânăra ingineră făcuse tot posibilul ca lucrurile să meargă. Reușise să dezasambleze Adventura și acum erau în etapa când ipotezele de calcul începuseră să se închege. Cu atât mai mult, în ceea ce-o privea pe ea, Ada nu auzise vreo vorbă urâtă spusă pe la colțuri de Silvia. Și cu toate astea, nu se putea îndoi de sentimentele ei nu prea călduroase. Oare să-i fi purtat pică atât de mult pentru modul în care se cunoscuseră? În ceea ce o privea pe ea, i se părea un fleac fără importanță: avusese cu oamenii conflicte mult mai dureroase și mai penibile. Ceea ce era cert era faptul că deși o rugase de nenumărate ori să-i spună pe nume, cum de altfel făceau majoritatea colegilor, Silvia nu i se adresa altfel decât cu „d-nă Telinschi”.
- Sunt doar cu patru ani mai mare decât tine, îi spusese ea ultima dată; am fi putut să fim colege de facultate: pe când tu erai în anul I, eu eram în V, adăugase zâmbind.
- Sunteți șefa mea, venise răspunsul pe un ton sec. Nu e vorba doar de diferența de vârstă, ci și de poziție socială.
Alte ori se oferise să o ducă până aproape de casă cu mașina (un BMW superb, nou-nouț), fiindu-i în drum. Cum de altfel îi poftea și pe ceilalți doi, pe Dan și pe Ana, invitația fiind întotdeauna acceptată de aceștia. Dar Silvia, fie că tremura în ploaie în stația de autobuz, fie că era gata să leșine când soarele de primăvară căpătase putere și bătea direct deasupra capului, o refuzase întotdeauna politicos.
Apoi Ada avea obiceiul ca cel puțin o dată pe săptămână să-și poftească colegii de birou ba la cofetărie, ba la restaurant ori la film, pe cheltuiala ei în general. Silvia auzise chiar că i-a însoțit odată pe cei doi îndrăgostiți – din inițiativa lor – la discotecă. O singură dată, din politețe, Silvia acceptase o masă în 4 la un restaurant foarte select, în centru. Dan plătise pentru Ana, iar Ada, în ciuda protestelor ei jenate îi făcuse tratație. De atunci ea refuzase sistematic orice altă invitație.
Într-o zi, se întâmplă să o nimerească pe Ada într-o dispoziție destul de rea, adică întrucâtva mai ironică și mai pusă pe harță ca de obicei. Invitația fiind formulată – și refuzul sub un pretext oarecare – primit, nu le mai rămânea celor trei decât să plece. Dar Ada, în pragul ușii, aranjându-și eșarfa elegantă pe umăr, se întoarse și zise râzând:
- Dar ce naiba faci tu, Silvia, cu banii (pretextul fusese lipsa acestora), îi pui la ciorap? Uitați-vă la ea, dragii mei, e ca o furnicuță harnică și tăcută, n-o vezi o dată că se bucură de viață! Sau poate că tu, Dan, ar trebui s-o inviți, căci despre mine se vede că n-are o părere prea bună deși e prea rezervată ca să mi-o spună.
Sarcasmul din vorbele acestea o făcu pe Silvia să pălească. Punând creionul jos, se întoarse cu scaun cu tot către ei, și foarte calmă, o privi pe Ada în ochi. O clipă ezită să vorbească, dar se gândi că în fond femeia asta care putea azvârli pe cineva la pământ cu un singur pumn, care avea mijloacele și tupeul de a râde de oricine fără să poată fi pedepsită – nu merita nici un fel de milă.
- Foarte bine, Ada, răspunse. Atunci am să-ți spun ce părere am eu despre tine: tu ai vrut-o. Cred că ești o fată de bani gata care nu mai știe ce să facă cu salariul și cu timpul liber. Să știi că eu nu sunt domnișoara de companie a nimănui ... cel puțin în prezent.
Apoi adăugă pe un ton mai blând, văzând că șefa ei rămăsese fără replică și se schimbase la față:
- Să nu crezi că am ceva cu tine personal.
Înghiți cu greu.
- Te apreciez foarte mult, ca profesionistă. Pur și simplu ... cred că prietenia între persoane de același sex și vârste apropiate ... e pierdere de vreme ... Un nonsens.
Mult timp după aceea, rămasă singură în birou, Silvia nu se simți în stare să se ridice și să plece. Prin minte i se perindau imagini, amintiri din studenție, se revedea mergând la plimbare, alături de Ana, figurantă într-un joc pe care nu-l înțelesese, decât târziu, peste ani, figurantă având un singur rol, acela de a scoate în evidență personajul principal. Nu dorea ca istoria să se repete, dar atunci cuvintele spuse de ce nu-i dădeau pace?
- Lasă, nu fi proastă, a meritat-o, își zise într-un târziu ridicându-se, deși în inima ei știa că nu-i adevărat.


După această mică furtună în paharul cu apă, relațiile ei cu Ada nu se înrăutățiseră, așa cum ar fi fost de așteptat. Afară se făcuse cald, venise vremea delegațiilor și erau plecați ba unii, ba alții, încât micul colectiv nu se mai putea reuni la întâlniri mondene. În tot cazul, Silvia se arătase mai deschisă și mai prietenoasă. Dar pe Ada o aștepta o nouă surpriză din partea ei : fu șocată când – fiind stabilit ca ele două să meargă împreună într-o deplasare de câteva zile – Silvia reținuse două camere separate în loc de una singură. Ca și cum ar fi vrut să-i dea de înțeles șefei ei că nu se simțea datoare s-o suporte mai mult de cele 8 ore regulamentare.
- Tu fumezi, Ada, iar eu nu pot să suport mirosul de tutun, îi explicase Silvia pe un ton blând. E mai bine așa, pentru amândouă.
Dar Ada știa că era doar un pretext.
Delegația urma să aibă loc într-un orășel din Transilvania, prosper prin salba de hidrocentrale ce își aveau „creierul coordonator” în sediul filialei de aici. Pentru cine cunoaște frumusețea acestor plaiuri, munții albaștri și îndepărtați învăluiți într-o lumină rece, în contrast cu căldura galbenă și verde a roadelor pământului, a holdelor ce acoperă dealurile blânde și depresiunile, bisericile din Evul Mediu timpuriu, cu turle din piatră, de pe vremea când încă stilul cunoscut astăzi de construcție nu era bine definit (nu-ți puteai da seama dacă fuseseră catolice sau ortodoxe), pentru aceia care savurează asemenea frumuseți, locurile acestea sunt un ideal decor de vacanță. Pentru două tinere femei sosite în delegație cu trenul, zona nu oferea însă prea multe posibilități. Locul de cazare era într-un sat învecinat, fiind la origine castelul unui grof, actualmente transformat în hotel. Castelul avea o inscripție de bun-venit pentru oaspeți rămasă de pe la 1700 și păstra și acum o atmosferă primitoare pentru călătorul obosit. Fusese reamenajat cu destul confort și doar frigul dintre pereții groși chiar și în timpul verii era un mic neajuns în acest loc paradisiac.
Așa cum spuneam însă, satul nu oferea cine știe ce divertismente și nici măcar locuri sigure de plimbare. Curiozitatea și suspiciunea oamenilor de la țară făcea să nu poți trece de două ori pe aceeași uliță fără ca lumea să se uite lung după tine, căci te vedeau imediat că ești străin . Nici pe șosea, printre câmpurile cultivate din care se ițeau ochii vreunui paznic sau proprietar intrigat crezând că umbli să furi – nu te simțeai mai liniștit. Așa că – satul fiind la câțiva kilometri de oraș – nu-ți rămânea decât să-ți petreci după amiaza fie în restaurantul – cramă al castelului, fie – dacă era vreme frumoasă – afară, pe o pajiște în pantă, chiar în fața camerelor de hotel, privind pârâiașul și terenul de fotbal din vale, ori crestele Parângului, în depărtare.
În prima zi, după ce își rezolvară treburile – mai mult formale (a doua zi urmând greul) la filială, cele două tinere femei se așezară pe iarbă, pe pajiște. Pe Silvia, frumusețea locului o tulbura. Plecase supărată de la București. În ziua precedentă, la IREEN, Petre Mazilescu, lăsând la o parte aerul ironic și veninul de șarpe, îi șoptise aparent sincer și foarte serios, uitând să-i mai zică „don’șoară”:
- Silvia, tu nu vezi că ăștia doi te-au încălecat de tot? (se referea la Dan și la Ana). Tu muncești și ei încasează laudele. Lucrarea de anul trecut știi cine a făcut-o? Dan și Ana. Așa au spus la toată lumea. Nu tu și Dan, cum a fost de fapt.
Și până când ea apucase să se dezmeticească, bărbatul se dusese la el în birou. Se mai gândea încă la asta, când parcă ghicindu-i chinurile minții, Ada o întrebă deodată:
- Ascultă, Silvia, cine e acest Petre Mazilescu?
Luată prin surprindere, Silvia dădu - precum copiii care nu știu să mintă – primul răspuns care-i trecu prin cap: cel sincer.
- O jigodie.
Ada râse:
- Așa mi s-a părut și mie. Noroc că Dan îl mai pune din când în când cu botul pe labe. Apropo, mi s-a părut mie, sau tu și cu Dan sunteți certați? Aproape că nu vă vorbiți, în afară de problemele de serviciu. Și totuși nu știu de ce, am senzația că ați fost cândva în relații mai bune. El, în orice caz, îți păstrează o oarecare prietenie.
- Certați, nu. Să zicem că ... avem păreri diferite despre anumite ... probleme. Dar tu ce părere ai despre el? Vă cunoașteți bine, nu-i așa?
Ada nu răspunse imediat.
- Draga mea, zise ea după un moment de tăcere, ai întâlnit vreodată în literatură zicala „tigru sentimental”?
- Oh, da, râse Silvia, mi se pare că în La Medeleni. Așa era caraterizat în glumă un personaj tot cu numele de Dan. Numai că acela era un adolescent, un elev de liceu. Pentru Dan al nostru, aerele astea de bărbat fatal ... la vârsta lui ... sunt ușor desuete.
Ironia din cuvintele Silviei și exacta caracterizare a personajului o făcură pe Ada s-o privească surprinsă.
- Ei bine, zise ea, trebuie să-i recunoaștem și un merit; spre deosebire de tigru, care își omoară victimele pe loc, el le pune la păstrare. Este un gospodar : niciodată nu le consumă integral; câte puțin dintr-una, apoi se întoarce la o alta și tot așa; nu e niciodată nici flămând, dar nici sătul. Doar în formă. Și culmea culmilor e alta: el e sincer în felul lui, e mereu sincer îndrăgostit. Nu el le zdrobește inimile femeilor, ci ele i-o zdrobesc pe a lui.
- Unde v-ați cunoscut?
- La un antrenament de judo. Pe atunci îmi făcea o curte asiduă.
- Ce sordid! Bănuiesc că nici măcar nu era divorțat.
- Nici unul din noi nu era divorțat. În plus, eu sunt ceva mai mare decât el.
- Ascultă, Ada, întrebă zâmbind Silvia, că tot veni vorba ... karate, judo, ... ce naiba ți-au trebuit ție atâtea cursuri de arte marțiale, când tu ai forță cât cuprinde de la natură? Ce bărbat ar fi atât de nebun să se măsoare cu tine?
- În primul rând, după cum viața a dovedit-o, nu numai un bărbat te poate agresa, râse Ada. În al doilea rând, tu așa crezi, că forța contează cel mai mult într-o înfruntare? Ei bine, înainte de asta, contează tehnica, dar înainte de toate e crucială atitudinea. Psihicul. Reflexele. Apoi în spatele artelor marțiale stă o anumită filosofie. O anumită etică. Te învață – și asta e foarte util – cum să neutralizezi pe cineva fără să-l vătămezi grav. E foarte util într-o societate ca a noastră, în care conceptul de autoapărare în cazurile de forță majoră, nu există. Mă refer la conceptul legal.
- Fără să-l vătămezi grav? Ai fi putut să mă omori ... atunci.
- Nu moare nimeni dintr-un pumn, Silvia.
- Dacă mă loveam cu capul de balustrada de marmură aș fi murit.
- Serios? zise Ada ușor enervată. Și tu ai fi putut să mă omori. Dacă nu m-aș fi ținut și dacă n-ar fi fost în spate colega mea, m-aș fi rostogolit până jos. Ai fi putut să ai măcar decența să aștepți până când banda ajungea sus. Așa ceva nu se face. Cred că în ultimă instanță, asta m-a și făcut să ripostez cum am făcut-o. Ai fost lipsită de fair-play. Am pus-o însă pe seama lipsei de experiență.
- A fost prima dată când am lovit pe cineva.
- Nici măcar în copilărie, nu te-ai bătut cu nimeni?
- Nu. Asta nu-nseamnă că n-am încasat. Chiar și mai târziu. Am primit o palmă de la fostul meu soț și o piatră în cap de la un „admirator” necunoscut.
- Și n-ai ripostat? Niciodată?
- Nu. N-am avut cum s-o fac. Și poate că n-am avut nici curaj. Am simțit mai mult frică decât furie.
- Ascultă, Sil, o să te iau într-o zi la unul din antrenamentele mele. Sau dacă preferi, o să-ți dau lecții în particular. O să te învăț să te bați.
- N-ar avea nici un rost, Ada, râse Silvia. Sunt un câine prea bătrân, vorba proverbului.
- Atunci cel puțin fii atentă acum, la ce-ți spun. Dacă vrei să dai o palmă și să facă plici, și să obții un efect moral devastator asupra adversarului, trebuie să lovești și cu podul palmei, cu partea asta scobită în care intră aerul, nu doar cu degetele. Altfel riști să ți le scrântești. Uite, zise ea, așa se dă o palmă. Și simulă cu brațul în aer, oprindu-se la câțiva centimetri de fața Silviei. Ai înțeles? Asta în cazul în care nu preferi să dai cu pumnul. Data viitoare o să fie mai bine. Nu forța ți-a lipsit, ci tehnica. Am să te învăț apoi și cum să blochezi o lovitură.
- N-o să fie nici o dată viitoare, Ada.
- Nu poți să știi. Fii atentă: ridică-te și tu în picioare. Uite: strânge pumnul așa, încât să fie ca un monolit... ține-l drept, să fie în linie cu încheietura mâinii și cu cotul ...
Puștii din sat care jucau fotbal se opriseră și priveau surprinși și amuzați lecția care tocmai se desfășura sub ochii lor.
- ... ai văzut că nu e greu?
- Oh, destul, gata! zise Silvia lăsându-se să cadă pe spate în iarbă și râzând în hohote. Nu știam că sunt reguli atât de multe pentru treburi atât de simple. În tot cazul, eu am considerat și consider că lucrul cel mai important în viață e să te înțelegi cu toți oamenii, fără să recurgi la așa ceva. Chiar și în copilărie, când aveam de-a face cu tovarăși de joacă agresivi îmi spuneam că într-o zi vom crește și ne vom înțelege prin cuvinte. N-am să pricep niciodată motivele ori resursele agresivității verbale sau fizice neprovocate. Pentru mine, lucrul cel mai important este liniștea. Echilibrul. Să fiu în bună pace cu oamenii și cu mine însămi.
Tăcură amândouă o clipă. Ada păru că se gândește un moment. Chipul îi devenise grav. Când vorbi, o făcu cu glas scăzut și parcă solemn.
- În ceea ce mă privește eu am trei lucruri pe care le consider sine qua non, spuse ea. Primul este cariera, sau mai degrabă profesia. Este ceea ce-ți rămâne după ce ai pierdut tot. Dragoste, familie ... Fără o pregătire solidă, ajungi să fii un parazit, un om care acceptă orice de dragul unui loc de muncă. Ori începi să-ți maschezi incompetența profesională prin plecăciuni morale, așa cum face stimabilul nostru coleg Mazilescu. Mai ales când ai, așa ca el, ambiții mărețe. Știi, vreau să-ți spun că eu n-am avut ca tine, note scânteietoare în liceu ori în facultate. Adică, cum presupun că ai avut tu.
- Da, eu am făcut ce-i drept din învățătură „sport de performanță”, răspunse Silvia zâmbind. Am fost un copil fără tată, Ada. Am știut că nu mă pot baza în viață decât pe mine însămi, decât pe ceea ce am acumulat în acei ani. Astfel că m-am obișnuit așa, să fac tot ce mi se cerea să fac. Cât mai bine.
- Te cred, însă vreau să-ți spun că eu – fără să am performanțele tale, am pus și eu seriozitate în a selecta și a reține doar ce era important. N-am neglijat niciodată esențialul, ci doar amănuntele.
- Se vede.
- Bun, să trecem la punctul doi. După carieră urmează ... omul de lângă tine. Dacă n-aș ști cât de efemere sunt sentimentele, l-aș trece chiar pe primul loc.
- Și al treilea?
- Al treilea este poziția socială. Nu mă refer adică la faptul dacă ești o persoană importantă pentru țară, să zicem, vreun președinte, prim-ministru, sau mai știu eu ce. Mă refer la poziția pe care o ai în cadrul comunității, a mediului unde trăiești și te miști zi de zi. La respectul oamenilor. La a nu te lăsa umilit. La onoare, până la urmă.
Silvia oftă. Trecuse de curând, din nou, pe strada școlii unde învățase, în cartierul în care copilărise. Mărise ca de obicei pasul când simțise gașca zbierând și gesticulând în spatele ei. Apoi auzise cuvintele. Ar fi crezut că nu i se adresează ei, dacă nu le-ar mai fi auzit și altă dată.
- Perverso, ce faci, mai faci numere din alea?
- „Olimpica noastră cu care ne mândrim”!
- Le faci cu ochelari sau fără?
Nu numai că nu înțelegea de ce ajunsese în situația să i se strige așa ceva, dar nici nu pricepea exact sensul cuvântului „perversă”. În dicționarul explicativ și în vocabularul ante-revoluționar nu erau folosite conotațiile sexuale.
Încercă să se desprindă de dureroasa amintire – căci nu furie simțise – ci durere.
- Da, răspunse Silvia, într-adevăr sunt importante toate cele trei lucruri pe care le-ai spus. Mai importante decât multe altele.
- Așa am crezut și eu. Până când am ajuns la o răscruce a vieții. Până când a murit fetița mea.
Propriile gânduri o eliberară brusc pe Silvia astfel încât mintea ei resimți pe deplin șocul.
- Ai avut o fetiță care a murit? N-am ... n-am știut. Îmi pare rău. Cum de nu ne-ai spus până acum?
- N-am spus-o la prea mulți. Atunci a trebuit să-mi redefinesc tot ce gândisem până în acel punct, căci întreaga scară de valori s-a răsturnat din temelii. Atunci am înțeles că acele trei lucruri sunt necesare, dar nu și suficiente.
- Cum s-a întâmplat, Ada? întrebă Silvia cu glas stins.
Ada îi povesti. Moartea Ioanei Telinschi, la numai patru ani fusese mai degrabă curioasă decât înspăimântătoare. Nu avusese nici o cauză cunoscută, fiind un mare semn de întrebare pentru medici, și deși existau circumstanțe ce ar fi putut eventual duce la învinuiri între părinți, ele nu influențaseră hotărâtor episodul final.
Oricum, la sfârșitul povestirii, Silvia, ștergându-și lacrimile pe care nu și le mai putea reține, zise:
- Ai să mă poți ierta, Ada, vreodată, pentru ceea ce ți-am spus atunci? căci aceasta își încheiase astfel trista poveste: „Nu sunt o fată de bani gata, Silvia, în adevăratul sens al cuvântului. Am cunoscut și eu durerea și disperarea”.
Obrazul Adei era uscat. Doar ochii aveau o lumină stranie. Culese o lacrimă de pe fața Silviei și zise:
- Am și făcut-o. N-ai fi avut cum să știi.
- Ce s-a întâmplat pe urmă? întrebă Silvia, încet.
- ... La scurt timp după aceea, soțul meu m-a părăsit. A fost un divorț cu scandal. La despărțirea noastră a contribuit cu mare spor soacra mea, mama lui Edi. La proces ea a fost vioara întâi, acuzatorul meu cel mai fervent. Gata-gata să ne păruim în instanță.
- Dar soțul tău, cum a putut să facă așa ceva? Ce motiv a avut?
- N-a putut suporta șocul. M-a învinuit pe mine de toate cele întâmplate.
- Și ai fost vinovată, într-adevăr? Mie nu mi s-a părut.
- Acuzația lui nu se referea doar la întâmplarea propriu-zisă, ci la tot ce fusese până atunci, la toate lucrurile pe care le făcusem ... A fost de fapt o refulare a propriei dureri, un mod de a o manifesta, de a scăpa de ea .. A simțit nevoia să lovească ... și a lovit. Ca să te parafrazez pe tine ... eu i-am fost la îndemână. Apoi știi, noi am fost două persoane foarte diferite ca și concepții de viață. El este tipul de om perfect care a avut o viață perfectă. Care nu a fost pus niciodată – ca adult – în situația de a lua decizii dureroase ... sau drastice. Așa că i-a fost foarte ușor să fie principial, să nu greșească față de alții ... ci doar față de propria lui familie, care oricum trecea peste asta ...
Sub năvala amintirilor trecutului, chipul Adei se adumbrise. Ca și cum halucinantele umbre i-ar fi trecut prin fața ochilor.
- Știi, zise ea, ca să poți înțelege, ar trebui să-ți povestesc din fir a păr viața mea, cel puțin din punctul în care am avut-o pe Ioana ....Soacra mea m-a acuzat la proces că eu am fost mai mult bărbat în casă, că am fost o mamă mereu absentă (făcusem multă muncă de teren în acei ani), că Edi gătea în lipsa mea, uitând că acea inversare de roluri nu mi se datora mie. Acesta era specificul muncii mele și în plus se și câștiga foarte bine ... Pe vremea aceea – erau ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu – nu banii erau însă problema, după cum știi foarte bine, ci alimentele, hrana. Ei bine, îmi făcusem o sumedenie de relații la țară, acolo unde mergeam în deplasări. I-adevărat că ajunsesem să fac într-un timp aproape săptămâna și delegația, dar mă întorceam întotdeauna cu sacoșele pline: lapte, brânză, ouă, legume proaspete, fructe, ba chiar și cu câte o cușcă cu păsări vii. Păsări pe care tot eu trebuia să le tai, nu pentru că mi-ar fi făcut plăcere, ci pentru că Edi nu voia cu nici un chip, iar eu voiam să-i cruț sensibilitatea. Lucru de care maică-sa s-a folosit cu perfidie la proces, făcând-o pe judecătoare să mă privească ca pe un monstru cu chip de om.
Cunoscusem chiar, undeva în Oltenia, un inginer pensionar, horticultor și pomicultor pasionat, care reușise să realizeze ceva în premieră: o livadă de portocali în regim de semiseră. Veneam mereu cu câte o ladă de portocale, dăruite de bătrân.
În timp ce eu eram plecată, Edi se ocupa de copil și de casă. I s-au oferit nenumărate ocazii să avanseze, acolo unde lucra el pe atunci, dar sub pretextul unor principii pe care nu și le putea încălca – s-a eschivat mereu cu eleganță. Concepțiile lui de viață seamănă mult cu ale tale – echilibrul, liniștea, o conștiință perfect curată. Astea sunt foarte bune, foarte frumoase, când ești singur. Dar când ai o familie, lucrurile se schimbă. Atunci trebuie să te implici serios, în această amarnică luptă care e viața. Degeaba vrei să fii bun și principial, scrupulos în a nu păcătui, uitând că nu există păcat mai mare decât să nu faci în așa fel încât copilul tău să prospere și nu să sufere.
După Revoluție, situația noastră de familie s-a schimbat întrucâtva. Ca și cea de la serviciul meu. Din toate institutele de proiectare de fapt. Au izbucnit conflicte între oameni care trăiseră până atunci în bună pace. Am fost și eu implicată în câteva. Nu ți-a povestit d-na Maxim?
Silvia făcu ochii mari.
- Nu, ce să-mi povestească?
- Oh, credeam că a făcut-o. Știi, am văzut-o deunăzi pe o fostă colegă de-a mea în vizită la dânsa în birou, și mi-am închipuit că i-a făcut portretul meu detaliat. Credeam că ați discutat. Știu că sunteți prietene. V-am văzut într-o după masă – vă plimbați împreună prin parc.
- Nu mi-a spus nimic. Noi nu prea bârfim când ne întâlnim. Dar ce era de povestit?
- Ei bine, s-a ivit la un moment dat situația în care trebuia neapărat să plece cineva. Întrucât se aflase faptul că tatăl meu își avea propria afacere (a fost printre primii patroni din România) mi s-a propus mie. Mai era însă și o altă colegă – o persoană pe care de cinci ani de când lucram acolo – abia dacă o văzusem o dată sau de două ori. Fusese prin tot felul de concedii – de maternitate (avea trei copii), medicale, de odihnă și practic nu muncise la servici nici măcar o zi. Nu mi s-a părut nici drept, nici moral ca eu, care mă implicasem cu atâta seriozitate, care finalizasem atâtea proiecte și adusesem atâția bani institutului să plătesc pentru vina altuia. Cu ce eram eu vinovată că cineva alesese calea cea mai comodă fără să se gândească la reversul medaliei? Pentru ce eu (care aveam la rândul meu un copil, e adevărat, nu trei, dar aici era problema de principiu, nu de cantitate), trebuia să arunc la gunoi cei cinci ani de facultate și alți aproape cinci de experiență în proiectare și expertiză și să devin secretară la firma tatălui meu, singurul post pe care-l avea disponibil atunci? Ori și mai rău, să mă transform într-o întreținută la 28 de ani, câți aveam?
Și că tot am ajuns la problema banilor, trebuie să știi că după ce mi-am luat servici, n-aș fi acceptat sub nici un pretext ca tata să-mi trimită bani. Și mai vreau să-ți spun că soacra mea, odată ce ieșise – de nevoie – la pensie, se transformase într-o femeie imposibilă și acaparatoare. Își permitea să-l facă de tot rahatul pe Edi în fața tuturor pentru chestii de nimic. Dar asta nu era o noutate. El care, întotdeauna a urât scandalurile și a iubit liniștea, ceda mereu, cum cedase în copilărie, adolescență și prima tinerețe. Îl domina moral și profita de loialitatea și nevoia lui de iubire, iar el – el trăia într-o permanentă stare de culpabilitate – deși la drept vorbind, habar n-avea de ce era vinovat. În viziunea mamei lui nici banii pe care îi câștiga nu erau ai lui: totul i se datora ei – anii în care muncise pentru el, meditațiile pe care i le plătise ca să intre la facultate, trebuiau acum răscumpărate. În concluzie, Edi îi dădea aproape tot salariul. Femeia asta își născocise tot felul de boli, și deși medicamentele erau tot mai scumpe, le înghițea ca pe drajeuri. Eu îmi dădeam seama însă, că adevărata și singura ei boală era paranoia, accentuată odată cu vârsta.
În tot cazul, nu m-am opus niciodată – așa cum ea a insinuat – ca fiul ei să o susțină material. Dar nu-i puteam tolera aroganța cu care considera că totul i se cuvine, pretențiile ei absurde. Așa că eu eram cea care susțineam material familia – trăiam practic trei persoane dintr-un singur salariu : al meu. Eram destul de strâmtorați și deși, așa cum ți-am povestit, Edi ar fi putut promova, refuzase cu larghețe să-și asume vreo răspundere ce i se părea prea mare pentru el. Nu-i însă mai puțin adevărat, că probabil, maică-sa ar fi aflat și ar fi pus surplusul de bani tot pe seama – și în contul – grijii ei materne din trecut.
Am fost deci nevoită eu să iau viața în piept și să lupt ca să preiau conducerea colectivului când șeful meu a fost avansat. Am uitat să-ți spun că de la plecarea în șomaj a colegei mele chiulangioaice și transformate de ceilalți în victimă, nu eram deloc iubită de către semenii mei cu care împărțeam ca timp cele opt ore și ca spațiu – biroul, și care s-au simțit mai solidari cu ea decât cu mine.
- Îmi amintesc apropo de asta, o întrerupse Silvia o cugetare interesantă pe care am citit-o undeva. Am avut o discuție aprinsă cu nea Gabi pe tema asta. Știai că a fost preot?
- Nu, dar mi-am dat seama că are un mod de a gândi deosebit.
- Ei bine, autorul considera că și acela care cere – când ajunge din vina lui într-o situație in extremis ca altul să se sacrifice pentru el – și cel care refuză să dea pentru că ar însemna să plătească pentru vina celuilalt – dau dovadă de un egal egoism. Nu numai cel din urmă. Doar că acela este mai hulit.
- Egoismul nu-i poate un păcat atât de rău, Silvia. Există unul și mai mare: lăcomia. Eu cred că oamenii se împart, pe criteriul ăsta, în trei categorii: generoșii, egoiștii și hrăpăreții. Pentru primii am tot respectul și toată admirația. Pentru cei de la mijloc, un respect moderat, dar pentru ultimii – am o ură neîmpăcată. Eu poate că aș intra în categoria egoiștilor – căci am apărat cu ferocitate ce era al meu. Dar niciodată n-am râvnit ce era al altuia. Și să știi că atunci când egoismul meu a intrat în conflict de interese cu lăcomia altora, egoismul meu a câștigat. Și nu cred că ăsta a fost lucrul cel mai rău care se putea întâmpla, din punct de vedere moral, cel puțin. Dacă m-aș confrunta poate, cu generozitatea adevărată, probabil că aș pierde. Și ar fi foarte normal. Poate că asta s-a întâmplat în relația cu soțul meu.
Oricum, nici ca proaspătă – și foarte tânără – șefă n-am avut parte de prea multe zile liniștite. Lucrul cel mai rău și mai întristător care mi s-a putut întâmpla a fost degradarea relației cu o colegă, o doamnă foarte capabilă, în vârstă, aproape o prietenă. A fost atinsă de o boală necruțătoare. Nu, nu te gândi la cancer, SIDA, sau mai știu eu ce. Cred că e o boală ce îi atinge pe oamenii care și-au erodat mintea printr-o muncă peste puterile lor, ani de zile. Acestei femei i-am făcut un foarte mare rău, deși nu cred că aș fi avut vreo alternativă.
- Presupun că fără să vrei, ori fără să-ți dai seama. Nu? întrebă Silvia.
- Nu, nu mă pot agăța de o asemenea scuză. E drept că nu aveam cum să prevăd urmările, însă nu pot spune că am fost în necunoștință de cauză. O să vezi, dacă mă asculți până la capăt. Totul a început într-o zi, când i-am cerut să facă un anumit lucru. Trebuie să-ți spun că femeia asta – tehnician proiectant era – dusese greul desenelor și calculelor timp de 30 de ani. Cu mult înainte să apară calculatoarele de mână, ea fusese mașina de calcul ce nu dăduse greș niciodată. Ei bine, cum îți spuneam, am rugat-o să facă ceva – nu mai știu exact ce, cred că să caute ceva într-un STAS, să scrie rezultatul pe o hârtie și să mi-o pună pe birou. A doua zi m-am mirat că nu găsisem nimic. Când am întrebat-o, mi-a răspuns la fel de mirată că mi-o dăduse în mână. M-am uitat la ea și nu mi-a venit să cred.
- Da, a adăugat, nu vă amintiți? Dvs. ați luat-o, v-ați uitat peste ea și mi-ați mulțumit.
M-am întrebat dacă nu cumva eu îmi pierdusem mințile, căci mai degrabă m-aș fi îndoit de mine decât de dânsa.
- Poate că ați pus-o pe birou, dar n-am găsit-o.
- Nu, nu, insistă ea, v-am dat-o personal, ia căutați-o!
N-am dat importanță întâmplării, era vară și începea perioada concediilor, era pentru amândouă ultima săptămână de lucru. Cum nu era ceva important, n-am insistat. „O să caut eu în STAS, când mă întorc”, mi-am zis și am pus ciudata ei comportare pe seama oboselii. În septembrie am revenit la servici. Peste o lună aveam avizare la un proiect. Cu o săptămână înainte aveam tot materialul asamblat. Eram o echipă destul de mare care lucrasem la el și eu eram șef de lucrare. Am avut atunci inspirația să verific un calcul. De obicei nu se făcea așa ceva – fiecare răspundea de partea lui. Îți dai seama, la câte lucrări ne treceau prin mână, însemna practic să refaci munca fiecărui participant la lucrare. Desigur, se verificau proiectele în linii mari, dar nu și fiecare formulă în amănunt. Am avut surpriza să constat că era total greșit, și totul era dat peste cap, tot proiectul de la acel punct încolo. De fapt nu era greșit calculul în sine, ci premizele de la care pornea: un anumit parametru. Am chemat-o la mine pe cea care făcuse partea respectivă, care nu era alta decât persoana despre care îți povestesc:
- D-nă Popovici, am zis eu, pentru ce ați considerat „h”-ul 120 de metri? În datele de proiect era stabilit la 80. Vă dați seama ce înseamnă asta?
Nici n-a clipit când mi-a răspuns:
- Pentru că dvs. mi-ați spus așa! Nu vă amintiți?
- Nici vorbă, ceea ce v-am spus eu nu la asta se referea ci la...
- Ei asta-i bună, acuma nu mai recunoașteți și dați vina pe mine!
Ridicase tonul, ba chiar pot să spun că țipa și colegii noștri au ridicat capetele aplecate până atunci asupra planșetelor. Știi birourile acelea mari, gen hală, în care încăpeau 10-12 suflete, la un loc șefi și subalterni? Așa stăteam noi pe vremea aceea.
Am muncit trei zile ca să îndrept erorile din lucrare. Abia ne-am încadrat în timp și am reușit să predăm proiectul, fără să ne facem de râs. Timp de câteva luni lucrurile au continuat tot așa. Nu mai îndrăzneam să-i dau nici o sarcină mai importantă. Am muncit eu, în locul ei, ducând practic pe umeri sarcinile a doi oameni. Nu mi se părea drept să-l încarc nici pe altul cu ceva în plus, fiindcă n-ar fi fost corect. Dar chiar și cele mai simple lucruri le încurca iremediabil. Și ceea ce mă înnebunea era convingerea ei că am ceva cu ea, că într-adins țin să-i dovedesc că e nebună ca s-o discreditez în fața colectivului după atâția ani de bună înțelegere. Din păcate, aceasta e convingerea cu care s-a dus în mormânt. Știi, Sil, nu era vorba de o amnezie obișnuită. Un om amnezic doar uită ce i se spune sau ce spune el însuși. La ea era mult mai mult: avea amintiri false. Ar fi putut să jure că făcuse lucruri pe care în realitate nici vorbă măcar să se fi apucat de ele. Și le amintea, cu lux de amănunte, ca și când s-ar fi întâmplat aievea. Și dacă o ascultai argumentând, fără să cunoști situația – dacă erai o persoană neutră să zicem – ai fi zis că într-adevăr, eu eram cea nebună sau rău intenționată.
Într-o zi i-am găsit pe toți strânși în jurul ei, când am intrat în birou:
- Ce tot vrea madam Telinschi, asta? Nu-i de ajuns că a dat din coate să ocupe postul pe care e, dar vrea acum să-i scoată de nebuni pe ăia care proiectau baraje pe când dumneaei își ștergea cașul de la gură. Ar face orice ca să iasă în față. Ce femeie fără scrupule poate să fie. Ar trebui să se gândească că are un copil.
Nu mă văzuseră intrând. Eu auzisem tot. Remarcasem și că nu se găsise nimeni care să-mi ia apărarea. Dar asta n-avea importanță. Au tresărit cu toții când au văzut că eram în spatele lor.
- D-nă Popovici, am spus, vă rog să veniți cinci minute pe culoar. Vreau să discutăm între patru ochi.
- D-nă Popovici, i-am zis când am fost singure, aveți mari probleme de sănătate. Ar trebui să consultați un doctor și eventual să vă pensionați medical. Mai aveți doi ani până la termenul de pensionare normală, dar lucrurile nu mai pot continua așa. Nu am putere – timp de doi ani – să fac munca a doi oameni.
- Așa va să zică? 30 de ani am fost bună de muncă și acum d-ta îmi dai cu piciorul? Nici să nu-ți închipui!
- Nu mai puteți rămâne aici. Vă rog să vă alegeți ce colectiv vreți, eu vă semnez transferul.
A rămas uitându-se la mine, cu gura căscată.
- Dar eu vă sugerez să vă pensionați medical, am insistat.
Timp de trei zile n-a mai venit la servici. A patra zi mi-a întins cererea de demisie.
- Mi-am aranjat în altă parte, mi-a spus pe un ton sfidător. Să nu credeți c-o să vă cad în genunchi.
- De ce nu mi-ați adus o notă de transfer? Unde plecați?
- Nu-i treaba d-tale.
I-am semnat nota de lichidare. Și ea a plecat. N-am mai revăzut-o niciodată. Mai târziu, prea târziu am aflat ce se întâmplase după ce a plecat de la noi. Nu și-a mai găsit niciodată alt servici. Ceea ce îmi spusese era o minciună. De aceea plecase cu lichidare și nu cu transfer. Ultimele luni de viață le-a petrecut într-o sărăcie lucie – trăia din mila oamenilor, căci nu avea aproape pe nimeni. Bineînțeles că nu s-a pensionat pentru simplul motiv că nu voia să admită că avea vreo boală. Mânca extrem de puțin. Într-o noapte inevitabilul s-a produs. A dat drumul la aragaz și a fost convinsă că a aprins focul. A așezat ibricul cu ceai pe plită și ... a adormit. A doua zi au găsit-o vecinii. La înmormântare am aflat că avea o soră. Nu mișcase un deget ca să o ajute, dar când m-a văzut pe mine, a început să mă ocărască și să se întrebe cum de „am avut tupeul” să vin la înmormântarea colegei mele. Apoi a murmurat cu glas scăzut niște blesteme. N-am înțeles prea bine ce spunea, dar am înțeles intonația. Acum cunoști povestea, Silvia, și poți să judeci dacă am greșit sau am avut dreptate ... Acum poți înțelege. Soțul meu s-a pronunțat demult și verdictul lui a fost clar.
După un răstimp de tăcere, cea căreia i se adresase întrebarea, răspunse:
- N-aș putea spune, Ada, dacă ai avut sau nu dreptate, căci fiecare are dreptate în felul său și nu există pe lumea asta dreptate absolută. Dar să știi că dacă a fost cineva care ți-a blestemat copilul, așa cum pari tu să fii convinsă, a comis un păcat de moarte și viața îl va lovi nu mai puțin. Dacă nu cumva lucrul ăsta s-a și întâmplat.
- În sfârșit, acum nu mai are importanță. La scurt timp de la această întâmplare a murit fetița mea și apoi, așa cum ți-am spus, a urmat divorțul. Soacra mea a încercat să mă șantajeze la partaj, a crezut că sunt la pământ și că mă poate lovi. Dar se înșelase. Cred că asta m-a și ținut în picioare – lupta ce mi se impusese. Apartamentul fusese cumpărat și mobilat cu banii tatălui meu, înainte să ne căsătorim. Mașina mea la fel. După nuntă, tata îi dăruise și lui Edi o mașină, pe care l-am forțat prin hotărâre judecătorească să mi-o înapoieze. Asta li s-a părut multora o cruzime, căci eu n-aveam ce face cu ea, iar el, care avea serviciul la câțiva kilometri în afara capitalei, avea mare nevoie. Dar trebuia să-l pedepsesc cumva pentru faptul că m-a părăsit când aveam mai mare nevoie de el. Și pentru modul cum a făcut-o. Sunt convinsă că l-a afectat nu atât lovitura materială – căci el nu a fost niciodată un materialist, cât palma morală, presupusa mea cruzime. Aș fi putut să-i iau înapoi mult mai mult, obiecte pe care el le dusese la maică-sa – video, magnetofon, pick-up și boxe, servicii de porțelan și cristal ... aveam dovezi clare că fuseseră cumpărate din banii mei. Dar așa cum ți-am mai spus – eu știu chiar în toiul luptei unde să mă opresc. Asta nu înseamnă că îl urăsc sau că l-am urât pe Edi vreodată. Îmi pare rău că n-a fost posibil un alt final – aș fi vrut să ne despărțim ca prieteni, măcar. Știi, eu nu sunt genul care să port resentimente. Am fost lovită, am întors lovitura, s-a terminat. Cei aproape doi ani care au trecut au distilat totul – îmi amintesc doar ceea ce a fost frumos între noi – mă refer la căsnicie, nu la durerea pierderii copilului nostru, care nu s-a șters decât în aparență. Știi, Silvia, uneori mai sper încă într-o imposibilă reconciliere, imposibilă din punct de vedere rațional. Poate că și de asta am acceptat să mă întorc în București.
- Þi-a fost greu departe de casă, nu-i așa?
- Nu mai puteam să suport casa aia în care nu mai rămăsesem decât eu. Și povara trecutului. Apoi, la servici, șușotelile acelora pe care nu mi se păruse drept să-i pun la o muncă în plus și care ziceau pe la colțuri că mi s-a întâmplat ceea ce meritam. Nu mai puteam îndura compătimirea lor ipocrită. Am plecat la Brașov, simțeam nevoia să fiu lângă cineva care mă iubește sincer. Tatăl meu și mama mea vitregă au fost sprijinul meu moral, umărul pe care am putut plânge. Ei nu m-au acuzat și nu m-au învinovățit de nimic.
Când mi-am revenit suficient, cu toate insistențele tatălui meu de a mă angaja la firma lui, am refuzat, luându-mi servici în schimb, la o altă firmă, tot de construcții. Numai că acolo făceam o muncă care nu mă atrăgea, mult mai ușoară și de zece ori mai bine plătită ca unde lucrasem până atunci. Dar banii nu mă mai interesau, iar atunci când am vrut să intru într-un departament mai vital al companiei, să fac ceva mai interesant și mai productiv, am fost refuzată politicos. Știi, eram totuși fiica lui Marcu de la Marcon Construct, cumva reprezentam concurența și n-aveau prea mare încredere în mine. Așa că mă cam gândeam să plec. Serviciul de marketing nu mă prea atrăgea, prospectarea pieței, delegațiile, și faptul că eram folosită doar pentru fizic mă plictiseau. Restul îl știi.
- Ce s-a mai întâmplat cu roșcata aceea cu care erai în ziua când ne-am ... ăă ... cunoscut? întrebă Silvia neputându-și reține un zâmbet?
- Oh, nu mai știu, cred că a fost promovată. În tot cazul, dacă mai stăteam acolo, i-aș fi propus patronului s-o concedieze.
Se înserase și se făcuse frig. Venise timpul să se retragă în camere. Ada se ridică și o ajută și pe Silvia, care amorțise, dându-i mâna. Apoi se duseră fiecare în camera ei. După câtva timp, Ada auzi o bătaie în ușă și când deschise, o văzu pe Silvia, cu geamantanul în mână.
- Știi, spuse aceasta timid, m-am gândit că ... noaptea trece mai ușor dacă ai cu cine să mai sporovăi. Așa că dacă îmi promiți că fumezi numai la fereastră și dacă îți face plăcere ...
- Îmi face o foarte mare plăcere, răspunse Ada deschizând larg ușa și poftind-o înăuntru.