S-a întors imediat după miezul zilei. A dezbrăcat bluza ușor umezită de sudoare și a tras peste cap un tricou subțire din bumbac, mergând spre dormitorul din care se auzea puțin zgomot. Violeta curăța tocurile ferestrei pline de pete de var, ipsos și alte resturi. Nu a auzit ușa când s-a deschis. Era transpirată așa de mult, încât și părul i se lipea de pielea umerilor. Când a strigat-o și a ridicat mâna în semn de salut, ea s-a întors într-o zvâcnitură, speriată, cu cârpele murdare în mâinile pline de praf alb. Îmbrăcămintea, lipită de pielea transpirată, îi etala trupul și toate formele păreau a fi modelate de cel mai iscusit sculptor. Sânii i se lipiseră de bluza umedă și ochii băiatului au țintuit mameloanele micuțe, atât de închise la culoare încât păreau două dude negre, micuțe și coapte, gata să cadă de pe crenguțele lor. Îl privea tăcută, cu ochii larg deschiși sub sprâncenele-i stufoase, neștiind ce să facă. Nu-i trecuse sperietura. Buzele-i tremurau ușor.
Mișu a rămas blocat. Era fascinat de tabloul ce-l avea în față. A simțit cum gura i se umple de apă. O poftă nebună-l cuprinsese. Într-o clipită s-a imaginat peste trupul ei gol, lipsit de apărare. Un prim impuls a fost stăpânit cu greu. Nu dorea să o sperie mai rău și s-a gândit la consecințe. A strâns puternic pumnii până a simțit unghiile aproape pătrunzând în carne. A înghițit de trei ori în sec și a trebuit să-și dreagă vocea înainte de a reuși să vorbească.
- Salut! Ai lucrat mult azi. N-ai obosit?
- … Bună ziua, domnișoru’ Mișu! ... Nu, nu am obosit. Mai e de lucru… Mai e multă treabă…
- Tu ai mâncat pe ziua de azi? Eu am o foame de lup. Cred că te-aș putea mânca și pe tine!
- … Eu, nu… nu am mâncat... Când oi termina treaba, a răspuns ea privindu-l cu jenă și temătoare, după care și-a plecat imediat privirea în podea.
- Foarte rău ai făcut. Þi-a arătat mama, îmi aduc aminte… Hai, vino încoace la bucătărie! a îndemnat-o el și, observând că nu-l urmează, a insistat. Dar vino, ți-am spus, hai cu mine acum, imediat!
Fata nu se îndemna de loc. Se rușinase toată. „Cum să mănânc cu el la masă? El e boier, eu… doar țigancă… Ia uite ce frumos e îmbrăcat! Și el e... E cel mai frumos băiat din bloc… Cum să mănânc eu cu el? Nici nu spun acasă. Mă bate mama…”. N-a avut timp să gândească prea mult. Mișu s-a întors și a tras-o de mână. Așa a dus-o până la frigider. A deschis ușa și a exclamat:
- Uite, este destulă mâncare. Spune-mi ce vrei să mănânci. Vrei brânză ori preparate din carne?
Ea a rămas mută când a văzut ce este în frigider. În viața ei nu văzuse atâtea bunătăți adunate la un loc. Brânză în folii subțiri și transparente, câteva feluri de salam, șuncă presată, mușchiuleț, cașcaval în vid, câteva borcane mici în care nu înțelegea ce este, măsline, salată de icre, câteva recipiente cu ceva roșu în ele, ouă, roșii și ardei gras, unt, lapte bătut sau smântână… Se uita și nu-i venea să creadă. Nu a văzut privirea, dar nici zâmbetul lui ironic care s-a transformat, mai apoi, în înțelegere și compasiune.
- Înțeleg că-ți este greu să alegi…â... Hai, mergi la baie să te speli și, în timpul ăsta, eu aranjez să mâncăm. Nu mi-ai spus ce ai vrea, până la urmă. O să hotărăsc eu, nu-i nimic.
Bucuroasă că a scăpat, ea a plecat aproape în fugă. El a scos cu dexteritate câte ceva și le-a așezat în ordine pe masă, în farfurii întinse. Înainte de a felia salamul și mușchiulețul, a lăsat cuțitul jos și s-a dus, tiptil, la ușa de la baia de serviciu, la care era lumina aprinsă. A ascultat atent. Când a auzit zgomotul apei curgând la chiuvetă, a intrat brusc...


Violeta era dezbrăcată până la brâu și își arunca apă peste fața plină de săpun. Avea ochii închiși. Bluza era atârnată pe cuierul mic de pe ușă. El a remarcat pielea ei închisă la culoare și s-a mirat cât de netedă și întinsă este peste tot. I-a măsurat sânii micuți dintr-o privire. Erau cât pumnii lui, dar tari, țâfnoși, ispititori. A întins mâna să-i atingă, săi mângâie, dar, exact atunci ea a aruncat, cu palmele făcute căuș, apă peste față și și-a îndreptat trupul scuturându-și părul ce se lăsase peste urechi și ochi deasupra chiuvetei. A deschis ochii și l-a văzut în oglindă.
- Am venit să văd dacă ai cu ce te șterge aici, i-a vorbit el imediat, arătând cu mâna locul în care atârnau două prosoape, anulând țipătul ce stătea pe buzele ei strânse de frică. Văd că bluza este udă… Vezi că în sacul acela ai bluze de la soră-mea. Te îmbraci și vii, că te aștept la masă.
Mișu nu s-a mai uitat la ea și nu a așteptat să-i răspundă. A ocolit-o cu privirea de cum a ridicat ea capul și a fost foarte degajat, de parcă era ceva firesc să o vadă și să-i vorbească, chiar dacă ea era pe jumătate dezbrăcată. A intrat râzând în bucătărie. „Mamă, ce bucățică bună! E ca lumea gagicuța asta... nu-mi scapă, chiar dacă e mică! Are de toate. E făcută bine la vârsta ei. De aia se mărită astea repede, băi frate!... Nu trebuie s-o sperii, că dacă mă spune… e nasoală treaba. Mă-sa nu mai ține cont de nimic, la o adică. Am văzut-o eu când s-a certat cu ălea de la scara vecină. Mamă, Doamne, ce e la gura ei! E ca o leoaică înfuriată. Mai are și frații ăia care nu știu de glumă… O las să se liniștească. Să se obișnuiască puțin cu mine… Văd eu cum fac...”.
Violeta a intrat încet, cu privirea în jos, temătoare. Simțea că arde toată de rușine. Îmbrăcase o bluză orange scoasă din sac, puțin șifonată și închisă aproape până la gât. Avea mânecuțe scurte și guleraș dantelat. Știa că-i vine bine, chiar dacă era mai mare cu o măsură pentru ea. Se văzuse în oglindă și era fericită. S-a așezat pe scaunul arătat de băiat și a mâncat în tăcere câte puțin din toate cele așezate în farfurie ținând capul plecat tot timpul. Nu s-a folosit de cuțit și furculiță. A luat mai mult cu mâna, așa cum era obișnuită. Trăgea cu coada ochiului la el și se mira cum de poate mânui așa de simplu tacâmurile. El nu a avut nevoie de șervețel, dar s-a folosit de el pentru a-i arăta ei, fără vorbe, că cele din suportul elegant de porțelan sunt pentru așa ceva destinate.
- Să mănânci tot ce ai în farfurie, i-a zis el când a sesizat că ea încetează a se mai servi.
- Mulțumesc frumos, domnu’, dar e mult... Nu pot să mănânc atâtea ăstea…
- Hai, nu te prosti! Am văzut eu că ai ciugulit doar. Și o păsărică ar mânca mai mult ca tine. Și nu-mi mai vorbi cu domnu’ că mă supăr pe tine! Ce, nu mă cunoști? Doar suntem vecini de când erai mică, ce dracului!
Ea s-a rușinat din nou, după ce abia își mai revenise. S-a uitat la el pe sub sprâncene, fără să ridice capul și, după ce a țintit iar farfuria, i-a răspuns cât se poate de simplu:
- Păi, dumneavoastră… sunteți domnu’, nu sunt eu… Și sunteți mare… Eu sunt, eu sunt...
- Și tu ești o domnișoară, a întrerupt-o el privind-o prietenește, fără să-și trădeze gândurile. Ești o domnișoară foarte frumoasă, să știi...! O domnișoară frumoasă și vrednică, a adăugat în timp ce se ridica încet de la masă. Eu nu am pretenții. Mișu mă cheamă și îți dau voie să-mi zici pe nume, a continuat el să vorbească rar, ocolind masa și apropiindu-se de scaunul ei.
Mergea încet, calculându-și fiecare pas și gândind fiecare vorbă, examinând-o foarte atent cu privirea...


Ea își băgase ochii de tot în farfurie, aplecată asupra acesteia. Se pierduse cu firea și nu știa ce să creadă. Nu putea vorbi și mută a rămas de uimire și teamă când el i-a mângâiat ușor părul și i-a vorbit la ureche aplecându-se până ce i-a atins părul cu obrazul.
- Uite, ca să mă crezi că eu sunt prietenul tău, îți pup ochișorii ăștia frumoși. Să nu-ți fie teamă de mine, a mai zis el și i-a luat capul în palme întorcându-l către el. I-a sărutat amândoi ochii și apoi obrajii pe care i-a simțit dogorind. „Mamă, Doamne, ce fierbinte e! Ar fi numa’ bună… Liniștește-te, Mișule, că ești aproape! Cu răbdare, cu răbdare, omule, că fuge păsărica și nu rezolvi nimica!”… Vezi că nu s-a întâmplat nimic? Ia spune, vrei o înghețată?
- ... Eu… eu nu vreau... Săru’ mâna pentru masă, domnișorule!
- Ei, hai că ești nostimă! Ai trecut la domnișor acum, când tocmai ziceam să-mi spui pe nume. Cum vine asta?
- ... Păi, așa… bine, că așa trebuie...
- Bine, dacă zici tu. Te vei obișnui cu mine… Acum ți-e gândul la treabă, nu?
- Da, că e multă treabă! a izbucnit ea ridicându-se grăbită de pe scaun, bucuroasă că Mișu a schimbat vorba și o lasă în pace.
Tremura toată. Nu știa ce se întâmplă cu ea. A fost fericită când a sărutat-o, dar nu ar fi vorbit cuiva despre asta, în ruptul capului. I-a fost și teamă. Știa că nu are voie să se lase sărutată. Nu s-a gândit la altceva rău. Nici nu i-ar fi trecut prin gând. Se întreba doar ce motiv a avut acest băiat bogat să se poarte așa de frumos cu ea. „Eu fac casa asta lună, că așa am fost plătită să fac… Mi-a zis și mama: pune osu’ la treabă. Să nu mă faci de râs, că dracu’ te mănâncă, auzi fă? Cred că-i place cum muncesc… de asta se poartă așa. Mă încurajează. Dar m-a pupat pe ochi...”.
- Să mergem la treabă, dacă zici că nu mai mănânci, s-a declarat Mișu de acord cu hotărârea ei, după câteva secunde suficiente pentru a o examina și înțelege, cât de cât, ce se petrece în mintea ei. Fac eu ordine aici, nu te mai deranjez. Eu plec prin oraș. Vezi că încui ușa după mine. Ai nevoie de ceva?
- Nu am nevoie de nimica... domnișorule, a răspuns ea cu capul plecat și s-a întors încet pentru a se îndrepta apoi cu pași tot mai repezi spre ușă, aproape în fugă.
„Încă se teme, amărâta asta. Oare pricepe cam ce vreau să fac cu ea? Nu cred… Oricum, trebuie să fiu atent. Altfel… dacă intru în mâna țiganilor, nu scap teafăr. Dar nici s-o iert, nu pot. E bunicică rău, a dracului țigăncușă! Trebuie să-mi fac un plan ca lumea. Chiar în seara asta", s-a hotărât Mișu în timp ce dușul îl stropea cu apă călduță. A trecut pe apă rece, s-a înviorat și s-a retras…
- Încă era soarele pe cer când s-a întors. Se grăbea. „Dacă nebuna s-a gândit și a înțeles, e în stare să fugă. Poate deschide, dacă-și pune mintea! Tot va trebui să vină mâine ca să termine curățenia... Și mâine n-o scap, orice-ar fi…”.
Violeta lustruia parchetul din sufragerie. Își luase bluza ei. Era transpirată și murdară ca la prânz. Nu a mai speriat-o. A fluierat-o de cum a intrat în casă. Ea a apărut în pragul sufrageriei și l-a chemat să vadă dormitorul pe care-l terminase.
- Bună ziua, domnișorule! Vreți să vedeți unde am terminat? … Ce ziceți, vă place?
- Bă, e ca lumea, bravo! Mie îmi place, dar trebuie să-i placă mamei. Ea e mai pretențioasă.
- O știu eu pe doamna… Va fi mulțumită, o să vedeți. Mai trag odată peste tot, când oi termina…
- Bine, fetițo. E cam târziu. Pun muzică la calculator să auzi din sufragerie... dar, când vrei să pleci acasă?
- Păi, aș pleca… până vine noaptea, că...
- Adică până la lăsarea întunericului, să ajungi acasă, nu?
- Da, cuconule! Să fiu acasă...
- Bine! Eu aranjez să mâncăm peste o jumătate de oră. Îți convine așa? a întrebat-o el, urmărindu-i foarte atent reacția.
- E bine, că acușica sunt gata aci, a răspuns ea încrezătoare și s-a și aplecat să-și ridice materialele, fără să se uite la băiat.
Acesta s-a retras încet, zâmbind. A deschis computerul și a ales muzică țigănească și manele. Le-a rânduit și a dat sonorul tare. Se auzea muzica până încă două etaje mai sus. „Cel puțin, dacă țipă toanta asta mică, să nu se audă de afară. Dacă n-a zis nimic despre masă, e pe bune, i-a trecut frica…” a gândit Mișu și a intrat în bucătărie. A scos din frigider o sticlă de „Ballantines”, alta de apă minerală și câteva cuburi de gheață într-o cupă de cristal. A intrat cu toate în dormitorul lui și a pornit televizorul. Nu știa ce privește pe ecran. Pufăia rar din țigară și bea cu mare satisfacție, câte un păhărel de înghițitură la fiecare cinci minute, tolănit pe pat...