- V-ați imaginat vreodată că nu suntem singuri? Nu mă refer aici la univers, extratereștri sau alte povești...ci la universul uman.
Suntem convinși că suntem trup și suflet, dar oare așa este?
O experiență unica m-a făcut să-mi lărgesc acest îngust și neexplorat orizont, iar necunoscutele acestei revelații m-au derutat profund. Voi puteți s-o numiți cum vreți: depresie, nebunie, halucinație... Eu îi spun simplu: „revelație”.
Totul a început într-o zi frumoasă de vară. Soarele lumina curtea casei prin care îmi găsisem ceva de lucru. Vântul adia ușor, îmblânzind oarecum arșița ce urma sa ne cuprindă. Aerul irespirabil și sudoarea de pe frunte m-au împins undeva la umbră, unde mi-am aprins mai apoi o țigară. Gândurile îmi zburau aiurea , asemeni rotocoalelor de fum care ieșieau din plamânii îmbâcsiți. Următorul plan ce îmi veni în mintere era să mă las de fumat:
- Da, ăsta e ultimul pachet, mi-am zis strivind furios chiștocul sub talpa pantofului. Însă nu apucasem să fac vreo doi pași prin curte si prin minte îmi treceau nenumărate promisiuni neonorate, o infinitate de pariuri pierdute cu mine însumi. Da, de căte ori nu mi-am promis că o să renunț la viciile acestei vieți, că o să încerc să trăiesc mai curat...nici eu nu mai știu! Învins de ultimile constatări enumerate am hotărât să-mi continui treaba, însă auzul îmi începuse să fie acaparat de o melodie.
Pentru început nu am distins exact acordurile ei, dar ciulindu-mi mai bine urechile mi-am dat seama într-un târziu că era muzică religioasă, care parcă venea dinspre curtea vecinilor. La început m-am mirat pentru că niciodată nu i-am auzit ascultând acest gen de muzică, iar apoi nu m-am mai gândit la asta, după ce mi-am spus în gând:
- Fiecare ascultă ce vrea...
Deodată parcă îmi dispăruse puterile, nu mai aveam nici o vlagă, privirea anemică pierdu din claritate, iar trupul părăsit de energie se lăsase pe vine sprijinindu-se în ambele mâini. Am intrat în casă sprijinindu-mă de pereți, așa cum veneam de obicei de la crâșmă. Știam de la ce mi se trage răul. Odată întins în pat urmă altă promisiune:
- Nu mai beau cât trăiesc!
Nu ar trebui să mă repet, dacă pe moment credeam ce spun, după câteva minute crudul adevăr mă izbește. Îmi doream cu poftă o bere să pot scăpa din sevrajul instalat în urma celor trei zile de chef. În casă nu aveam strop de alcool, așa că mai târziu mi-am pus o gură de cafea și aprinzâd o țigară am continuat să supraviețuiesc, făcând planuri de viitor. Aveam să devin omul care mi-am dorit, nu „homo dependent”-ul din prezent. Trecusem de multe ori prin acest fel de sevraj și de fiecare dată scenariul se repeta, dar nu am ajuns niciodată la finalul piesei. Cu fiecare pahar odată luat intram din nou in acest cerc vicios, un fel de capcană între spațiu și timp din care mă zbăteam inutil să evadez.