Afară ploua tăcut, cu stropi mărunți și deși, scuturați cu insistență din pîcla amorfă a norilor. În librărie mirosea plăcut. Parfumul acela inconfundabil de carte proaspătă, în care izul amărui al cernelii de tipar se-amestecă subtil cu aroma hîrtiei și a cleiului într-un corp olfactiv plin, misterios pentru amatorii de beletristică, ațîțător ca un drog pentru cei care scriu. Mirosul biruia efluviile pasagere ale damfurilor dulcege de deodorant, emanate de subsuorile încălzite ale cucoanelor, duhoarea iute de tutun rece și aburul leșios degajat de dușumele umezite sub tălpilor celor care se plimbau printre rafturi, alungîndu-le spre colțurile sălii.
Val Izvereanu închise volumul pe care tocmai scrisese o dedicație și-l înmînă cu un zîmbet șters, de conveniență, destinatarei, o cucoană trupeșă între două vîrste, cu fața aprinsă de emoție și sufocată de strînsoarea unui taior liliachiu, cu revere late. Îi plăceau ceremoniile de lansare a cărților sale către public, momentele de efuziune ale admiratoarelor, căldura elogiilor și manifestarea fățișă a ditirambelor, chiar dacă bănuia că în spatele lor se ascund interese meschine și inițiative formale, dirijate cu abilitate de managerii editurilor.
Înșurubă capacul stiloului elegant, cu peniță aurită și-și trosni, cu un gest discret, falangele înțepenite. Obosise semnînd cîteva sute de autografe și se bucura că șirul indivizilor care așteptau dinaintea lui se sfîrșise. Își sprijini spatele de speteaza fotoliului și închise pentru cîteva secunde pleoapele, imaginîndu-și că se afla în cabana sa de la Moeciu, înconjurat doar de verdele foșnitor și reconfortant al brazilor, dar un zgomot sec îl făcu să-și părăsească reveria. Un tînăr brunet, cu ochii febrili și părul învîrtejit în bucle lungi, rebele care-i încadrau fața osoasă, măslinie, trînti cu un plesnet sec volumul pe masa din fața lui și deschise coperta mov intens, pe care numele autorului și titlul erau imprimate cu litere aurii în relief.
-Ce să scriu? întrebă Izvereanu cu o nuanță evidentă de plictis în glas.
- Doar atît, șopti tînărul, "fiului meu, Paul!"
Izvereanu se foi neliniștit și o căută din ochi pe reprezentanta editurii Hystheria, dar acesta, o femeie tînără, blondă, drăguță, conversa aprins cu unul dintre criticii prezenți la eveniment.
-Paul și mai cum? se bîlbîi el.
-Paul Izvereanu, bineînțeles, deși nu m-ai recunoscut niciodată, tată! Pot să vă spun tată?
-Cred că e o confuzie sau o farsă! se apără neîndemînatic Izvereanu.
-Nu ești dumneata Val Izvereanu, poet consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor, profesor de estetică la catedra de limbi romanice, cel care semnează de obicei Dimitrie Pârăian , sau alteori cu pseudonimul Ilarie Izvor? .
-Ba da...ne cunoaștem de undeva? Ce dorești?
-Nimic...doar o dedicație și-un autograf prin care să certifici că sunt fiul tău!
Izvereanu își frecă fruntea dureroasă. Un început de migrenă i se insinua parșiv de-a lungul arcadelor, urca spre tîmpla dreaptă și difuza spre spatele parietalului.
-Și de unde știu eu, că dumneata ești exact ceea ce pretinzi că ai fi...
-Vara lui 91' ...ai sosit în oraș, pentru un festival de poezie...v-ați cazat pentru cinci zile la "Ambasador", ca un veritabil ambasador cultural al capitalei...acolo ai cunoscut-o pe mama mea, Florica Dîrlog, de nouăsprezece ani de ani, necăsătorită, cameristă la același hotel...
Izvereanu oftă prelung și un junghi familiar îl săgetă în partea stîngă a toracelui.În fața lui apăru neclară, aburoasă și nudă silueta unei fete brunete, cu pielea arămie, sîni cărnoși și părul negru, cîrlionțat și lung, lăsat peste umeri.
- În toată perioada cît ai fost cazat acolo, ai întreținut raporturi sexuale cu ea, iar eu sunt rodul acelei legături! urmă necruțător tînărul.
Inima poetului își înteți ritmul, iar zvîcnetul sîngelui îi răpăi în timpane.
-Domnule, ce pot să spun? N-am știut, nici măcar n-am bănuit existența dumitale...în fine, cine garantează totuși că ești fiul meu? Pînă la probe exacte de sînge, stabilirea ADN-ului, ceea ce se obișnuiește în astfel de cazuri, etcetera... e doar o ipoteză...
Celălalt rînji, cu o fluturare ironică în colțul buzelor:
-Unde ți-e conștiința de creator, tată! Probitatea de poet sincer, sensibil și pur..sau una scrii și alta faci?
-Auzi, te întreci cu gluma, zise, răgușit de furia ce-i mocnea în minte, Izvereanu, în definitiv cine ești matale să mă judeci pe mine?
-Þi-am spus, dar nu vrei să mă asculți...sunt fiul tău și cred că această știre ar trebui să te emoționeze...poate opinia publică ar fi receptivă la această informație! Parcă văd un titlu mare, preluat de toate tabloidele: poetul Dimitrie Pârăian are un fiu în afara căsătoriei!
-Vrei să mă distrugi, nu-i așa? Să te răzbuni...
-Doamne ferește, vreau doar ceea ce mi se cuvine, drepturile mele naturale prin naștere..printre altele aș vrea să-ți cunosc familia, am înțeles că sora mea vitregă e o tînără drăguță și inteligentă, studentă în anul al doilea la litere...
Izvereanu schimbă tactica:
-Vrei bani, spune o sumă...sau vrei să-ți înlesnesc pătrunderea în lumea literară? În definitiv, dacă ești sînge din sîngele meu, poate că mi-ai moștenit talentul!
-Canalie, mîrîi tînărul brunet, crezi că poți să-mi cumperi tăcerea? Să recompensezi cumva anii în care nu te-ai interesat deloc de mine...află că am să povestesc tot, nu numai ziariștilor, dar am să-i fac o vizită doamnei, mama mea vitregă, ca să aflu ce părere are despre toată povestea asta! Iar dacă nu e de ajuns, pot să adaug și cîteva dovezi concrete din partea celor cărora le-ai plagiat nițel textele!
Izvereanu simți că un val roșu îi inundă creierul și se ridică încercînd să-l pălmuiască pe băiat. Acesta blocă lovitura, îl înșfăcă de reverele sacoului și începu să-l scuture cu furie...
-Domnule Pârăian, domnule Dimitrie Pârăian...aveți cuvîntul!
Tînăra blondă și drăguță care reprezenta editura îl scutură cu insistență.
Izvereanu clipi năuc în fața ochilor curioși, se întoarse ușor spre cei aflați la masa lungă, înțesată de volume liliachii, care-l priveau intrigați, își drese glasul și spuse:
- Vă mulțumesc pentru atenția și aprecierile pe care le-ați acordat ultimului meu volum de poezii. Un mare romancier, numele lui îmi scapă, spunea că adevăratele odrasle ale unui om de litere sunt cărțile sale, moștenirea imuabilă pe care nu i-o poate contesta nimeni...