agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-08-24 | |
Ofițerul s-a cutremurat deși, în activitatea desfășurată la unități teritoriale, avusese destule cazuri cu mult mai grave de cercetat, inclusiv crime comise cu mare violență și sadism. Semnele erau proaspete. Nu toate erau grave. Cele superficiale se cicatrizaseră și erau înconjurate de vânătăi accentuate. Altele, mai adânci, supurau ușor și evidențiau, la o examinare atentă, profesionistă, forma aproximativă a danturii care le provocase. Aici erau ațintite privirile lui în încercarea de a înțelege câți dinți au pătruns țesutul și de a compara formele cu cele ce-i bântuiau amintirile proaspăt trezite. Era încordat. Maxilarele se strânseseră atât de puternic încât fața lui era parcă sculptată în piatră.
A tresărit puternic când telefonul a sunat strident, pe ritmul unei melodii vioaie. S-a ridicat încet, în timp ce scotea telefonul din buzunar și i-a mulțumit fetei cu aceeași blândețe în voce, făcându-i semn că a terminat examinarea: – Mulțumesc mult, fată dragă! Este suficient... Medicul legist... Dar, mă scuzați, vă rog! a lăsat el fraza neterminată și s-a retras către fereastră răspunzând la telefon cu voce tare: – Da, vă ascult, domnule comisar! – Cum?... L-ați descoperit... la... Unde?... A fost de serviciu în noaptea asta?... Toată noaptea?... Hm! Da, da... sigur... E mașina lui?... La Secție, da?... Bine, vin cu domnul procuror de îndată... Mulțumesc!... Da, da... vă salut! În salon s-a instaurat o liniște mormântală în momentele imediat următoare. Fata se chircise de tot, panicată, în brațele grijulii ale mamei sale, iar aceasta îl fixa încremenită pe polițist, lăsând a i se citi pe față doar nedumerire și neîncredere. – L-au descoperit pe nenorocit, doamnă. E la secție, deja. Va fi tras la răspundere, vă asigur. Aveți grijă de fetiță. Mă voi întoarce, poate, ca să mai stăm de vorbă, s-a adresat comisarul Silviei în timp ce se apropia de pat. Iar tu, Iuliana, să fii pregătită să-l recunoști și să-l acuzi, ne-am înțeles? Așa, să fii cuminte și ne mai întâlnim, a adăugat el zâmbindu-i, în timp ce i-a mângâiat mâna nebandajată, cu blândețe. Procurorul și-a luat geanta de pe patul de alături, ofițerul de poliție le-a salutat pe femei cu o ușoară înclinare a capului și, amândoi, s-au îndreptat cu mare grabă spre ușă. Plânsul și vorbele pline de năduf ale Silviei au izbucnit brusc în tot salonul, făcându-i să se oprească înainte de a apăsa clanța. Au rămas lângă ușă și au privit-o contrariați. Ea se adresa procurorului cu vădită durere în voce și-n ochii plini de lacrimi: – Da bine, dom’ le procuror, fata mea o vedeți cum este. Cu nenorocitul ăla nu faceți nimic? – Doamnă, am zis eu că nu? Se va face totul potrivit prevederilor legale în vigoare. – Care prevederi? Alea care v-au făcut să nu-l arestați de la bun început? Am priceput din ce a vorbit domnul la telefon că l-au găsit și cred ce mi a spus... Îl arestați acum, sau ba? Nu aveți copii? Nu înțelegeți că mi-a nenorocit fata? – Doamnă, deocamdată mergem să-l vedem și să-l interogăm... Voi solicita arestarea lui preventivă, dar mai întâi, trebuie să se constate că a violat-o pe fată... Oricum, voi cere arestarea pentru sechestrare, vă rog... – Doamna Oprescu, a intervenit comisarul de poliție, observând că procurorul este vădit deranjat și destul de nervos, aveți răbdare să o examineze medicul legist și să vă elibereze un certificat de constatare medico legală. Luați legătura cu un avocat și... – Și ce? Noi avem bani de avocați? Ce să facem mai repede cu un singur salar, domnule ofițer?! De ce nu constatați dumneavoastră aici, în spital, ce trebuie? Ei, ia spuneți! s-a repezit Silvia la el ștergându-și lacrimile cu dosul palmelor. – Numai semnătura medicului legist, doamnă, are puterea și... – Și puterea lui trebuie plătită, domnule ofițer! Asta nu înțelegeți. Să-l puneți pe nenorocit la plată, aia trebuie făcut! Băgați-l la pușcărie repede și să plătească animalul de el. Mi-a răpit copilul și nu-l pedepsiți? – Doamnă, treaba Poliției s-a terminat aici, deocamdată. L-am depistat, l-am reținut și, în funcție de rezultatul cercetărilor, vom întocmi dosar penal, probabil, împotriva lui… Vă rog, doamna Oprescu, ascultați-mă! a apăsat ofițerul pe cuvinte când a văzut-o pe Silvia privindu-l cu neîncredere, pufnind și agitându-se, gata să-l întrerupă. Un avocat vă va învăța ce este de făcut. Treceți pe la Secția de Poliție să vă arate băieții cum să faceți o plângere deși, fiind minoră fata, nu... – Ba nu! Să facă plângere, domnule! a intervenit procurorul vădit plictisit și enervat. – ... Mulțumesc, o să trec neapărat! După ce îmi duc fata acasă, când o zice doctoru’ că poate să meargă. Vă rog din suflet, domnule ofițer, puneți o vorbă aci la medicul cela cu semnătura să vină ca să facă ce trebuie! Ultimele cuvinte ale femeii s-au lovit de ușa închisă de cei doi care, cu adevărat, aveau motiv să plece în grabă. Părăsiseră salonul. Silvia a scăpat un fel de blestem la adresa lor și s-a întors la patul în care copila plângea înfundat. I-a luat capul în mâini și i-a sărutat obrajii sărați de lacrimile ce se prelingeau în tăcere, rugându-se în gând... „Fă bine Doamne și dă-i putere copilului meu să treacă peste tot necazul! De ce are o soartă atât de nenorocită fata mea, Doamne? Ce rău a făcut ea? Cu ce te-a supărat pe Tine? De ce ne chinui, Doamne? Din tot sufletul Te rog! Dă-i sănătate și o soartă mai bună!” Și-a șters lacrimile pe ascuns, să n-o vadă fata, și a început să-i frece mâinile în neștire, ușor, lung, ca într-o alinare continuă, în ritmul rugăciunilor nesfârșite... * Comisarul Grosu își freca mâinile cu satisfacție când procurorul Marius Dincă și-a arătat trupul rotofei în cadrul ușii biroului. S-a ridicat vioi de pe scaun și l-a poftit pe magistrat să se așeze, cu amabilitate excesivă, adresându-i-se cu convingere: – Domnule procuror, cred că deja problema este rezolvată. L-am depistat pe cel în cauză și l-am adus aici. Se află în camera de arest. Cred că veți termina destul de repede cercetarea în... – Ușurel, ușurel... avem tot timpul din lume! l-a întrerupt procurorul zâmbind larg și mișcându-și brațele a lehamite. Ia să vedem, a continuat cu o ușoară curiozitate în glas, ce a relatat nenorocitul ăsta? A recunoscut câte ceva din faptele comise? – Nu, nu mi-am permis să încep audierea în lipsa dumneavoastră și a domnului comisar Olaru... Dar domnia sa nu a venit cu dumneavoastră? – Ba da, este aici, a rămas de vorbă cu ofițerul de serviciu și cred că s-a dus să-l vadă pe nenorocit... Era tare nerăbdător să-i studieze moaca! Nu știu ce..., aha! Iată c-a venit. Cum e, domnule comisar? Acesta tocmai intrase în birou, vizibil iritat, fără să salute și a evitat întrebarea procurorului ca și când nu ar fi auzit-o. După ce ofițerul de serviciu i-a raportat, pe scurt, împrejurările în care a fost descoperit și reținut cel dat deja în urmărire, ca urmare a faptului că este deținătorul autoturismului folosit pentru săvârșirea unor infracțiuni, s-a hotărât să-l vadă imediat. A rămas surprins să vadă un bărbat care nu se asemăna deloc cu cel descris de victimă. În uniforma unei firme de pază, acesta era cu mult mai înalt decât cel descris, cu părul șaten și bogat, tuns aproape militărește și bine îngrijit, cu fața deschisă la culoare, bărbierit și foarte liniștit. L-a privit și el pe cel care-l examina printre gratii, într-o tăcere adâncă, fără să pară surprins ori temător. „Omul ăsta nu are de-a face cu cele întâmplate... Ochii lui strălucesc a nevinovăție. E odihnit și îngrijit... Pe cine dracu’ au reținut oamenii ăștia, băi frate?” se întreba polițistul, simțind cum îi plesnesc tâmplele de furie. S-a întors pe călcâie și a plecat, fără să scoată o vorbă, înspre birouri. Toată fața îi era un semn de întrebare în încordarea-i nefirească. L-a privit lung, încruntat și nemulțumit, pe șeful Secției de Poliție. A rămas în picioare în mijlocul încăperii și, după câteva secunde apăsătoare, pline de tensiunea născută din senin, i-a vorbit cu năduf: – L-ai reținut pe acest om pentru că este proprietarul mașinii aflată în curtea cu pricina... Ai avut și alte motive? – ... Nu înțeleg ce vreți să insinuați, domnule comisar... El este autorul... – Oprește-te! L-a întrerupt comisarul Olaru, vădit nemulțumit. Acest om este proprietarul mașinii folosită la răpirea fetei. De acord. El este, se pare, proprietarul casei în care a fost găsită victima. De acord, dar autorul se plimbă liber la ora asta, domnilor! – Haida de! a exclamat magistratul, ridicându-se greoi de pe scaun. Păi... cum vine treaba asta? „Îți depășești atribuțiile, comisare! Chiar crezi că înghit eu ofensele tale, doar așa că... ești de la organele superioare?” L-ați ascultat deja, fără mine... – Nu, nu l-am audiat. L-am privit doar. L-am analizat, cum vă place dumneavoastră să spuneți... Aproape nimic nu are comun cu individul descris de victimă... Ori ea, această fată, este cea mai în măsură să-l descrie pe făptaș, domnilor... Te-ai grăbit să tragi concluzii, domnule comisar! Fără să cunoști suficiente date pe care să le și verifici, s-a îndreptat el cu privirea plină de reproș spre comisarul Grosu, vorbindu-i cu năduf. – Bine, dar cred că... – Știu ce vrei să spui... E bine că l-ai reținut. E foarte bine. Va trebui să dea niște explicații. Neapărat! Poate că prin el vom găsi o pistă sigură... Începem cu ascultarea acestui om, domnule procuror? – De ce să ne grăbim? În 24 de ore avem suficient timp... Mai avem altceva de făcut? Cred că... – Domnule procuror, cu tot respectul... știu, dumneavoastră coordonați toate cele, dar cu ce drept îl reținem dacă nu are, legătură cu acest caz? l-a întrerupt polițistul pe magistrat, abținându-se cu greu de la o manifestare mai puțin politicoasă. – Bine, bine! a exclamat acesta zâmbind larg spre cei doi ofițeri. „În fine, știi cine este șef în chestiunea asta!” Dați dispoziție să-l aducă pe individ... Hai, că abia aștept să vă demonstrez că v-ați grăbit în a trage anumite concluzii, a continuat magistratul, vădit amuzat de atitudinea diferită a celor doi polițiști și de posibila schimbare a situației. Domnule comisar Olaru, conduceți dumneavoastră interogatoriul ori ascultarea, cum doriți s-o numiți... Deh, organul superior, nu? – Nu, nu e cazul... Mă ironizați, am impresia... – Ba nu! Vreau să văd cum îl aduceți la momentul adevărului pe acest presupus nevinovat... Știindu-se curat și hotărât să facă o impresie bună celor trei necunoscuți în fața cărora fusese adus, Breazu Gabriel i-a salutat respectuos și i-a privit cu seninătate, pe rând, așteptând să i se comunice motivul reținerii. Pe cei doi agenți în uniformă din fața computerelor nu i-a băgat în seamă. A presupus că sunt simpli pălmași aduși să consemneze declarațiile și să îndeplinească orice altă dispoziție. „Că doar nu sunt eu un om periculos ca să țină ei în birou doi câini de pază!”, a exclamat în gând. După câteva secunde lungi, timp în care fiecare din cei trei l-au fixat cu ochi reci, pătrunzători și deloc prietenoși, comisarul Olaru i-a indicat cu privirea un scaun și l-a invitat să se așeze. Și-a declinat gradul profesional și funcția, i-a prezentat pe ceilalți doi și l-a întrebat direct, sigur pe el, cu voce calmă, privindu-l în ochi: – Știi pentru ce ai fost reținut? – Nu, domnule, nu mi-a spus nimeni și v-aș ruga... – Și eu te rog să răspunzi scurt la întrebări, mai întâi. E clar? l-a întrerupt ofițerul cu voce autoritară. Te rog să ne oferi datele de stare civilă, complete... Actul de identitate... Da, mulțumesc, domnule comisar! a murmurat el către șeful Secției de Poliție, primind de la acesta cartea de identitate a cetățeanului din fața sa. Ce i-ați mai reținut?... Așa, legitimația de serviciu... E bine... Te ascult, domnule, ai cuvântul! Câteva minute bune, fără să fie întrerupt, cu privirea pe covorașul din fața sa, bărbatul a înșirat toate datele de stare civilă în timp ce trei perechi de ochi îi urmărea atent trăsăturile feței. A menționat și ce școală a făcut și unde, pe perioade de timp și locul de muncă, chiar dacă nu i s-a cerut. Spre final, se observa cu ușurință că nu știa ce trebuie să mai spună și era destul de încurcat. Era primul moment în care s-a arătat iritat și în mișcarea necontrolată a mâinilor se citea începutul neliniștii ce-l cuprindea. – Mda... Până aici e bine, domnule Breazu, chiar dacă ai lungit răspunsul cu date despre care nu te-am întrebat, a intervenit comisarul Olaru după o pauză lungă, apăsătoare, bine calculată de ofițer. Ai afirmat că lucrezi la firma de pază și protecție „P”... ca agent de pază... – Da, domnule comisar, așa este, s-a grăbit el să confirme, ridicând capul. Am postul de pază la Mall... cel din Drumul Taberii. De cinci ani sunt angajat acolo și până... – Da, cunosc, l-a întrerupt din nou comisarul. Uite, am aici suficiente date despre tine, a continuat acesta, ridicând la vedere câteva foi de hârtie xerox pe care le primise de la unul din agenții de poliție care opera permanent la computer și imprimantă. Le răsfoise destul de atent cât timp vorbise cel audiat și le pusese și la dispoziția celorlalți doi. Deci, să știi, cunoaștem multe despre tine, dar sunt atent și la tot ce declari aici. Observi că se consemnează totul... Lucrezi în ture, presupun... ieri și alaltăieri, de exemplu, cum ai lucrat? – Am fost în schimbul de noapte. Toată săptămâna asta am fost numai noaptea și azi... – Schimbul de noapte... de la ce oră începe? – De la șase seara până dimineața la șase... – Și azi, te au reținut...unde? – Chiar la Mall! Știți, mergem cu o oră, o jumătate de oră mai devreme pentru instructaj și să ridicăm materialele de intervenție... – Da, cunosc. E normal... Și nu ai lipsit de la serviciu, presupun, ieri, alaltăieri ori în altă zi a acestei săptămâni... – Cum să lipsesc, domnule ofițer? a sărit ca ars, Breazu. Lucrez și în plus, că am un coleg bolnav. Iau și eu bani mai mulți, că... – Bine, băiatule, bine, este suficient. Un agent de pază colaborează cu organele de Poliție, nu? – Da, așa este! Am învățat la curs... că am făcut trei luni școală de agenți... Este lege despre obligația asta. 333, cred... Și eu am avut de mai multe ori ocazia să sprijin agenții de poliție când... – Te cred, dar nu despre asta-i vorba acum. Spune aici, deschis și hotărât. Cu noi colaborezi în momentul de față în problema pentru care te-am chemat? – Asta-i bună! Cum să nu, domnule... dar spuneți despre ce este vorba. Vă ajut cu tot ce știu eu, zău așa. Trebuia să intru în tură și șefii mei... – Șefii tăi știu unde te afli. Vei pleca imediat dacă... spui tot și spui numai ce este adevărat. Da? – Da, domnule ofițer, că am uitat ce grad aveți... – Domnule Breazu Gabriel, ești proprietarul unui autoturism marca... de culoare... cu numărul de înmatriculare...? – Da, este mașina mea. – Unde ai fost la volanul mașinii acesteia în ultimele trei zile sau nopți, inclusiv azi? – Ceeee? Cuuuum?... N-am fost deloc cu mașina de aproape două săptămâni, domnule ofițer! a sărit bietul om în picioare repetând exclamațiile. Era cu adevărat mirat peste măsură și părea a fi sincer. Începuturi de neliniște îi apăreau pe față și-n ochii îndreptați rugător spre cel ce-l audia. Îmi pare rău, eu nici nu am mașina la București... – Dar unde-ți este mașina? – Mașina mea e în curte la mine, în comuna C... Toți vecinii pot să vă spună, că se vede peste gard, ce dracu’! – Te mai întreb și se consemnează, apoi vei semna, fii atent! Dacă minți... nu mai pleci curând de aici, omule! l-a avertizat comisarul, vizibil iritat și mulțumit în același timp. Era din ce în ce mai convins că presupunerile sale se dovedesc a fi adevărate. Nu-l vedea pe procuror cum își freacă palmele în semn de nemulțumire și asudă pe măsură ce dialogul se referea direct la esența cazului. – Ai condus mașina proprietate personala, cu numărul de înmatriculare... în ultimele două zile, domnule Breazu? – Nu, domnule ofițer! Vă bateți joc de mine? Toți șefii m-au văzut la serviciu. Avem controale și ziua și noaptea... M-au văzut zeci și sute de oameni în post, domnule ofițer... – Mă scuzați, domnule comisar, a intervenit procurorul... Ia spune, băiete, cunoști pe cineva care să-ți ia mașina și să se folosească de ea, fără ca tu să știi? Membri ai familiei ori prieteni buni? – Nu, nu are cine... cum să mi-o ia din curte? Fără să știu eu? Hm! Ãsta-i furt... Mi au furat mașina, domnule ofițer? Au prădat și casa și eu nu știu?... Nu mă mai perpeliți atâta... Am dat o groază de bani pe ea și e singura mea... – Stai liniștit, nu te perpelim, dar trebuie să ne și convingem... Poftiți, continuați domnule comisar, s-a retras magistratul. Totuși aș dori să... Un moment, vă rog! A făcut semn ambilor polițiști să se apropie și, aplecați toți trei asupra hârtiilor primite pe parcurs, au vorbit în șoaptă, din ce în ce mai agitați. Comisarul Olaru părea liniștit și susținea ceva, cât se poate de îndărătnic, în timp ce al doilea polițist adoptase tactica de mijlocitor între cei doi, pe măsură ce procurorul se enerva și nu ceda în fața unor argumente expuse de reprezentantul IGP. După câteva minute bune, atât cât exprima mimica lor, au ajuns la un numitor comun. Cel puțin așa se părea după zâmbetele profesionale și privirile amabile. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate