Capitolul 25

Ariel Beller


De când se mutase în casa părintească, Silvia avusese câteva vise ciudate. Îi apăruse în vis unchiul ei, și el încerca să-i spună ceva, dar mereu când aproape că auzea ce vorbea el, se trezea. Avea uneori și senzații stranii, i se părea că aude pași. Povestindu-i doamnei Manu, aceasta spusese:
- Sunt suflete rătăcite pe care moartea i-a prins cu treburile nerezolvate ca să zic așa, fetițo. Așa spune înțelepciunea populară – că aceste suflete nu-și găsesc calea spre ceruri și atunci rătăcesc prin locurile pe unde au trăit cândva. Fă o slujbă pentru sufletul unchiului tău.
Și Silvia, chemând un preot să binecuvânteze casa se pomeni gândind:
- Sărmanul, nimic nu i-a ieșit cum trebuie în viață și nici măcar să moară ca lumea n-a fost în stare.
Și zâmbise printre lacrimi. Cert e că de atunci, fantoma plecase iar nopțile ei redeveniră liniștite. În ultimul timp se gândise intens la părintele Gabi și iată că într-o zi primise o scrisoare de la el: aflase despre preluarea IREEN-ului de către investitorul străin și culmea era că nu din ziare sau de la televizor. Un fost angajat de la IREEN fusese pe acolo și îi spusese. „Ce mică e lumea”, gândi Silvia.
Primise un telefon și de la domnul Marcu și vorbiseră mult despre trecut și despre viitor. Un fapt este însă de remarcat. Silvia nu pomenise nimănui, nici chiar Adei despre rolul avut în afacerea cumpărării institutului. Și un alt fapt, la fel de ciudat în aparență: dl. Beller și staff-ul britanic nu discutau niciodată în cercurile de afaceri românești despre lucrul acesta; vom vedea că dl. Beller o cunoscuse bine pe Laura Tănase și știa că e verișoara Silviei. Și își dăduse seama că era o ființă extrem de periculoasă. În ceea ce o privea pe aceasta, chiar dacă i-ar fi ajuns la ureche unele zvonuri, n-ar fi crezut-o în veci pe Silvia în stare de o asemenea manevră: orgoliul nemăsurat, suveranul dispreț vizavi de ruda ei cea „săracă” îi alungau din minte până și germenii unei atari ipoteze.
Cât despre Silvia, știm de acum că acțiunea ei nu fusese nici pe departe o vendetă ci doar un mod de a rezolva o problemă ce nu mai suferea amânare. Prin urmare, se simțea cu conștiința curată și își vedea ca și până atunci de treabă, în felul ei, tăcut, serios, temeinic.
Reperele prototipului HM se executau la Timișoara, iar o parte din aparatură era deja instalată la beneficiarul unde se făcea testarea și în această perioadă făcuse câteva delegații împreună cu dl. Beller și cu Miron Burcea, șeful adjunct al proiectului HM. Când plecau în această formație, cu mașina și șoferul d-lui Beller, Jerremy „Gems” Cassidy, Silvia – pe care cei doi bărbați o lăsau, cavalerește, să stea pe locul din față – se uita pe furiș în oglindă către Ariel. Nu putea să se prefacă că nu observase un lucru căruia la început nu-i dăduse nici o importanță: Ariel era un bărbat atrăgător. De fapt, era cel mai chipeș bărbat din câți văzuse în carne și oase. Părea trecut de 40 de ani, avea părul blond-roșiatic și un ten plăcut, mat și închis la culoare, atât de diferit de tenul rozaliu-porcin al tipului de blond efeminat pe care îl întâlnise Silvia până atunci. Ochii, care la început i se păruseră negri, – observă abia acum – erau albaștri, cea mai închisă nuanță de albastru – aproape bleu-marin. Și ea, scotocind pe undeva, prin negura memoriei, își aminti că acesta fusese idealul ei de virilitate și frumusețe masculină pe vremea când era o adolescentă abia ieșită din copilărie, cu mult înainte ca oglinda și răutatea oamenilor să o încredințeze că pentru ea era bun orice bărbat suficient de prost ca să o accepte așa cum e.
În câteva rânduri, merseră doar ei doi, el șofând, la câte o hidrocentrală ori alt uvraj izolat în munte, și când mașina zvâcnea în sus, ca o căprioară, pe drumul pieptiș, Silvia avea senzația că el însuși îi imprima forță și vigoare. Fie că se aflau pe un drum izolat, fie că erau în traficul nebunesc, aceasta era impresia pe care o avea stând lângă el. Și-l putea imagina foarte ușor la manșa avionului, avântându-se printre nori. „Poți ghici caracterul unui om după cum e la volan”, gândi Silvia. Ea și Ada erau diletante în materie, nici una nu „simțea” mașina cu adevărat. Ada avea un stil intempestiv, nărăvaș, foarte „feminin” (dacă e să ne luăm după bărbații cei răi), nu prea respecta regulile și nu o dată încasase câte o amendă usturătoare. Cât despre Silvia, nu mai era un secret faptul că era prea prudentă și oarecum timorată în contact cu agresivitatea celorlalți. Deciziile îndrăznețe, manevrele incisive nu făceau apanajul ei. În cele ce-l priveau însă pe Ariel, s-ar fi putut spune că avea acel al nu știu câtelea simț care îl făcea să sesizeze în orice situație momentul oportun, fie că era vorba despre a te avânta într-o depășire, fie că se punea problema unei investiții de succes. Acesta era darul său ascuns; era un oportunist de geniu, în sensul bun al cuvântului.
Aducând odată vorba despre pasiunea lui pentru avioane, Silvia află cel puțin o parte din poveste. Știa, de la prima lor întâlnire, că bunicul său avusese o afacere în România. Era vorba despre două fabrici de piese de schimb și aparatură pentru avioane – și cei care trăiseră în București ori Brașov în anii 35-40 își aminteau de compania Bel-Air. François Beller, așa se numea bunicul dinspre tată al lui Ariel, era alsacian și fusese colaboraționist. Admirația lui pentru puterea germanică, sprijinul substanțial dat mașinii de război a lui Hitler și sinceritatea cu care crezuse că binele Franței se afla de acea parte, îi aduseseră dizgrația la întoarcerea în țară, după încheierea ostilităților; ba mai mult, libertatea și viața îi fuseseră în repetate rânduri amenințate.
- A fost un om inteligent și principial, în felul lui, îl evocă Ariel. Doar că așa cum spun englezii, „he backed the wrong horse”, a pariat pe calul care a pierdut. Și n-a avut suficientă ipocrizie ca pe urmă să-și pună cenușă-n cap și să o întoarcă la 180 de grade.
Apoi văzând că interlocutoarea lui era oarecum uimită de asemenea dezvăluiri, spuse:
- Știu, Silvia, că ești șocată; îmi închipui că pe bătrânul continent lucrurile sunt privite în alb și negru; te asigur însă că nu tot așa au fost percepute peste ocean, în țara mea. Pentru noi cel de-al doilea război mondial a fost o luptă între doi șefi mafioți, fiecare cu interesul lui. Nici unul mai bun decât altul.
Când ea își reveni din surpriză, îl întrebă:
- Þara dvs.? Dar nu e Franța?
- Nu, eu m-am născut în Argentina. Bunicul meu a emigrat împreună cu tata în 1947, pe cînd el avea 15 ani. Șapte ani mai târziu, m-am născut eu.
- În Argentina? repetă Silvia și zâmbi fără voia ei. Apoi se uită la el și spuse: - Ce nostim!
- Ce e nostim?
- Nu știu, ... în fine ... nu așa mi-aș fi închipuit că arată un argentinian ...
- Dar cum ți-ai fi închipuit că arată?
- Eu știu? Brunet, grăsuț și cu mustăcioară, răspunse Silvia. Apoi roși dându-și seama că zisese o prostie.
- Ãsta-i un clișeu. În țara mea sunt oameni de toate felurile.
- Desigur, se grăbi să spună Silvia, știu că în Argentina factorul european e preponderent. Bănuiesc, de altfel, că fizicul l-ați moștenit pe linie paternă.
- Te înșeli din nou. Cu riscul de a te uimi și mai tare, părul și ochii îi am de la mama, descendentă a familiei conților Aranda, ale căror rădăcini în Argentina sunt aproape de aceeași vârstă cu cea a ei, ca stat independent. Beller-ii sunt mijlocii de statură, șateni și cu ochii căprui.
Mai erau însă multe de descoperit în ceea ce îl privea pe dl. Beller. Și Silvia descoperi, întâmplător, că mai presus de inteligență profesională și flerul în afaceri, exista altceva, mult mai de preț: o delicatețe, o distincție, o bunătate ce n-avea nimic în comun cu eticheta comercială pe care orice persoană cu funcție într-o companie era obligat s-o afișeze; acest ceva venea din adâncul inimii.
Se întâmplă, ca la întoarcerea dintr-o delegație, Silvia să fie silită de o nevoie intempestivă. Cum ea își frângea mâinile și se schimbase la față, neîndrăznind să mărturisească o asemenea enormitate, dl. Beller, înțelese imediat. Cu tonul cel mai firesc din lume (erau doar ei doi), știind că un WC public în București era o raritate, o întrebă, zâmbind liniștitor și cum se aflau din fericire la doi pași de locuința lui, opri mașina și dându-i cheia de la garsonieră, spuse:
- Toaleta e chiar în fundul culoarului.
Și cu un bun simț desăvârșit și o încredere totală, nici măcar nu urcă odată cu ea. După ce rezolvă problema, Silvia mai zăbovi puțin pe canapeaua din camera lui Ariel. Îi venea să plângă de rușine; ca să se liniștească, privi în jur. Garsoniera era dublă, în fapt era un mic apartament într-un bloc vechi, din acelea construite între cele două războaie. Totul părea strâmt și înghesuit, dar peste lucruri domnea o ordine desăvârșită. Își roti ochii prin cameră. Pe birou erau două fotografii, aceleași cu cele pe care le zărise la servici. Doar că acestea erau mărite. O privi cu atenție pe soția lui Ariel: o femeie minionă, brunetă; nu era frumoasă, dar avea un aer simpatic și haios, cu șepcuța asta trasă șmecherește, pe un ochi. Fetița lor – un copil drăgălaș având părul mamei și ochii albaștri ai d-lui Beller – o privea întrebătoare parcă, așa cum stătea în dreapta tatălui ei, care le ținea pe amândouă pe după umeri. Silvia, înduioșată, mângâie fotografia, apoi o văzu pe cealaltă, cea în care acum îl recunoscu bine pe Ariel, în costum de aviator, alături de ceilalți. O întoarse și citi:
„Para Ariel Aranda Beller, por parte de sus compañeros. 1982, Rio Grande, Escuadrila Naval II Super Etendard”.
Ceva, ca o amintire vagă se ivi în pragul memoriei, dar nu-și putu da seama ce era. Puse fotografia la loc și coborî. Dl.Beller o aștepta în mașină. O mângâie pe spate, un gest atât de uman, gândi ea și simți cum rușinea de o clipă o părăsește. Apoi, ca s-o distragă de la întâmplare, dl. Beller spuse:
- Acesta e blocul cumpărat de firmă pentru noi, rezidenții străini. Domnul Lacey, când nu stă la cealaltă reședință a sa din București, una aparținând ambasadei, e vecinul meu. Cred că de fapt cele două apartamente au fost unul singur și în ’47, la naționalizare, a fost împărțit așa. Există între ele o ușă prin care comunică și care acum evident, e încuiată.
Silvia zâmbi. Ariel știa că ea se bucură că dl. Lacey nu avea un birou permanent la București. Nu credea că ar fi fost în stare să-i suporte prezența, zi de zi.
Câteva ore mai târziu, acasă, stând în pod, printre cărți, Silvia se pomeni gândind: „Nu e cu siguranță nici o asemănare fizică ori temperamentală între Dan Vlasiu și el. Unul era brunet, uscățiv și flegmatic; un soț și tată execrabil și un amant tot la fel. Celălalt era bine legat, blond și avea o personalitate solară; avea harul de a se face plăcut de oameni. Nu era de mirare că avea o familie reușită – simțise că el știa cu adevărat să dăruiască. Și totuși, își zise ea, deși erau atât de diferiți, deși nici măcar nu se va pune vreodată între ea și dl. Beller problema unei alte relații – în afara celei de muncă – din nou, după atâția ani, se simțea ca pe vremuri, în acea vară fierbinte de demult; în inima ei, se simțea fericită și ocrotită.


Ședința se încheiase. Fiecare compartiment își prezentase raportul și Silvia vorbise despre cele 4 noi contracte ce urmau să se perfecteze luna viitoare. Tocmai își punea dosarul la loc în geantă și se pregătea să meargă în celălalt corp de clădire când Ariel spuse:
- Așteaptă puțin, Silvia, mergem împreună.
O porniră pe alee și dl. Beller își potrivi pașii cu ai ei. Începură să discute despre noile lucrări și despre forța de muncă implicată în rezolvarea lor. Tocmai ajunseră în dreptul gardului fatidic, cel ce îi despărțea de „SA” și unde ea îl întâlnise nu demult pe fostul director tehnic când din dreptul grupului nelipsit de femei ce stăteau și fumau în partea cealaltă, se auzi o voce dulceagă și insinuantă:
- Ce faci urâto? Îți faci treabă pe lângă băiatul ăsta frumos? Toată ziua te dai pe lângă el!
- Crezi că iese ceva? strigă o alta și urmară niște hohote de râs.
Ariel le privi și îi făcu semn Silviei să treacă în stânga lui, el fiind acum pe partea gardului.
-Te pomenești că îl excită ochelarii tăi, continuă cea care vorbise prima, adresându-i-se Silviei.
- Ce-ai fă, cu ea?
- Ce am? Parcă nu din cauza ei suntem aici să murim de foame? Crezi că nu m-am prins? Ea s-a răzbunat pe toți ăia care i-au râs în nas! Ea l-a determinat pe ăsta să ne zvârle aici. Te-oi prinde eu odată singură, coțofano!
Femeia îi arătă pumnul și urmă un cor de huiduieli și fluierături ce îi însoți pe cei doi până când porțiunea comună de gard se termină.
Când ieșiră din raza lor de acțiune, Silvia se opri, aproape plângând de rușine și umilință.
- Ați înțeles tot ce au spus, nu? i se adresă în engleză, urându-și pe moment propria limbă. Ce gândea oare un străin despre o asemenea țară, unde oamenilor fără nici o vină li se strigă măscări pe la garduri? Și mai ales, ce gândea despre ea? Oare noroiul cu care fusese împroșcată o pângărise în imaginea lui?
El îi atinse brațul.
- Stai liniștită, Silvia, nu te mai gândi la asta acum. Când ai tu mai mult timp, vreau să vorbim despre noile lucrări. Te aștept în biroul meu.
Și ea, rămânând multă vreme în biroul ei, cu capul pe masă, se gândi că la fel se comportau și cei de pe strada școlii unde învățase ea. „Oare am eu ceva? Ceva ce mă face să fiu ținta predilectă pentru mitocănie și cruzime, o fi scriind ceva pe fruntea mea?
Încercând să treacă peste atotputernicul sentiment de nimicnicie ce pusese stăpânire pe ea, se conformă sarcinii și se prezentă la dl. Beller. După ce el află tot ce voia să știe despre viitoarele contracte, ea își luă inima-n dinți și simțindu-se datoare să-i dea o explicație, spuse cu jumătate de gură:
- Domnule Beller, ... aș vrea să fiți încredințat că ... în atitudinea mea față de dvs. n-am avut niciodată altfel de motive ... în afara celor strict profesionale.
Rostise cuvintele cu greutate și simțea râuri de transpirație curgând de sub brațe. Atunci Ariel o privi și răspunse calm și cu zâmbetul pe buze:
- Nici nu mi-am închipuit vreodată altceva.
Totul fiind spus, Silvia dădu să plece când dl. Beller o opri:
- Silvia, ești ocupată mâine? (a doua zi era sâmbătă).
- Nu, răspunse ea surprinsă. Dacă vreți să vin la servici, nu văd nici o problemă ...
- Nu, nu-i vorba de asta, zâmbi el. Sunt de relativ puțină vreme în București și n-am reușit să-l cunosc cu adevărat. Nu mă refer la obiectivele turistice clasice ca să zic așa, ci la locurile liniștite, cele în care se recreează oamenii obișnuiți. Ai vrea să fii ghidul meu într-un tur sentimental al capitalei? Să-mi arăți locurile de care te simți tu cel mai legată?
- Da, cu plăcere, răspunse ea și zâmbi la rândul ei, uimită.
- Atunci, unde ne întâlnim?
- Să zicem, în parcarea de la Teatrul Național. E bine la ora 12?
- Excelent.


Toți arbuștii erau înfloriți și bărcuțele începuseră să se plimbe pe lac. Luna mai își intrase în drepturi și parcul Herăstrău, care îi amintea Silviei de copilărie și prima tinerețe arăta minunat: ai fi zis că e o zi de sărbătoare. Era emoționată ca o adolescentă la prima întâlnire și ineditul situației – de a-l cunoaște pe șeful ei într-un context mai informal ca să spunem așa, o făcea să pară ușor stingherită. Se privise mult în oglindă, gândindu-se ce ținută să-și aleagă. Ca de obicei, imaginea ce i-o returnase dreptunghiul de sticlă nu era de natură s-o binedispună. Se pomeni întrebându-se pentru a mia oară, ce o făcea să pară urâtă ?
„Am trăsături destul de frumoase, își zise ea disperată, atâta doar că nu se armonizează. Ai zice că au fost amestecate aiurea, două stiluri diferite”.
Nasul prelung și fin cu buzele senzuale și cărnoase. Ochii rotunzi cu ovalul ascuțit al feței. Fruntea bombată și lată cu bărbia ca un triunghi.
„E ceva în neregulă.”
Și ochelarii. „Crezi că ochelarii tăi îl excită?” Încercase să-și pună lentile de contact. Pe lângă faptul că nu se putea opri din clipit, avea senzația că ochii ei păreau niște globuri de sticlă. „Nu, își zise, punându-și la loc ochelarii. Tot așa e mai bine”. Apoi o exaspera părul. Nu-i plăcea nuanța asta roșu-grena, dar citise într-o carte că nu e bine să-ți schimbi culoarea prea repede, altfel șeful tău va crede că ești frivolă. Cum Ariel o cunoscuse așa, fusese nevoită să rămână consecventă.
Îmbrăcă o rochie pe care și-o cumpărase din primul ei salariu de consilier: albastră, mulată pe corp, până la jumătatea genunchiului, cu mâneci trei sferturi. Îi venea ca turnată și Silvia, privindu-se, se mai înveseli oleacă. „Noroc că omul nu se poate vedea pe el însuși, fără oglindă, decât de la gât în jos”. Își puse pantofii, decupați în spate, cu toc înalt și se privi din nou. Fața îi ieșea din cadrul oglinzii. „Vai de mine, am aproape 1,78 cu tocurile astea”. Niciodată până atunci nu purtase tocuri atât de înalte. Dar cu Ariel putea să încalțe ori ce fel de pantof, nu l-ar fi depășit nicidecum. Până și Ada ar putea purta tocuri în prezența lui și gândul ăsta îi smulse un hohot de râs.
Una peste alta, n-arăta rău și în momentul în care Ariel o invitase să se urce în mașina lui personală (până atunci îl văzuse doar cu cea de servici), Silvia uitase complet supărarea din ziua precedentă. Vizitaseră mai întâi pădurile din Sudul capitalei – Pustnicu și Brănești și cum nu găsiseră loc de parcare, merseseră înainte, câțiva kilometri buni pe șoseaua ce leagă Bucureștiul de mare. Silviei îi plăcuse dintotdeauna să privească imensitatea câmpiei, mai mult decât picturalele peisaje montane ce făceau reclamă frumuseților României prin calendare. Își îngădui o remarcă:
- Aici începe Bărăganul. Cred că vă aduce aminte de patrie, nu? zise ea cu gândul la pampa argentiniană, acea câmpie nesfârșită ce se întinde de la Anzi la Ocean.
El zâmbi.
- Sau și ăsta e tot un clișeu?
- Nu, ... nu chiar. Atâta doar că eu sunt născut într-o regiune asemănătoare Alpilor Elveției. Munți, păduri nesfârșite, lacuri glaciare, căbănuțe din lemn. Orașul unde am văzut lumina zilei e de fapt o stațiune, renumită în toată America de Sud, San Carlos de Bariloche. O să-ți arăt pe hartă.
- Acolo s-a stabilit bunicul dvs.?
- Da, în provincia Rio Negro sunt mulți urmași ai emigranților germani, francezi și elvețieni stabiliți aici pe la începutul secolului. A întâlnit chiar pe cineva din neamul Beller-ilor, al cărui străbunic venise în Argentina prin 1895. Tot acolo, în zonă, a găsit și câteva familii de emigranți români. Bunicul meu a construit pe malul lacului Nahuel Huapi – un lac faimos în regiune – un mic hotel, mai apoi unul mare, și în cele din urmă, un lanț hotelier destul de cunoscut – Cuyen Alum – înseamnă „Clar de lună” în limba araucană.
Tatăl meu a moștenit întreprinderea și a extins-o. La unul din hotelurile lui a venit, într-o zi, cu părinții, descendenta unei vechi familii din Buenos Aires, o tânără frumoasă și cu situație: Cristina Aranda, mama mea. S-au îndrăgostit și nu s-au mai despărțit niciodată.
Silvia zâmbise, încântată de frumusețea poveștii. Domnul Beller întorsese mașina și o porniseră din nou spre oraș. În dreptul podului de la Neferal, o apucaseră la dreapta, pe șoseaua de centură. Trecând printre păduri, lanuri și unități militare, văzură niște ruine ciudate. Silvia nu mai fusese pe acolo niciodată și dl. Beller spuse:
- Pe aici a fost un lanț de fortificații, pe timpul celui de-al doilea război mondial. Mi-a spus bunicul meu. Aici era amplasamentul bateriilor antiaeriene care apărau capitala.
Coborâră în dreptul unor asemenea ruine și bâjbâiră preț de câteva minute prin catacombele dezafectate. Ariel privea fascinat, cu un ochi expert, ai fi zis.
- Doamne, zise Silvia, mi-e frică. Hai să ne întoarcem, Ariel!
El zâmbi, căci sub impulsul emoției ea îi spusese pe nume.
- De cine?
- Nu știu! Ar putea fi pe aici ... copii ai străzii, sau mai rău, bandiți, răufăcători ...
- Mie nu mi-e frică, răspunse calm și zâmbitor dl. Beller.
- Știi probabil karate, sau ...
- Știu „Magnum”, spuse el și își desfăcu haina costumului, lăsând să se vadă un pistol agățat într-un suport la nivelul pieptului.
Cum ea se holba surprinsă, neputând să scoată nici un sunet, el spuse:
- Era indispensabil unor persoane într-o postură ca a noastră. La Timișoara, era cât pe ce să cădem victime unui atentat, eu și alți reprezentanți ai ACAB Industries. E o soluție mai sigură decât un bodyguard.
Se încheiase la costum și luând-o de braț pe Silvia, ieșiseră la lumină.
- Ești șocată? o întrebase el, în timp ce porneau mai departe.
- Nu, ... adică nu știu ce să spun ...
- Ei, eu cred că e bine să previi potențialele conflicte. Un om pregătit astfel, le poate dezamorsa repede, recurgând doar la factorul moral. Numai dacă nu se poate altfel, sunt adeptul recurgerii la forță. Sunt un pacifist, să știi. Asta nu înseamnă că refuz lupta, atunci când mi se impune.
În dreptul intersecției cu magistrala București-Ploiești, părăsiseră șoseaua ce dădea ocol capitalei și urcaseră podul, apoi se înscriseseră pe sensul ce revenea spre oraș. Silvia îi spusese să oprească în dreptul Pavilionului H și așa ajunseseră în Parcul Herăstrău.
Acum erau pe Insula Trandafirilor și admirau explozia florală, neîntreruptul du-te vino al siluetelor umane și bărcuțele multicolore ce se plimbau pe lac. Găsiră un moment când doi tineri se sculară de pe o bancă și ei o ocupară imediat. Pe Silvia părea să o frământe o anumită problemă, de ceva vreme și acum găsise ocazia să-și satisfacă curiozitatea. Așa că îi puse o întrebare directă.
- Ariel, când vine soția ta la București? Mi-ar face plăcere să ne cunoaștem.
- Soția mea a murit.
Ea îl privi lung, apoi își plecă ochii și spuse:
- Îmi pare rău.
Și undeva, în adâncul inimii, știa că minte, că în fond femeia din ea se bucura că el era liber. Se simți pentru o clipă rușinată.
- Și fetița ta e în Franța, nu?
El își feri privirea când răspunse:
- Nu mai am pe nimeni în Franța. Ori în altă parte a lumii. Cu excepția părinților mei din Argentina.
- Dumnezeule! exclamă Silvia înțelegând și nevenindu-i să creadă. „Fetița aceea drăgălașă ...?! Nu se poate.”
Și durerea, de data asta sinceră, îi împăienjeni ochii de lacrimi.
- Ce s-a întâmplat? Un accident?
- S-a întâmplat acum opt ani. Au fost ucise într-un atac terorist. Nu cred că ți-ar face plăcere să afli amănuntele.
Văzând expresia feței ei, îi puse mâna pe umăr, scuturând-o ușor.
- Ei, n-am vrut să-ți faci sânge rău.
Ea își desfăcu nasturul de la gât. Își aminti de Ada, de mărturisirea ei asemănătoare făcută atunci, de mult, pe pajiște. Și își aminti că acela fusese începutul prieteniei lor.
Ariel scoase un pachet de țigări și voi s-o servească:
- Nu, mulțumesc, răspunse ea, nu fumez.
- Mai bine, nu-mi plac femeile care fumează. Atunci nu voi fuma nici eu.
Și punând la loc pachetul, mâna lui ieși de sub haină cu un baton de ciocolată.
- Sper să nu mă refuzi. Nu ții cumva cură de slăbire, nu-i așa?
Ea zâmbi și rupse o bucată.
- Asta îmi amintește într-adevăr de țara mea, spuse Ariel. Regiunea în care m-am născut e patria ciocolatei. Serios, e renumită pentru specialitățile de genul ăsta.
- Cred că trebuie să-ți fie foarte dor de acasă.
- Nu, răspunse Ariel și ea îl privi surprinsă de răceala netă cu care rostise cuvântul. Nu, repetă el, Argentina nu mai este căminul meu. N-aș putea spune că m-am despărțit de ea în condiții bune. N-a fost un „divorț” amiabil.
- E oare posibil ca cineva să fie supărat pe propria lui țară?
- Da, spuse el și vocea sa egală trăda totuși o oarecare durere, acum estompată.
- Când ai părăsit-o? întrebă Silvia încet.
- La scurt timp după război.
Atunci amintirea aceea care se declanșase pentru o clipă în momentul când privise fotografia, se limpezi acum, se filtră și ieși la lumină. Da, știa despre ce era vorba. 1982. Războiul Malvinelor! Conflictul anglo-argentinian îndelung comentat și mediatizat. Avioanele lângă care era fotografiat Ariel! Acele Super-Etendard care făcuseră prăpăd în rândul flotei britanice. Își amintea! Urmărise la vremea respectivă evenimentele cu sufletul la gură. Firește, așa cum le putea percepe o fată de 17 ani, îndrăgostită de Anglia. Își aminti cum, printr-o stranie anticipare a întâlnirii de astăzi , Jigodel pomenise la acea petrecere ce avea să fie „de rămas bun” ceva despre războiul „Maldivelor”, comparând-o pe Laura Tănase cu d-na Thatcher.
Îl privi pe Ariel cu o admirație plină de uimire și spuse:
- Războiul Malvinelor ... Ai luat parte la el, nu-i așa?
- Da, răspunse acesta scurt.
- Escadrila „Super Etendard” ... murmură ea gâtuită de emoție. Un distrugător ultramodern scufundat în primele zile ale războiului, și mai apoi o navă mare, de transport, cu echipament de luptă. Jumătate din tonajul navelor scufundate pe parcursul întregului război ...
- Nu știam că mi-ai privit poza cu atâta atenție ... și nici că pe la voi s-au urmărit evenimentele cu atâta pasiune, exclamă el zâmbind. Câți ani aveai atunci?
- Eram în ultimul an de liceu.
- Eu aveam 28. Eram cel mai tânăr capitán de corbeta din marina argentiniană.
Și Silvia înțelese că absolvise ceva similar facultății de electronică și telecomunicații de la noi, în cadrul unei academii militare navale. Devenise expert în aparatură electronică și se specializase un an în Franța în cadrul unui training ca pilot de avion, în lansarea ultraperformantelor rachete Exocet asupra țintelor navale. Asta însemnase zeci de ore de zbor și pregătire.
- Și ai participat în război la amândouă misiunile ce au devenit celebre în toată lumea? întrebă ea extaziată.
- Da, și nu numai la acestea. De ce?
- Mă uimește ... că n-ai vorbit cu nimeni despre asta, că lucrul ăsta nu se cunoaște. La noi, cineva cu asemenea antecedente ar fi devenit erou popular, ar fi fost răsfățatul presei, favoritul canalelor de televiziune. E suficient ca unul să fi căpătat o zgârietură în Revoluție ca să fie în centrul atenției tuturor.
Domnul Beller clătină din cap. Când vorbi, o făcu cu oarecare vehemență.
- Silvia, tu privești lucrurile ca un civil care a asistat de la mare distanță la un război. Nu te învinuiesc, căci mulți oameni din țara mea – nu mai departe – au făcut la fel. Voi ați privit latura anecdotică, înlănțuirea strictă a faptelor. E greu să-ți imaginezi, fie și în linii mari – proporțiile tragediei umane care a fost. Și când spun asta, nu mă refer la stive de cadavre ori râuri de sânge. Mă refer la toți aceia care au fost acolo și s-au întors; la cei care aveau o slujbă și care s-au întors șomeri; la cei care aveau o familie și s-au trezit singuri; la cei care au avut amintiri atât de insuportabile încât și-au pus capăt zilelor; toți aceia a căror viață n-a mai fost aceeași ... Participarea mea efectivă – dacă mă gândesc strict la orele de misiune, însumate – nu depășește poate 24 de ore. Și chiar și așa existența mea a fost răsturnată din temelii, nimic n-a mai fost ca înainte ... Gândește-te atunci la cei care au îndurat de la început până la sfârșit, timp de 72 de zile, foamea și frigul, moartea și înfrângerea. Și drama n-a fost numai de o singură parte, și la celălalt țărm al oceanului ea a fost calitativ asemănătoare – chiar dacă la proporții mult mai mici și chiar dacă acolo au poposit trecătorii lauri ai victoriei.
Sper că înțelegi acum, Silvia, de ce consider în asemenea circumstanțe, ... jenant ca cineva să-și etaleze în public eroismul, patriotismul și meritele conchise el sfârșind această scurtă și înfricoșătoare evocare.
Și ea văzu cu ochii minții insulele pierdute undeva, în imensitatea Atlanticului în cumplitul climat austral și murmură ca pentru sine:
- Cine a avut, de fapt, dreptate?
- Înainte de a-ți răspunde la întrebare, vreau să te rog ceva. Există și câteva motive personale pentru care nu vreau să se facă vâlvă în legătură cu cele ce ți-am povestit. Nu că cei ce mă cunosc bine n-ar ști. Dar dacă n-am țipat în gura mare și nu mi-am luat o aureolă de erou ... a fost și din deferență pentru o anumită persoană. Cineva al cărui fiu a murit ca urmare a acestor evenimente. E vorba de „Sir” William.
- N-am știut, exclamă ea surprinsă. Adică nu m-aș fi așteptat. Fiul lui a murit în război?
- Nu. Dar moartea lui a fost, probabil, o consecință îndepărtată a celor întâmplate.
- Atunci a fost rănit?
- S-a sinucis. Deși se pare că ar fi avut o mie de alte motive, tatăl lui a pus mereu treaba asta pe seama războiului. A fost o întâmplare tragică, chiar înainte de ziua când trebuia să se căsătorească. Fata aceea e acum în America.
- Și Sir William a mai ținut legătura cu ea? Mă gândesc că ar fi totuși o consolare.
- Să țină legătura? Când el s-a opus căsătoriei până în ultima clipă?
„ Va să zică și atunci a pus principiile înaintea vieții. Și viața l-a lovit, dar el n-a înțeles nimic, gândi Silvia. Interesant ...”
- Și ca să-ți răspund la întrebarea „Cine a avut dreptate”, urmă Ariel, am să-ți spun părerea mea: nici unii nici alții, sau mai bine zis, fiecare în felul său. Poate că cel mai mult au avut dreptate și o oarecare moralitate în motive – locuitorii insulelor, englezi de origine, cu toții. Motivele lor erau cumva similare cu ale urmașilor celor ce au ocupat casele naționalizate de la voi. Dar oricum, insularii nu erau în pericol ca noi să-i dăm afară de pe pământurile pe care ei s-au născut.
- Interesantă paralelă, murmură Silvia. Cred că înțeleg. Înaintașii lor v-au expropriat în mod ilegal, dar ei n-aveau nici o vină pentru asta. Și n-au vrut să renunțe la modul lor de viață, să devină altceva decât supuși ai Coroanei. Iar politicienii s-au cramponat fiecare de jumătatea de adevăr care le-a convenit. Dar voi, voi cei care ați luptat, voi ați crezut sincer în dreptatea voastră. Așa a fost?
- Într-un fel, da. Fiecare a avut dreptate în felul său. Nu există o dreptate absolută.
Și își zise, odată în plus că interlocutoarea lui era o ființă deosebită. Prin puterea ei de a înțelege motivele uneori contradictorii ale oamenilor, prin empatia pe care o manifesta față de semenii săi, prin logica și intuiția de care dădea la orice pas, dovadă. Și această impresie se confirmă pe măsură ce, înconjurând aproape parcul de la cap la cap, discutară fel și fel de lucruri, mai triste ori mai vesele.
Se făcuse târziu și el o conduse cu mașina până acasă. De la o vreme, Silvia devenise tăcută și cufundată în gânduri.
Când aproape ajunseseră, ea se scutură ca dintr-un vis și își aminti scena de la IREEN. Ariel tocmai îi sărutase mâna și îi spusese:
- Îți mulțumesc pentru companie, Silvia. M-am simțit extraordinar.
Ea oftă.
- Ariel, în legătură cu ceea ce s-a întâmplat ... cu femeile acelea ... cu ceea ce au spus despre fizicul meu ...
- Silvia, uită-te la mine.
Fără să vrea, ea își ridică ochii și îl privi.
- ... eu sunt un bărbat trecut prin viață. Nu un puștan plin de coșuri care ține să se afișeze cu cea mai frumoasă fată din cartier ca să rupă gura mahalalei. Nu am nimic de dovedit nimănui, pentru că nu sunt un complexat. În plus, fotomodelele le prefer pe podium, nu în viață.
Fulgerător, ei îi trecu prin minte chipul soției lui, cea din fotografie: era adevărat; Ariel alesese o femeie mai degrabă expresivă decât frumoasă.
- Presupun că primul tău soț nu era decât un băiat de cartier cu minte puțină și pretenții multe, simți Ariel nevoia să adauge.
- De unde știi ... despre el? întrebă ea uluită.
- Din curriculum vitae, răspunse Ariel zâmbind. Restul l-am presupus.
Nu-i putea spune că la o recepție, Laura Tănase îl invitase la dans și se lipse de el ca o felină. Ca răspuns la reacția lui indiferentă, la limita politeții – îi făcuse o biografie detaliată, în engleză, a verișoarei Silvia. Restul serii îl bombardase cu ironii și observații sarcastice pe care el le parase destul de usturător, așa că în final ea se retrăsese cu coada între picioare, ca o pisică opărită.
Își luară rămas bun și Silvia îl mai privi o dată pe Ariel care, atent să nu intre cu mașina în hârtoapele de pe stradă, nu mai întorsese capul.
- Salut, bătrână carapace, murmură ea când trecu pe lângă Dacia ei vișinie, parcată pe aleea îngustă dinăuntrul curții. O mângâie în treacăt.
Câteva minute mai târziu, întinsă pe pat, îmbrăcată, îl revăzu cu ochii minții pe Ariel Beller. Se gândi că Ariel renunțase nu numai la țara lui ci și la o carieră – aceea de militar profesionist. Nu fusese o simplă figură de stil ce spusese – că războiul îi răsturnase întreaga existență din temelii.
Apoi în destinul lui fusese o altă răsturnare. „Probabil, când i-au murit soția și fetița ... ” . Și iată că el, părăsindu-și și cea de-a doua patrie – Franța, venise într-o țară cunoscută doar din poveștile bunicului și o luase de la capăt. Și – în acest ciudat joc al destinului – ei doi sfârșiseră prin a se întâlni.
Deschise televizorul, și cum viața îți oferă câteodată o doză de ironie sănătoasă, îl revăzu „pe sticlă” pe vărul ei, senatorul Tănase, perorând înfocat despre patriotismul său și al celor aidoma lui. Scârbită, acționă imediat telecomanda. Și cu gândul la Ariel și la Argentina, adormi.