agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1534 .



Visare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [despartire ]

2010-09-16  |     | 



VISARE

…era o seară frumoasă de august. Luna strălucea cu o putere enormă încât aveam senzația că mă aflu într-o cămară, unde o lampă aprinsă o luminează cu razele ei sclipitoare. Natura întreagă împrăștia o mireasmă amețitoare, pomii îmbătați de razele lunii, florile și ele încleștate de pătura nopții ce le dădea o frumusețe rară și în același timp unică, mii de licurici se lăsau purtați de adierea vântului ușoară, greierii ce fredonau în coruri valsuri nemaiauzite, toate acestea făcură din acea noapte, o noapte fermecată.
În mijlocul naturii, pe o bancă se aflară un baiat și o fată ce erau îmbătați de mireasma naturii încântătoare și aprofundați în elexirul dragostei. Se putea citi clar din privirea lor marea iubire ce și-o purtau unul altuia. Sentimentele erau atât de puternice încât orice ar fi intervenit în relația lor, nimic și nimeni nu-i putea despărți. Adevărat se spune că: “dragostea adevărată nu poate fi învinsă niciodată” .
Stelele și luna vegheau asupra lor și erau martore la grandoarea iubirii lor, unindu-i unul cu celălalt într-o singură persoană.
Respirau același aer, trăiau prin bătăile unei singure inimi și inspirau bunătatea, cumpătarea și blândețea unui singur suflet. Atât de puternică era această unire.
Fericirea lor emana în jur numai veselie și bucurie. Zâmbetele lor erau ca a unor doi copii prinși în jocul fericirii. Lumina dragostei dăinuia în viețile lor, era o dragoste curată, sinceră și pură. Era ceva special, rupt total de iubirile cele pătimașe, murdare și neplăcute de Dumnezeu. Iubirea lor nu era pătată de lucrurile întunecate ale acestei lumi. Cât de frumoasă, cât de specială, cât de unică.
-Dragul meu, fără tine aș fi nimic. Datorită ție simt dragostea adevărată. Simt cum viața îmi curge prin vene. Fără tine aș fi precum marea secetată, aș fi precum un copac știrbit de verdeață și fără firimitură de viață, aș fi precum o floare veștejită și fără culoare. Tu mă ții în viață, datorită ție trăiesc și iubesc. Dacă ai pleca în clipa asta, în clipa următoare m-aș stinge precum o lumânare stinsă de adierea vântului puternică. Dar n-o să mă lași, nu?
-Nu iubita mea. Ești prea importantă pentru ființa mea. Depind de tine și de iubirea ta așa cum depinde un pește de apă. Nu te mai gandi la asemenea lucruri. Știi prea bine că sunt al tău. Ești perechea mea și eu a ta. Unirea noastră va dăinui până în vecie.
Auzind aceste vorbe ce-i cutreierau inima, fata își pusese capul pe umărul lui și începe să plângă.
-De ce plângi, iubito? Ce s-a întâmplat?
-Plâng de fericire. Nu am crezut că cineva mă poate iubi așa ca tine, nu credeam că pot inspira atâta dragoste cuiva vreodata.
El ușor, ușor îi șterse-se lacrimile și o sărută dulce și suav pe frunte. Atunci ea cu o strângere de inimă, se înghemui la pieptul lui, suspinând încet. După câteva clipe de tăcere deplină, ea îl întrebă pe băiat:
-Sigur iubirea ta va dura o vecie?
-Desigur iubirea mea. Mai ai vreo îndoială?
Atunci izbucni și mai tare în plâns.
-Draga mea, ce s-a întâmplat?
-Nimic, nimic…
Însă el nu știa că fata îi ascunde durerea ce-i străpunge inima cu fiecare zi tot mai mult, nu știa că sufletul ei este întunecat de această durere.
De mică suferea de o boală incurabilă ce până la vârsta de 17 ani pe care îi avea, ajunsese în stadiul final. O îngrozea gândul că în curând Dumnezeu o va lua de lângă iubitul ei. Își dorea atât de mult să trăiască și să-și clădească alături de el o familie frumoasă. Se gândea că acum când într-un sfârșit își găsise fericirea adevărată, risca să o piardă.
Avea nevoie doar de o șansă, o șansă ce-i putea alunga durere și readuce speranță.
Vorbea cu sine:
“Uite că pierzarea mea se apropie tot mai mult…
Îmi pare rău pentru suferința ce i-o voi cauza lui, îmi pare rău de dezamăgirea pe care i-o voi aduce. Mă întreb oare de ce Dumnezeu mi-a oferit această iubire dacă în curând mi-o va lua? Simt că îi voi frânge inima, îi voi nărui visele, speranțele, sentimentele. Poate ar fi mai bine să-l las acum, ca mai târziu suferința lui să nu-l strivească fără milă, dar cum aș putea să-i spun, cum s-o fac Doamne fără să-l fac să sufere? Îmi plânge inima când mă gândesc…”
Ea era deja hotărâtă să facă pasul următor ce însemna pentru sărmanul ei iubit despărțirea. Era convinsă că astfel îi va mai curma din suferința ce avea să-l inunde.
-Știi că lângă tine am simțit cele mai frumoase sentimente, că lângă tine am trăit clipe minunate?
-Da iubita mea și încă asta nu-i tot. Împreună vom clădi momente de neuitat și vom fi fericiți. Iubirea noastră nu va avea sfârșit vreodată.
În inima fetei avea loc o luptă ce-i provoca o stare de nevrozitate, de neliniște. Nu știa cum să se despartă de el fără a-i cauza durere. Era atât de adâncită în gândurile ei încât nu mai realiza ce se întâmplă în jurul ei.
-Ce s-a întâmplat îngerul meu? La ce te gândești?
Nu știa cum să-i spună încât să nu-l rănească. Îl vedea atât de fericit încât despărțirea l-ar fi distrus.
-La nimic dragul meu.
Era agitată din ce în ce mai mult.
-Mă întreb. Oare omul poate trăi fără iubire? Poate trăi el fără perechea sa?
-Nu, iubita mea. Omul a fost creat din iubire. Este menit să ofere iubire și să primească. Fără iubire ce rost ar mai avea existența lui pe pământ? Fiecare dintre noi avem o pereche acolo undeva. Fără iubire, sufletul omului ar fi pustiit, așa cum ar fi sufletul meu dacă tu m-ai lăsa.
Deodată inima ei se facu cât un bob de mazăre. Încerca să se abțină și să nu înceapă a plânge, dar a fost inevitabil. Lacrimile o inundară imediat. Neliniștea ei interioară se oglindi pe fața ei inocentă astfel fiind observată de băiat.
-S-a întâmplat ceva cu tine. Ceva te neliniștește. Ce s-a întâmplat?
Ea păstra tăcerea continuând să verse lacrimile ce curgeau precum o ploaie rece asupra întregii naturi.
-Vorbește cu mine, te rog.
-Chiar vrei să afli ce se întâmplă cu mine? Află că din clipa aceasta încep să mă urăsc pe mine însmi.
Băiatul inmărmuri la auzirea acestor cuvinte.
-De ce spui asta?
-Pentru că în curând dezamăgirea va intra în viața ta prin trădarea mea.
-Ce tot vorbești?
Privirea lui se întunecase. Simțea cum o tulburare nouă îi invadeaza ființa. Nu știa ce se întâmplă. Se uita lung în ochii iubitei și nu o recunoștea. Blândețea cu care îl întâmpinau cândva acum se pierduse. Pe chipul ei putea citi clar durerea. Dar nu înțelegea de ce? Oare nu i-am oferit destulă iubire? Se întrebase el îngândurat.
-Știi…iubirea este ceva magic. Nu știu dacă acest magic poate fi exprimat în cuvinte. Iubirea te poate înălța spre cele mai înalte culmi ale lumii. Ea te poate îndrepta spre tărâmuri nemaistrăbătute de ființa umană. Simțind iubirea, plutești spre un alt univers, spre o lume nouă, o lume a iubirii. O lume pe care eu am avut norocul să o cunosc alături de tine. Am prins aripi alături de tine. Am trăit și am iubit.
Cuvintele ei îl tulburau din ce în ce mai mult. Presimțea că ceva tragic în curând se va întâmpla. Inima îi bătea din ce în ce mai tare.
-Nu știu dacă vreodată mă vei ierta pentru ceea ce va urma.
El se uita în continuare la fata de lângă el. N-o mai recunoștea. Poza un caracter aspru, dur. Era nedumerit. Nu înțelegea ce vrea să spună prin cuvintele ei, dar păstra în continuare tăcerea așteptând ca ea să-i spună tot ce are pe suflet.
-Dacă n-o vei face…te voi înțelege. Ai tot dreptul. Te-am dezamăgit, te-am trădat, te-am alungat din viața mea ca pe ultima persoană, fără măcar o explicație.
La auzirea acestor vorbe, băiatul simțea cum un pumnal îi străpunge inima, simțea cum lumea i se sparge, ca un bol de sticlă, în mii de bucățele. Avea senzația că se prăbușește într-un gol fără sfârșit. Încerca să se țină tare, să se stăpânească, dar nu putuse. Pe fața-i albă ca varul îi căzuse o lacrimă fierbinte de durerea pe care o simțea. Realizase că e vorba despre despărțire.
S-a păstrat o tăcere deplină timp de câteva minunte, timp în care fiecare și-au analizat sentimentele și clipele petrecute împreună.
Durerea îi acaparase pe amândoi. Plângeau ca doi copii. Priviriile lor erau străpunse de negreața nopții. Prin suferința lor și natura parcă se întunecase. Toate în jurul lor erau agitate. Vântul puternic bătea, greierii nu mai cântau, norii se adunau îmbrăcând ușor luna și stelele. Toate erau zbuciumate.
-Uită-Te Doamne. Am făcut un suflet pur să sufere.
Se ridicară încet de pe bancă și încerca să plece cănd el o prinsese de mână. Acea atingere a fost pentru ei precum un fulger ce desparte marea de uscat.
Ea, ușor își smulge mâna plecând ca și cum nu i-ar fi păsat de durerea lui. Atunci în gând își spuse ”Iartă-mă, dragul meu”.
El rămăsese pe bancă cu gândurile negre ce tot îl năvăleau. Era îngrozit. Nu știa dacă e realitate sau doar vis. Felul în care a plecat ea, fără ca el să-i ceară explicații a fost ciudat. Parcă amândoi se resemnaseră, dar totuși durerea ce se citea pe fața lor era de o putere enormă.
Din acea seară întunecată trecuseră câteva zile fără ca măcar unul dintre ei să facă un pas spre împăcare. Ea nu aștepta nimic de la el. Era conștientă de suferința ce i-o cauzase.
Se schimbase mult. Era atât de slăbită. Simțea cum sfârșitul ei se apropie. Însă înainte de a pleca vroia să-i explice lui cauza despărțirii lor. Vroia să afle motivele pentru care a recurs la despărțire. Atunci luase o hârtie și un pix și începuse să-i scrie. Mâna îi tremura…se ruga ca Dumnezeu s-o mai lase puțin pentru a termina scrisoarea iubitului ei. Era atât de slăbită…

„Poate când vei citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi. Ființa mea se îndreaptă încet spre pierzare. Simt cum o umbră imensă se apropie de mine tot mai mult. A trecut ceva timp de când nu te-am mai vazut. Îmi este dor de tine. Aș fi vrut să fii lângă mine acum în ultimele mele clipe de viață. Aș fi vrut să-mi dai un ultim sărut de adio. Poate te întrebi despre ce tot vorbesc. Află că sunt pe patul de moarte. Se pare că moartea a ales să vină înainte de vreme să mă ia. Acum am să-ți dezvălui un secret ce ți l-am ascuns în timpul relației noastre.
Încă de la vârsta de 4 anișori, sufăr de o boală incurabilă, boală ce până la această vârstă a ajuns în stadiul final. Acum ceva timp, medicii mi-au spus că sfârșitul meu se apropie, așa că, să-mi trăiesc ultimele momente cât mai normal posibil. Nici nu-ți imaginezi cum m-am simțit în acel moment. Simțeam atâta durere, la fel ca și atunci când ne-am despărțit.
Știu că nu mă vei ierta, dar vreau să știi că pentru binele tău am făcut-o.
Am crezut că acum când va veni momentul plecării mele, îți va veni mult mai ușor să accepți realitatea. Nu vreau să mă scuz. Știu că nu aveam nici un drept să decid pentru amândoi. Îmi pare rău, dar acum nici acestea nu mă vor mai salva. Ãsta mi-e destinul și trebuie să-l accept. Să știi că în tot timpul petrecut cu tine am fost fericită. Am simțit că trăiesc cu adevărat fără a mă mai gândi că sfârșitul mi se apropie. Tu ai reușit să dai culoare vieții mele și pentru asta îți mulțumesc. Langă tine am trăit clipe de neuitat. Tot ce te rog e să încerci să trăiesti aceleași clipe lângă o altă fată. Să completezi iubirea mea cu o altă iubire. Încearcă să fii fericit. Aș vrea să-ți scriu mai multe, dar simt cum trupul meu se stinge încet, încet.
Să nu uiți că te-am iubit și poate destinele noastre se vor mai uni dincolo de această viață. Acum te las…Cu dragoste al tău înger.

Scrisoarea ajunsese în scurt timp la el. O primise atât de fericit, că în sfârșit a primit un semn de viață de la ea.
“cine știe, poate îi pare rău și vrea să ne împăcăm„ își spuse entuziasmat băiatul.
Deschise-se repede scrisoarea și începu să citească. Cu fiecare rând citit inima îi bătea din ce în ce mai mult. Nu era o scrisoare de împăcare, ci de adio. Lacrimele îl năvăliră. Spre sfârșitul scrisorii auzea o voce interioara ce tot îi spunea „ Are nevoie de tine. Du-te acum la ea. Fii lângă ea.“ Fără nici o ezitare plecase într-un suflet la ea. Când ajunsese, văzuse o fată de nerecunoscut. Era atât de palidă, atât de…
Ea când îl văzu îi zâmbi ușor și…
-Ai ajuns. Știam că vei veni.
Îl luase de mână.
-De ce nu mi-ai spus? De ce trebuie să se termine așa, iubito? Nu mă părăsi, te rog.
-Iartă-mă, te rog…
Acestea au fost ultimele vorbe ale ei, după care închisese ochii pe vecie.
Reacția lui în acele momente a fost de groază.
Un strigăt puternic se auzise.
-Nu…De ce?De ce ai plecat?De ce m-ai lăsat singur?
O luase încet în brațe și o sărută neîncetat vărsând lacrimi amare precum o ploaie cu stropi de foc.
Mă trezisem îngrozită. Inima îmi bătea atât de tare ca și cum ar fi vrut să iasă din piept. Simțeam o neliniște interioară mortală.
A fost doar un vis, un coșmar, dar totuși l-am trăit ca și cum ar fi fost realitate, l-am trăit cu o intensitate de nedescris.
Doamne, câtă durere.
Și așa a luat sfârșit povestea unui vis neînplinit.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!