Dragoste între două trenuri

Lunile care urmară au fost pentru Silvia un fel de bornă zero. Pentru noul ei drum. Căci începutul este întotdeauna, foarte important. Un start greșit cu greu se poate recupera pe parcurs. În două săptămâni, toate formalitățile erau gata și ea era oficial, alături de soții Telinschi, patroană la TelinConstruct. Din „zestrea miresei” – adică cea cu care venea Silvia în asociație – făcea parte și apartamentul din blocul nou construit pe strada vecină cu ambasada Argentinei, precontractat de Ariel în 1997. Cei doi n-apucaseră să locuiască împreună acolo nici o zi, și după ce se sfătuise cu soțul ei, Silvia îl puse la dispoziția firmei. Apoi începu să-și construiască aripile pentru marele zbor. Manole-le din ea avea acum șansa să se desăvârșească. Fără a avea vreodată ambiția – sublimă și ridicolă în același timp, pentru condiția noastră umană – de a crea ceva nemuritor, nemaivăzut, voise întotdeauna să facă CEVA. Ceva de la A la Z. Până atunci, făcuse mai degrabă fragmente, precum un pictor care-și încearcă penelul. Momentan avea să fie singură, așa cum singuri fuseseră Ada și Edi la începutul începutului.
- Cred că înțelegi, Silvia, spusese Ada de pe poziția directorului firmei, că treaba asta e un experiment și că nu putem deocamdată să facem angajări cel puțin atâta timp cât nu obținem un cât de mic profit din activitatea asta care să ne dea semnalul că putem să mergem mai departe. De altfel, cât timp chestia asta nu are viitor, nici nu ți se alătură – oricât de mare ar fi salariul promis – decât aventurieri care urmăresc doar să-ți ia banii. Oamenii de fond ți-i atragi abia când poți promite o oarecare stabilitate.
Pe la începutul lui noiembrie găsiră o primă comandă. Era vorba de o aplicație contabilă, de fapt un pic mai mult decât atât, o aplicație care trebuia să gestioneze toate activitățile economice ale unei întreprinderi mijlocii. Firma care dăduse comanda urma să testeze programul și să îl cumpere la un preț promoțional – căci Silvia și Ada se gândiseră la o aplicație pilot – care va fi punctul de plecare al uneia comerciale, dreptul de proprietate intelectuală rămânând al firmei TelinConstruct.
Judecând după antecedente, d-na Beller avea teoretic, toate atuurile să reușească. Minuțiozitatea și logica ei înnăscută o recomandau ca pe un bun analist. Experiența anilor de la IREEN și ucenicia pe lângă d-na Maxim o formaseră ca programator deopotrivă.
Dar astea nu ajungeau. În informatica modernă, analist-programatorul are un rol secundar, de finisaj. Acum pe primul plan este un nou concept: proiectantul de aplicație. Cum s-ar spune, arhitectul. Cel ce elaborează planul general, crucial în reușita oricărei acțiuni de acest gen. Cel care ține legătura cu clientul, care îl întreabă ce vrea, cu alte cuvinte. Ãsta e lucrul ce mai greu, căci comunicarea de acest gen e o artă. E de multe ori ca o comunicare între oameni care vorbesc limbi diferite dar trebuie să inventeze metode să se înțeleagă.
După cum se știe, Silvia nu era la prima încercare de acest gen. Avea în spate experiența acelei aplicații de la IREEN, cea în care speraseră dușmanii ei să-și rupă gâtul. Atunci experiența eșuase în parte, nu datorită unei gândiri defectuoase în stadiul de concepție cât mai degrabă prin nereușita comunicării. În plus, nici mijloacele logistice nu fuseseră tocmai cele potrivite, dar încercarea contase enorm și ea învățase tot ce poți învăța din episoadele vieții, mai mult sau mai puțin bune, dacă ești inteligent și adaptabil.
Și mai era ceva, ceva ce nu te învăța nici un curs, ceva ce înveți doar punându-te în situația celui ce folosește lucrul făcut de tine: cum să proiectezi o interfață „ergonomică”. Cu alte cuvinte de acel mod de lucru cu un program în care mișcările mâinii pe tastatură și pe mouse sunt cât mai puține. Ca să proiectezi așa ceva, îți trebuie imaginație s-o concepi și muncă s-o realizezi. Un lucru simplu e întotdeauna greu de făcut. Mai ușor e să faci lucruri complicate, iar Silvia își formase un veritabil perfecționism în a căuta simplitatea.
Așadar, vorbind de aripi și de zbor, scheletul aripii era gata construit. Mai rămânea suprastructura. Cu alte cuvinte instrumentul de lucru. O așteptau zeci de ore cu cartea în mână, în fața calculatorului. Căci în cei doi ani în care făcuse cu totul altceva se schimbaseră multe: apăruseră limbaje noi, concepte noi. Abia acum avea ea să-și dea seama cât de mult conta o întrerupere, în sens negativ vorbind. Dar așa cum am mai spus, drumul celui ce nu mai acceptă compromisul nu-i presărat cu trandafiri.
În primul rând îi fu greu să se readapteze la un efort intelectual constant și de durată. Firește, la firmă nu exista condică de prezență și nici program strict, nu pentru ea cel puțin. Dar se obișnuise să vină în fiecare zi „la birou” și chiar prefera lucrul ăsta. În primul rând s-ar fi plictisit îngrozitor muncind de una singură, acasă. Apoi pentru că singură fiind, atenția i-ar fi fost distrasă de alte gânduri. Trebuie spus că sediul firmei se reorganizase întrucâtva de când Silvia fusese ultima oară ca vizitator la TelinConstruct. Ocupând actualmente spațiul a trei apartamente obișnuite, camerele erau împărțite pe activități. Primele trei încăperi, cele „din față” dacă începeai de la „intrarea clienților” erau destinate relației cu publicul. Un secretariat modern și o secretară tânără și amabilă – ce îndeplinea și rolul de recepționistă; biroul managerial – unde Ada își desfășura activitatea zilnică, nu doar aceea de Director General ci și cea de șef de proiect; în fine, o sală de prezentare și protocol cu tot confortul și aparatura necesară. Aici se purtau discuțiile cu beneficiarul, ori cu alți parteneri de afaceri și aici se țineau consiliile interne. Așadar acestea erau încăperile ce implementau deviza „clientul nostru, stăpânul nostru”. Urmau birourile „din spatele cortinei”, birourile destinate activității propriu-zise. Patru camere erau alocate unui modern și bine dotat laborator de restaurare-conservare pentru obiecte de lemn și metal cu instalație proprie de colectare și evacuare a substanțelor toxice folosite. Aici își desfășurau activitatea zece persoane. Mai erau cele două birouri destinate proiectării și o încăpere în care muncitorii își țineau echipamentul și sculele atunci când nu era posibilă vreo organizare de șantier. La toate acestea se adăugau un minilaborator mobil și o mașină de intervenție (o camionetă ce transporta lucrătorii) precum și depozitul de materiale și utilaje de la marginea orașului care era și punctul de plecare al echipelor ce lucrau pe șantierele din afara capitalei. Cât despre serviciile juridic și contabil, acestea nu existau, apelându-se în acest scop la două firme specializate. Aveau totuși un angajat economic permanent care ținea contabilitatea primară și îndeplinea și funcția de casier.
Aceasta era organizarea firmei. Apartamentul Silviei rămânea momentan în rezervă; dacă proiectarea de soft va merge, acolo se va muta nucleul noii secții.
În curând Silvia avea să constate că venea cu plăcere la servici. Biroul ei se afla într-una din camerele destinate proiectării. Colegi îi erau Eduard Telinschi și un tip la vreo 40 de ani, simpatic și exuberant ce răspundea la incredibilul nume de Mugurel Casian. Era, ca și Ada, inginer constructor și – mai în glumă, mai în serios – admiratorul ei declarat.
Voi zăbovi puțin asupra acestui personaj întrucât el va avea la un moment dat o înrâurire crucială, catalizatoare în viața prietenilor Silviei.
Când Ada i-o prezentă pe asociata sa, el o privi din cap până-n picioare și îi zâmbi, făcând-o să roșească. Cu instinctul ei ce nu dădea greș, Silvia îi intui firea destul de repede, dincolo de aparențe. Căci aparența era aceea a unui fustangiu irecuperabil, cel puțin în vorbe dacă nu în fapte. În realitate Casian făcea parte din acei bărbați care – altminteri fideli și devotați familiei – aveau o mică rezervă sufletească pe care o risipeau cu dărnicie în exterior. Genul care îndată ce iese din căminul conjugal devine admiratorul tuturor femeilor. Ori al femeii în general. Fără a fi întru nimic josnic, frivol ori indecent. De altfel Casian era tatăl a două adolescente minunate și un soț „de pus la rană” care își ajuta soția la treburi și făcea mâncare.
Cu toată această seriozitate a lui de fond, aparențele îl făceau să fie într-o mare măsură antipatizat de Eduard Telinschi, a cărui fire rezervată și profundă era incompatibilă cu exuberanța spumoasă a celuilalt, asta ca să nu mai vorbim de ofensa resimțită de Edi în sentimentele pentru fosta soție.
Firește, nu era vorba de o dușmănie declarată și oricum, venirea Silviei în biroul pe care-l împărțiseră amândoi aduse o binevenită relaxare. Tot așa cum pe vremuri, venirea Adei la IREEN netezise tensiunile dintre ea și Dan Vlasiu.
În tot cazul, programul era de la 10 la 18, iar Edi „prindea” doar ultimele 2-3 ore în comun cu „rivalul” său, în prima parte a zilei fiind, așa cum se știe, prezent la serviciul lui de la Muzeu.
Așadar, Silviei îi făcea plăcere să vină la servici. Biroul lor avea cele mai moderne utilări. Ea dispunea de un laptop de ultimă generație. O planșetă Robotron cu masă magnetică de prindere, două calculatoare și un plotter cu tambur A0 veneau în sprijinul proiectanților. Așa cum se întâmplă întotdeauna în firmele mici, atmosfera era mult mai familiară și mai informală decât la ACAB. Nu existau reguli cum să te îmbraci, ce să spui, ori când să mănânci. Apropo de mâncare, o bucătărie cu toate cele trebuincioase le stătea la dispoziție angajaților în cazul în care i-ar fi cuprins o foame intempestivă. Și cum un stomac plin la momentul oportun îți stimulează creierul și-ți înveselește inima, Silvia găsi că Ada avusese o idee minunată. Pe zi ce trecea, atmosfera de la TelinConstruct o făcea să-și regăsească echilibrul. Munca intelectuală intensă alungase gândurile rele. Chiar și resentimentele față de dl. Lacey începuseră să se estompeze. Atunci, „in the heat of the moment ” , spusese multe. Până și Ariel rămăsese uimit când promisese că îl va distruge, uimit că asemenea vorbe ieșiseră din gura ei. Firește că fuseseră vorbe rostite la supărare, îndoielnică alinare de moment. A face rău cu premeditare era o noțiune străină ei. Respecta prea mult viața, care în esență e o căutare a binelui. Știa, în adâncul inimii ei, că fiecare om pe planeta asta are un sens, și asta o împiedica în a se substitui lui Dumnezeu și a hotărî că acelui om trebuie să i se întâmple un rău. A concepe un plan de răzbunare, a aștepta cu răbdarea lunetistului care ia ținta, să vină momentul oportun și apoi a-l pune în aplicare cu sânge rece, asta era poate apanajul și obiceiul altor membri din familia ei, dar nicidecum n-o caracteriza pe ea. Firește, asta nu însemna că uitase. Dacă vreodată, în viață, cândva, Sir William îi va cere sfatul, ori ajutorul, în cine știe ce problemă, poate de suflet, poate de loialitate ea nu va fi acolo pentru el. Știa că până la urmă soarta e ironică și se folosește tocmai de cei pe care i-ai nedreptățit pentru a-ți veni de hac. Oricum, în ceea ce o privea, Sir William trecuse momentan pe planul doi. Poate că Ariel va concepe de altfel, în locul ei, vreun plan de pedepsire. El nu era genul care să întoarcă și obrazul celălalt, asta cel puțin în interpretarea clasică a Bibliei, căci după cum ne aducem aminte, el avea în problema respectivă una personală.
Pe la jumătatea lui decembrie, Silvia îl întâlni pe Miron Burcea, șeful proiectului HM și fostul ei subordonat. Nerăbdătoare să audă vești despre IREEN-ACAB și IREEN SA, află că cele două societăți erau de curând în proces. Cu alte cuvinte, războiul fusese declarat. Nu numai că „SA”-ul își însușise chestia cu „furtul intelectual” ca poziție oficială, dar se pare că fuseseră și prinși asupra unui fapt clar: societatea română fabrica un tip de aparat după același proiect ce aparținea societății mixte și a cărui paternitate era revendicată. În consecință, englezii îi acționaseră în justiție. Dl. Lacey declarase în presă că nu mai voia să tolereze o atare situație.
„Va să zică Jigodel a scos ghearele mai mult decât trebuia”, gândi Silvia. Oare cine avea să câștige procesul?
Peste două săptămâni, pleca la Paris să petreacă cu soțul ei Crăciunul și Anul Nou. Avea să fie o revedere foarte ... romantică. Ariel așteptase trei ore „Orient Express”-ul (de fapt un expres obișnuit) pentru a-și întâlni iubita. Se plimbaseră în neștire pe cheiul Senei ținându-se de mână ca doi liceeni.
- Îndată ce timpul îmi va permite, mă voi ocupa de cei ce ne-au făcut asta, spuse el.
Ea îi povesti atunci despre Sir William și procesul cu „SA”-ul.
- Știu, spuse Ariel pe un ton sumbru. Am vorbit la telefon cu Christien Létrier. Asta e sinucidere curată.
- De ce? întrebă uimită Silvia. Crezi că va pierde?
- Asta e puțin important, dacă va pierde sau va câștiga. Þii minte când am vorbit noi doi de Petre Mazilescu, de soluții standard și democrații originale? Ei bine, ți-am spus atunci că nu sunt atât de nebun încât să detonez o bombă în curtea vecinului. Asta e ce a făcut acum Sir William.
- Așadar crezi că va pierde? insistă Silvia.
- Þi-am mai spus că asta nu contează. Ceea ce contează e faptul că acum e în război cu statul român. Cine își închipuie statul ca pe o entitate amorfă și incoloră se înșeală amarnic. Statul înseamnă oameni, bani și interese. IREEN-ACAB-ul a deranjat și așa destul de multe interese. A măturat în anii anteriori de pe piață SRL-urile căpușă ale celor ce s-au perindat pe la conducerea fostului institut. În plus, conjunctura politică s-a schimbat întrucâtva de când Sir William s-a văzut stăpân pe institut. Se așteaptă alegerile. S-ar putea ca vântul să înceapă să-i bată din coastă. Ãsta e un aspect al problemei. Al doilea aspect e cel al tulburărilor sociale. Dacă va câștiga procesul – cum e și logic să se întâmple – mareea va fi incomensurabilă. Nici un politician nu are interesul să tolereze așa ceva. Repet, cine intră într-un asemenea conflict e pierdut.
- Bine, dar ce are să se întâmple? întrebă Silvia, fără să vrea impresionată de siguranța sumbră a vorbelor lui.
- Va lichida investiția. În cel mult un an-doi va fi nevoit să vândă IREEN-ul, și încă la preț de nimic. Fiindcă va înceta să mai fie profitabil.
- Și oamenii? zise ea cu limba uscată de șocul produs de asemenea vorbe. Și munca atâtor oameni?
- Oamenii vor supraviețui. Cei care au supraviețuit primei convulsii au să-i facă față și celei de a doua.
- Așadar, tu ... tu n-o să intervii?
- Nu, de ce-aș face-o? Am să intervin, poate, la momentul oportun în favoarea celor care au făcut IREEN-ACAB-ul să fie cum e astăzi.
- Așadar, nu-l pedepsești pe Sir William?
- Se pedepsește singur. E imposibil, Sly, să faci dreptate în țara altuia. Cel puțin așa cum vrea el. Uită că acolo nu e în Anglia, ci România. Asta o să-l coste. Personal, mă refer. Șocul exploziei îl va mătura de pe scaunul pe care șade. Asta îi va fi răsplata pentru „dreptatea” pe care a făcut-o în ceea ce mă privește.
- Ascultă, întrebă ea dintr-o dată foarte curioasă, dar tu cum aveai de gând să gestionezi criza?
- Eu? Simplu. Distrugând personajul care a declanșat-o. Era calea cea mai economică. Da, nu te uita așa la mine. Nu distrugeam omul, ci cum am spus, personajul. Adică disociam scopul de mijloace. Pe el de oamenii de la „SA” pe care i-a folosit ca să semene vântul. Lucrul ăsta se putea rezolva înainte ca patronatul întreprinderii, sub presiunea masei de manevră, să-i facă jocul. Fără proces, fără justiție. Doar arătându-le oamenilor cine e Petre Mazilescu. Fără ei nu putea face nimic.
- Și cu ce îl aveai tu la mână?
Ariel zâmbi. Ea știa din experiență că se pregătea să-i spună ceva ce părea o glumă grozavă. Îl cunoștea de acum pe Ari.
- Cu multe. Cu matrapazlâcurile pe care le-a făcut la fostul IREEN. Dar asta nu era ceva spectaculos, care să placă la public. Oamenii sunt amatori de circ, iar eu puteam să le ofer circul de care aveau nevoie.
Ea continua să-l privească, uimită.
- Ai auzit probabil vorbindu-se de scena pe care a făcut-o când l-am dat afară, ocazie cu care mi-a propus un târg rușinos. Ei bine, dumnealui se credea singur cu mine și cu secretarul. În realitate a fost filmat și înregistrat. Dacă ești cuminte, o să-ți pun într-o zi filmul.
- Doamne, ești diabolic, exclamă ea, cuprinsă de o poftă nestăpânită de râs, căci auzise într-adevăr povestea acelei întrevederi de o josnicie inimaginabilă.
- Da de unde! se dezvinovăți Ariel. Aparatura am moștenit-o chiar de la predecesorii mei. Ei se ocupau cu asemenea treburi. Eu doar am descoperit-o, i-am schimbat locul și ... destinația. Așa că Petre a căzut în propria cursă.
- Ei bine, și cum ar fi rămas cu aparatele copiate? Știai de ele?
- Aflasem. Tocmai asta era frumusețea jocului. Le-aș fi lăsat celor de la „SA” această bulă de oxigen. Nu aveam aceleași piețe de desfacere și nu se punea problema concurenței. Nouă ne-ar fi fost destul de greu să pătrundem pe piețele lor – din motive politice, iar lor pe ale noastre, imposibil – din motive de calitate. Acum Sir William va provoca o furtună ce putea fi evitată. Le-a făcut un rău gratuit ... Dar ca să revin la ceea ce a declanșat discuția asta, eu nu cu Petre Mazilescu, ori cu Sir William am treabă, continuă Ariel. Nu de ei am de gând să mă ocup.
- Atunci de cine? De d-rul Marcoș?
- Nu. De cei din umbră.


Odată ce Ariel Beller hotărâse să extirpe rădăcina răului, se părea că nimic nu-l putea face să dea înapoi. Conform noilor date ale problemei, implicarea Laurei Tănase în persecuția lor nu mai era ipotetică, ori la nivel de vorbe aruncate și influențe subtile. Era un delict dovedit, un fapt penal. Firește, era în fond vorba de o măruntă găinărie, dar precum în filmele polițiste, putea fi un punct de plecare pentru mult mai mult.
Fără ca Silvia să-i fi relatat prea multe (îi povestise totuși de curând despre șocantele dezvăluiri făcute de unchiul ei pe patul de moarte), putea pune cap la cap acum, retrospectiv, faptele și implicațiile. Firește, o primă evaluare a personajului Laura Tănase o făcuse chiar la puțin timp după preluarea institutului. Își aminti că din pură curiozitate cercetase atunci ceva mai în amănunt decât era de datoria lui activitatea vechii conduceri. Dacă matrapazlâcurile lui Petre Mazilescu erau relativ evidente și nu necesitau vreo investigare prea atentă, în cazul Laurei – ele fuseseră ceva mai greu de scos la lumină. Căci după obiceiul de acum cunoscut, „Doamna de Fier” îi împinsese mereu pe alții în față. Fie că era vorba de vreo deturnare de fonduri, de trafic de influență, ori de înșelăciune, ca și în activitatea de sistematică umilire a verișoarei sale, Laura întrebuințase aceeași metodă: atacul cu mănuși.
Totuși, din scriptele rămase precum scoicile moarte în urma furtunii, Ariel reușise să se lămurească asupra d-nei Tănase. La vremea respectivă nu intrase în prea multe detalii, căci faptele îl interesaseră doar tangențial și anecdotic. Își aminti că atunci, ca adversar, se simțise ușor dezamăgit. Adversar, deoarece nu-și putea face iluzii că în pofida debarcării elegante, ea i-ar fi purtat vreo simpatie. Dezamăgit, pentru că, în fine, Laura nu dăduse dovadă de prea multă inteligență. Era doar avidă de putere, lacomă de succes și invidioasă pe oricine i-ar fi luat-o înainte. Ca manager, fusese tipul clasic de director corupt și abuziv în purtări al unui societăți „în tranziție”, fără să depășească în vreun fel, fie și printr-o genialitate în rău – jaloanele genului. Ceea ce o făcea periculoasă erau conexiunile de familie și politice și desigur, un cert talent în arta manipulării.
Făcuse apoi cunoștință cu răutatea ei banală în aparență, când la un party d-na Tănase îi făcuse un portret detaliat verișoarei sale – fără ca totuși să pună în joc asul pe care-l ținea pentru mai târziu și pe care cititorul îl cunoaște – cel al „Pervesei”.
Urmaseră apoi atacurile d-rului Marcoș, devenit între timp „domnul senator” precum amicul și binefăcătorul lui, Răzvan Tănase, despre a căror prietenie, Ariel știa. De altfel, în toate răutățile azvârlite la adresa Silviei – acele anonime despre care nu se pomenise nimic în proces – se simțea un stil de femeie.
În fine, fusese explozia de la sediul ACAB, având cauze nici acum pe deplin elucidate, și încercarea de șantaj a lui Paul, urmată de denunțul de la Poliție (Silvia îi pomenise scena anchetei). Era evident că în acest ultim caz, cel puțin, totul fusese orchestrat de o terță persoană: cea care probabil, instigase la șantaj.
Legătura familiei Tănase cu Paul, cea din trecut – cu alte cuvinte complicitatea la sustragerea acelui document de succesiune din casa Silviei te ducea cu gândul și la o conexiune în cealaltă problemă. Firește, era o supoziție, dar în mod normal se putea afla relativ simplu de pe ce server, prin ce furnizor de e-mail și la urmă de pe ce terminal a fost trimis mesajul de denunț. Probabil că Poliția avea deja în posesie aceste date. Oricum, descoperi prin intermediul lui Christien, fidelul său prieten rămas la ACAB și în România, că în perioada imediat premergătoare intervenției lui Paul, d-na Tănase făcuse o deplasare în Italia, la Napoli, acolo unde își avusese ultimul domiciliu defunctul. Lucrurile începeau să se lege și chiar dacă timpul alocat Bel-Air-ului îi ocupa deocamdată cea mai mare parte a zilei, săpăturile lui în cealaltă problemă deveneau tot mai adânci și mai sistematice.
Nu era vorba de răzbunare. Dar Ariel știa că nu poți face cu răul nici pace, nici armistițiu, nici compromis. Mai ales cu răul încuibat atât de adânc într-o persoană. O ură născută pe băncile școlii. Și – am adăuga noi – transmisă pe parcursul a două generații.


Se pare că Ariel nu era singurul preocupat de dedesubturile familiei Tănase. Întoarsă în țară, imediat după Anul Nou, Silvia cumpără din pură curiozitate ultimul număr al ziarului „Binoclul”, cel despre care aflase că îl călca pe bătături pe senatorul Răzvan. Articolul cu pricina era de fapt un foileton; în cel de astăzi erau citați câțiva foști studenți ai domniei sale – firește nenominalizați – care povesteau despre sumele încasate de dl. asistent, la vremea când preda la facultate, drept taxă de promovare. Descoperi, surprinsă că o cunoștea pe autoarea articolului. Fuseseră colege de facultate în primii doi ani. Ea era ceva mai mare ca vârstă, căci intratul la Politehnică – ambiție paranoică a părinților – fusese unul din chinurile vieții ei.
Iată așadar că Luiza Marinescu-Vicol – așa se numea – își regăsise până la urmă vocația ei firească, dintotdeauna: scrisul. Dar împotriva cui se pusese! Știa ea oare ce forțe erau în joc, ce mecanism mortal pusese în mișcare? Amintindu-și de conversația din librărie, de amenințările deloc voalate ale vărului ei, se gândi s-o caute neîntârziat. Apoi se temu că va părea ridicolă, că doar orice ziarist știe ce riscă. În fine, neștiind ce să facă, se hotărî s-o sune la redacție și să stabilească o întâlnire, ca între colege ce nu se mai văzuseră demult. Avea să aducă apoi vorba despre Răzvan ca din întâmplare. Întâlnirea fu emoționantă – se revedeau după mai bine de zece ani. Se întâmplaseră o sumedenie de lucruri, de când nu se văzuseră. Ea urmase în sfârșit facultatea pe care dorise s-o facă, abandonând domeniul tehnic. Fetița ei era acum mare, intrase la liceu. Cum trecuse timpul!
Când Silvia aduse vorba despre vărul Tănase, fosta ei colegă răspunse:
- Ce drăguț din partea ta să-ți faci griji! Nu te teme, nu e prima amenințare. Știu că tu îl cunoști mai bine ca oricine de ce e în stare. A, stai liniștită..., nu, n-o să-ți cer un interviu. Am destul material. Cred că nu-mi ajunge o viață să scriu despre ordinarul ăsta. Lumea trebuie să afle odată adevărul. Știi, continuă ea, după o pauză, în definitiv, noi ziariștii și voi inginerii, căutăm adevărul. Din punctul ăsta de vedere ne asemănăm.
„Da, gândi Silvia, cu o oarecare amărăciune, numai că adevărul inginerilor n-are de-a face cu cavaleria grea”.


Acest episod fu o paranteză în preocupările Silviei; acum încerca să-și adune toate forțele pentru aventura în care se implicase. Odată cu trecerea în noul an începea numărătoarea inversă. Perioada de învățare se terminase. Devenise stăpână pe noua tehnologie ; sistemele de date relaționale, ca și accesarea lor în cel mai modern mod posibil – nu mai aveau pentru ea secrete. Acestea erau actualele instrumente de lucru. Venise timpul să se apuce de construit baza viitorului program.
Așa cum spuneam, beneficiarul direct era o întreprindere de mărime medie. Era de fapt vorba despre o fabrică de mobilă a unui bun prieten al Adei, acela care stârnise gelozia lui Edi în seara spectacolului de la Teatrul Național. Chiar și după ce idila lor se terminase, el și Ada rămăseseră în relații foarte bune și acum iată că prima lor comandă se născuse din această relație. În gândirea noii aplicații, ca și în cea de la IREEN, primul pas era înregistrarea facturilor, apoi informația își urma drumul ei firesc prin diversele departamente. Dacă la prima ei tentativă de a realiza așa un program, la fostul institut, Silvia fusese nevoită să tragă cu forcepsul cuvintele dintre buzele rujate ce abia se deschideau, aici lucrurile stăteau, firește, cu totul diferit. Fiecare era interesat să fie cât mai deschis, cât mai cooperant și mai amabil. Multe avea să le afle de altfel, chiar de la patronul firmei.
Aceste întrevederi cu beneficiarul îi amintiră Silviei și de primele ei delegații urbane, pe vremea d-lui Marcu. Pe atunci era tânără și răzvrătită, în război cu semenele sale a căror frumusețe și omnipotență o sufocau. Își aminti că atunci încercase să se lupte cu o imagine, o imagine a ei pe care alții voiau s-o impună. Și înțelesese un lucru esențial : o femeie e atât de frumoasă pe cât vrea să pară ; imaginea înlocuiește realitatea. Important e ca tu să-i convingi pe alții de lucrul ăsta, înainte să apuce ei să te convingă de contrariul. Acum zâmbea amintindu-și de maieurile până la buric, părul prins în codița obraznică și pantalonii mulați. Ca și de „ferocitatea” ei din acele vremuri. Oare cum ar fi fost dacă Ariel ar fi cunoscut-o atunci? Oare s-ar fi simțit atras de acea imagine? Dar Ariel nu de imaginea ei se îndrăgostise. El ajunsese la esență, la eul din spatele imaginii, la ea cea adevărată. Era sufletul ei pereche, predestinat de la alcătuirea lumii și printr-o minune a vieții sfârșiseră prin a se întâlni.
Ariel! Cât de chinuitoare fusese despărțirea de el, imediat ce anul 2000 împlinise trei zile! După acea noapte a luminilor petrecută sub cerul liber la cumpăna dintre ani și – după socotința unora – dintre două secole și două milenii! Cât timp toamna și iarna stăpâniseră ultimul pătrar al nefastului an ’99, aproape că nu-i percepuse absența lui Ari. Emoțiile negative, furia și frustrarea ca și îndârjita muncă recuperatoare alungaseră căldura așternuturilor. Acum însă, când primăvara plutea în aer și seva se ridica în tulpini, țesuturile moarte ale inimii începură să se refacă. Un dor sfâșietor de soțul ei o trezea în puterea nopții făcând-o să plângă cu sughițuri. Arareori mai reușea să doarmă până dimineața, căci sângele îi fierbea ca vinul când înflorește vița de vie. Nu era vreo bolnăvicioasă depresie a nervilor, ci dorința vieții din trupul tânăr. Cât era ziua de mare, munca îi alunga gândurile, dar noaptea venea din nou și jarul din pântece se prefăcea într-o cumplită penitență.
În acest sfârșit de februarie, îl întâlni de câteva ori pe Sir William. Venise la apartamentul din blocul firmei, cel vecin cu al soților Beller. O salutase pe Silvia cu uzuala lui politețe ușor distantă și schimbaseră câteva cuvinte ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Deși „domiciliul principal” era la reședința ambasadei – undeva pe o stradă paralelă cu „Primăverii”, ținea aici câteva obiecte de valoare. „Valoare personală”, declară el fostei sale angajate care pomenise, conversând din complezență, ceva despre „teama de hoți”.
Prezența lui în camera vecină, despărțită de a ei printr-un zid de interior (doar știa că cele două apartamente fuseseră cândva unul singur!) îi producea o vagă enervare. Îl făcea martor la zbuciumul ei sufletesc – fiecare foșnet al așternutului frământat, fiecare pas în puterea nopții, orice hohot de plâns, putea trece iluzoria graniță fonică.
„E sadic, a venit să-și savureze marea victorie”, se pomeni ea gândind, fără ca totuși să ia în calcul ideea mutării temporare în casa părintească. Și fără să admită că, dimpotrivă, un asemenea gest putea părea mai degrabă un pas spre o deocamdată imposibilă reconciliere. Dar așa cum se întâmplă adesea, suntem înclinați să credem tot ce poate fi mai rău despre o persoană cu care viața ne-a adus întâmplător în conflict.
Pe la jumătatea lui martie, ea plecă în sfârșit la Paris. Și mai avu puterea să fie uimită de cum funcționase și de data asta telepatia între ei doi. Și Ariel trecuse, noapte de noapte, prin același zbucium neîndurător. Cât de prost fusese închipuindu-și că puteau trăi așa, despărțiți. Firește, era o situație temporară, dar iată că el găsise o soluție. Un prieten îl anunțase că firma la care lucra avea nevoie de un expert în soft pentru testare și vânzări. Exact ce i se potrivea Silviei. Un angajament temporar pentru un an. Pe urmă, după ce Bel-Air-ul se va pune din nou pe picioare, se vor întoarce în România. Vor deschide o sucursală a ei, de ce nu, doar lucrul ăsta se mai întâmplase, pe timpul războiului!
Ea rămăsese năucită, ca lovită în moalele capului.
„Dar, dar ...” bâlbâi deznădăjduită ... Nu, nu putea s-o lase pe Ada cu lucrarea baltă. Acum, după ce întorsese o lume pe dos, după ce o convinsese pe prietena ei să modifice statutul firmei, să o ia asociată și să-și pună obrazul pentru obținerea unei lucrări de genul ăsta?!
„Dar ce-ar fi însemnat rezilierea contractului? El știa că erau într-un stadiu experimental, asta nu putea însemna în bani cine știe ce.”
„Dar nu era vorba de bani, ci de onoare.”
„Foarte bine. Sivia nu era unicul programator din lume. Ada putea angaja pe altcineva. Datoria unei soții era să fie lângă soțul ei.”
- Dar Ariel, tu nu înțelegi. O firmă mică nu e la fel ca una mare, vreau să spun că lucrurile diferă structural, nu doar cantitativ. Într-o firmă ca ACAB sau Bel-Air contează postul, nu omul. Dar la una ca TelinConstruct plecarea unui om poate fi echivalentă cu dispariția unui departament.
El o întrerupse nerăbdător. Știa ce înseamnă conducerea unei firme mici la fel ca și a uneia mari. Fusese managerul Bel-Air-ului pe vremea când era un simplu atelier de reparat aparatură. Un om rămâne un om, indiferent de mărimea firmei. Când pleacă se găsește întotdeauna o soluție. Ariel era prea inteligent ca să pună întrebări de genul „ții mai mult la Ada decât la mine?” sau „ e mai importantă datoria față de o prietenă decât cea pentru soțul tău?”, dar cuvintele, deși nerostite, pluteau în aer. Cu egoismul omniprezent ce ne caracterizează pe noi toți în mai mare ori mai mică măsură – și în special pe bărbați – era înclinat să uite că de multe ori plapuma e mai aproape decât cămașa. Cu alte cuvinte că ades în viață suntem tentați să ne onorăm cu prioritate obligațiile față de străini, fiindcă la cei din familie știm că vom găsi mai degrabă înțelegere și dezlegare. Îi cuprinse capul cu ambele mâini și o sili să se uite la el. Apoi o sărută cu acea patimă ce o făcea întotdeauna să i se înfioare toți porii.
- Te rog, Silvia, șopti înfierbântat, te vreau aici, lângă mine, în fiecare zi.
- Crezi că eu nu? răspunse ea, neștiind dacă trebuie să se simtă nenorocită sau în culmea fericirii. Am să văd ce pot să fac. Dacă n-ar fi blestematul meu de rău de avioane aș putea veni în fiecare week-end. Am să văd, o să-ncerc să vorbesc cu Ada: în fond pot să lucrez la program și de aici.