agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5762 .



Maestrul și Margareta
proză [ ]
cartea întâi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mihail_Afanasievich_Bulgakov_ ]

2010-11-05  |     |  Înscris în bibliotecă de NC



CARTEA ÎNTÎI

„Cine ești tu, la urma urmei, spune?'

„O parte din acea putere

Ce veșnic răul îl voiește

Și veșnic face numai bine."

Goethe, Faust



1

Să nu stați niciodată de vorbă cu necunoscuți!

La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Mos­cova, în parcul Patriarșie prudî1, își făcură apariția doi ce­tățeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan și chel, ținea în mînă pălăria decentă, din fetru moale; fața bine bărbierită i-o împodobeau niște ochelari uriași cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tînăr lat în umeri, roșcovan, ciufulit, cu o șapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămașă de cow-boy, pan­taloni albi boțiți și pantofi negri de sport.

Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-șef al unei reviste lunare literar-artistice și preșe­dintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea pre­scurtat Massolit2, iar tînărul său însoțitor — poetul Ivan Ni-kolaevici Ponîrev, care semna cu pseudonimul Bezdomnîi3.

Intrînd sub umbra teilor abia înverziți, cei doi scriitori se și repeziră spre un chioșc vopsit în culori pestrițe, purtînd firma „Bere și ape minerale".

Da, se cuvine să semnalăm prima ciudățenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lîngă chioșc, ci și pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla țipenie de om. La ceasul acela, cînd abia mai puteai răsufla de zăpușeală, cînd soarele, după ce potopise cu arșiță Moscova, se prăvă­lea învăluit într-o pîclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe

1 Lacurile patriarhului.

2 Literatura de masă.

3 Pribeagul.

Kolțo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu ședea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.

— Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.

— N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit fe­meia din chioșc.

— Bere aveți? se interesă cu glas răgușit Bezdomnîi.

— Ne-o aduce pe seară, îl informă vînzătoarea.

— Și ce aveți? o întrebă Berlioz.

— Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.

— Ei, dați-ne, dați-ne, vă rog!

Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspîndind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literați îi apucă sughițul. Plătiră și se așezară pe o bancă din apropiere, cu fața spre lac și cu spatele spre strada Bronnaia.

Aici se petrecu a doua ciudățenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughițul i se potoli pe neașteptate, inima îi zvîcni și, pentru o clipă, o simți parcă prăbușindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In același timp, îl cuprinse așa, din senin, o spaimă atît de puternică, încît îi veni să fugă din preajma lacurilor mîncînd pămîntul.

Neputînd să-și dea seama ce-l speriase, privi în jur, ne­liniștit și trist. Palid la față, își șterse fruntea cu batista, în-trebîndu-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întîm-plat una ca asta. Stau prost cu inima... M-am surmenat... Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul și s-o întind la Kislovodsk..."

Deodată, văzduhul dogoritor din fața lui se îngroșă, și din pîcla deasă se înfiripă un cetățean străveziu, cu o înfă­țișare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu șepcuță de jocheu în creștet, și purta o haină cadrilată cam scurtă, țesută și ea în văzduh... Deși înalt de un stînjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab și, luați notă, avea o față batjoco­ritoare.

Berlioz dusese o viață care nu-l deprinsese cu fenomene nefirești, ieșite din comun. Pălind și mai mult, holbă ochii și-și zise în gînd, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta!..."

Dar, din păcate, se putea, și cetățeanul deșirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în fața lui, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără să atingă pămîntul.

înspăimîntat la culme, Berlioz închise ochii și, cînd îi des­chise din nou, își dădu seama că totul se sfîrșise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, și, o dată cu el, și ghim­pele acela chinuitor din inimă.

— Pfui, drace! exclamă redactorul-șef. Știi, Ivan, adinea­uri, din pricina zăpușelii, era gata-gata să fac o congestie ce­rebrală! Am avut chiar un fel de halucinație...

încercă să zîmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniștea, iar mîinile îi tremurau. Treptat, se potoli, își făcu vînt cu batista și, spunînd destul de vioi: „Ei, așadar...", reluă firul întrerupt al discuției.

Era vorba, după cum s-a aflat mai tîrziu, despre Isus Cris-tos. Redactorul-șef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Niko-laevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era cîtuși de puțin mulțumit de operă. Bezdomnîi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Și acum, Berlioz îi ținea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greșeala de fond pe care acesta o comisese.

Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greșeala asta, poate din cauza forței de sugestie a talentului său, ori a necunoașterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.

Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esențial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur și simplu, toate istorisirile despre el fiind doar niște născociri, un mit, și nimic mai mult.

Se cuvine să arătăm că redactorul-șef era om citit, și în prelegerea sa făcea cu multă iscusință referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipi­torul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existența lui Isus.

Dovedind o erudiție remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Ta­cit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbește despre supliciul lui Isus, nu este altceva decît un adaos fals, făcut mult mai tîrziu.

Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtășea redactorul-șef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixîndu-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughițînd doar la răstim­puri și înjurînd în surdină siropul de caise.

— în Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creștinii, la rîndul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în același chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal...

Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie și, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult își putea permite să se aventureze fără riscul de a-și frânge gîtul, poetul afla multe lucruri interesante și instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului și al Pămîntului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, și, în sfîrșit, despre mai puțin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cîndva atît de ve­nerat de aztecii din Mexic.

Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetu­lui cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lo­pochi, pe alee se ivi, în sfîrșit, un om.

Ulterior, cînd, sincer vorbind, era prea tîrziu, diferite in­stituții l-au descris pe omul cu pricina în cîte o notiță infor­mativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinți de aur și șchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaș, avea coroane de platină și șchiopăta de piciorul stîng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.

Sîntem siliți să recunoaștem că nici una din aceste măr­turii nu e demnă de crezare.

în primul rînd, individul nu șchiopăta defel, nu era nici scund și nici uriaș, ci, pur și simplu, înalt. în ce privește din­ții, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta —

10

de aur. Purta un costum scump, din stofă cenușie, și pantofi la culoare, de proveniență străină. Bereta cenușie și-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braț ținea un baston cu măciulie neagră, înfățișînd un cap de pudel. După aparență, avea vreo patruzeci și ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strîmbă. Ochiul drept — negru, stîngul — verde. Sprîncenele — negre, una mai pronunțat arcuită decît cea­laltă, într-un cuvînt, un străin, om de pe alte meleaguri.

Trecînd prin dreptul băncii pe care ședeau redactorul-șef și poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se așeză pe banca vecină, la cîțiva pași de cei doi prieteni.

„Un neamț..." își spuse Berlioz. „Englez... gîndi Bez-domnîi. Ia te uită! Poartă mănuși! Cum de nu moare de căldură!"

Străinul aruncă o privire peste clădirile înalte ce formau un pătrat în jurul lacului și se vedea cît de colo că se afla pentru întîia oară prin aceste locuri și că-i stîrneau interesul. Ochii i se opriră la etajele de sus, unde în geamurile feres­trelor se răsfrîngea sclipirea soarelui care avea să-l părăseas­că pentru totdeauna pe Mihail Alexandrovici; apoi, străinul își mută privirea în jos, unde geamurile începeau să capete culorile amurgului, zîmbi condescendent și ironic unui gînd ascuns, făcu ochii mici, își puse mîinile pe măciulia basto­nului și-și propti bărbia în ele.

— Tu, Ivan, zise Berlioz, ai zugrăvit cu ironie și foarte izbutit, de pildă, nașterea lui Isus, fiul lui Dumnezeu, dar buba e că încă înaintea lui Isus s-au născut un șir întreg de fii ai Domnului, ca, de pildă, Attis din Frigia. Mai pe scurt, nici unul din ei, de fapt, nu s-a născut cu adevărat, n-a existat, după cum n-a existat nici Isus, și se impune ca în loc să descrii nașterea lui Isus sau, să zicem, venirea magilor, să vorbești despre zvonurile stupide legate de această venire. Altfel, din povestirea ta reiese că Isus s-a născut într-adevăr!...

Bezdomnîi încercă să-și curme sughițul care-l secătuise de puteri; își opri răsuflarea, dar asta-l făcu să sughiță mai chinuitor și mai zgomotos; în aceeași clipă Berlioz își între­rupse prelegerea, întrucît străinul se ridică deodată și veni spre cei doi scriitori, care-l priveau mirați.

11

— Vă rog să mă iertați, vorbi omul cu accent străin, dar fără a stîlci cuvintele, că-mi permit, deși nu ne cunoaștem, însă obiectul discuției dumneavoastră științifice este atît de interesant, încît...

Astfel vorbind, își scoase politicos bereta, și celor doi prie­teni nu le mai rămase altceva de făcut decît să se ridice și să-l salute.

„Mai degrabă-i francez..." gîndi Berlioz.

„O fi polonez?..." gîndi Bezdomnîi.

Se cuvine să adăugăm că străinul îi făcu poetului o im­presie foarte proastă de cum deschise gura; în schimb lui Ber­lioz îi plăcu; de fapt, nu asta este expresia potrivită, ci, cum să zic... îi stîrni curiozitatea.

— îmi îngăduiți să mă așez lîngă dumneavoastră? zise politicos străinul, și cei doi, mai mult în silă, îi făcură loc între ei, iar omul se instala sprinten la mijloc, intrînd direct în dis­cuție. Dacă am auzit bine, ați binevoit să afirmați că Isus nu a existat? întrebă el, fixîndu-l pe Berlioz cu ochiul stîng — cel verde.

— Da, ați auzit bine, confirmă reverențios Berlioz, tocmai asta spuneam.

— Ah, ce interesant! exclamă străinul.

„Ce dracu o fi vrînd și ăsta?" se întrebă Bezdomnîi, în-cruntîndu-se.

— Și dumneavoastră erați de acord? se informă necu­noscutul, întorcîndu-se spre Bezdomnîi.

— Sută-n sută! confirmă poetul, căruia îi plăcea să se ex­prime colorat și în metafore.

— Uimitor! exclamă interlocutorul nepoftit și, privind cu precauție în jur și coborîndu-și vocea gravă, urmă: Ier-tați-mă că vă plictisesc atîta, dar, după cum am înțeles, dum­neavoastră, pe deasupra, nu credeți nici în Dumnezeu? Spu-nînd aceasta, făcu niște ochi speriați și adăugă: Vă jur că n-am să suflu o vorbă nimănui!

— Da, nu credem în Dumnezeu, confirmă Berlioz cu o umbră de zîmbet pe buze, amuzat de spaima turistului străin, dar despre asta se poate vorbi liber, cu voce tare.

Străinul se lăsă pe speteaza băncii și întrebă cu glas piți­găiat, de curios ce era:

12

— Sînteți atei?!

— Da, sîntem atei, răspunse zîmbind Berlioz, iar Bez­domnîi gîndi, înfuriindu-se: „Ian te uită cum se ține scai de noi șmecherul ăsta din străinătățuri!"

— O, e încîntător! strigă uimitorul personaj, răsucindu-și capul cînd la dreapta, cînd la stînga și măsurîndu-i cu privi­rea pe cei doi literați.

— în țara noastră, ateismul nu mai miră pe nimeni, re­marcă Berlioz cu politețe diplomatică. Marea majoritate a populației noastre, devenind conștientă, de mult nu mai cre­de în poveștile cu Dumnezeu.

Aici, străinul făcu următoarea figură: se ridică în picioa­re și îi strînse mîna redactorului-șef, uluit, însoțindu-și gestul cu cuvintele:

— Dați-mi voie să vă mulțumesc din tot sufletul!

— Pentru ce, mă rog, îi mulțumiți? se interesă Bezdomnîi, clipind des din ochi.

— Pentru informația extrem de valoroasă și deosebit de interesantă pentru mine, care călătoresc, îl lămuri ciudatul străin ridicînd semnificativ degetul arătător.

Informația importantă făcuse, după cît se vedea, într-a­devăr, o impresie puternică asupra turistului, deoarece-și roti ochii speriați peste case, de teamă parcă să nu apară cumva la fiecare fereastră cîte un ateu.

„Nu, nu-i englez", hotărî Berlioz, iar Bezdomnîi se între­bă: „Interesant, unde-o fi învățat să turuie așa rusește?" și se încruntă din nou.

— Dar permiteți-mi să vă pun o întrebare, urmă noul so­sit, după cîteva clipe de neliniștită cugetare, cum rămîne cu demonstrarea existenței lui Dumnezeu, cu argumentele, care, după cum se știe, sînt exact cinci la număr?

— Din păcate, răspunse compătimitor Berlioz, nici unul din aceste argumente nu face doi bani, și omenirea le-a trecut de mult la arhivă. Sînteți, cred, de acord că, rațional, nu poate fi vorba de nici o demonstrare a existenței lui Dumnezeu.

— Bravo! strigă străinul. Bravo! Ați reprodus întocmai ideea bătrînului și neobositului Immanuel, cu privire la aceas­tă temă. Dar iată nostimada: el a dărîmat cu desăvîrșire toate

13

cele cinci argumente, ca apoi, rîzînd parcă de sine însuși, să emită un al șaselea, al său personal.

— Nici argumentul lui Kant, obiectă cu un zîmbet subtil eruditul redactor-șef, nu este convingător. Nu degeaba spu­ne Schiller că raționamentul lui Kant în această problemă îi poate satisface numai pe sclavi, iar Strauss rîdea pur și sim­plu de acest argument.

în timp ce vorbea, Berlioz se întreba în sine: „Cine-o fi totuși tipul ăsta? Și cum de vorbește atît de bine rusește?"

— Pentru argumentele lui, Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki! trînti, din senin, Ivan Ni-kolaevici.

— Ivan! șopti stînjenit Berlioz.

Dar propunerea de a-l expedia pe Kant la Solovki nu avu darul să-l uimească pe necunoscut, ci, dimpotrivă, îl făcu să se extazieze.

— Exact, exact, vocifera el, și ochiul stîng, cel verde, cu care îl fixa pe Berlioz, scapără. Acolo îi e locul! Că doar i-am zis eu atunci, la dejun: „Orice ați spune, domnule profesor, ați născocit ceva ce nu stă în picioare. O fi, poate, inteligent, însă prea-i de neînțeles. Lumea o să facă haz pe seama dum­neavoastră."

Berlioz holbă ochii de uimire. „La dejun?... I-a zis lui Kant?!... Ce tot îndrugă ăsta?" se întrebă el.

— Numai că, urmă străinul, adresîndu-se poetului, fără să se simtă jenat de mirarea lui Berlioz, nu-i cu putință să fie trimis la Solovki, dat fiind că de o sută de ani și mai bine bătrînul sălășluiește pe meleaguri mult mai îndepărtate decît Solovki și nu poate fi scos de acolo cu nici un chip — vă asigur.

— Păcat! replică arțăgos poetul.

— Și mie îmi pare rău, se declară de acord necunoscutul, și ochiul îi scapără. Mă neliniștește însă un lucru: dacă Dum­nezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă via­ța omului și, în general, toată rînduiala de pe pămînt?

— Omul le îndrumă pe toate, se grăbi Bezdomnîi să dea un răspuns răspicat la această chestiune, ce-i drept, nu prea clară.

14

— Să-mi fie cu iertare, obiectă blînd necunoscutul, ca să îndrumi, trebuie să ai un plan cît de cît exact pentru o perioa­dă mai lungă de timp. Or, dați-mi voie să vă întreb, cum poa­te îndruma omul lucrurile, cînd el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar și pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mîine a propriei lui persoane? într-adevăr — aici necunoscutul se întoarse spre Berlioz — închipuiți-vă că dumneavoastră, de pildă, o să-ncepeți să în­drumați, să dispuneți de dumneavoastră și de alții, într-un cuvînt, ca să zic așa, să prindeți gust, și deodată... faceți... he... he... un cancer la plămîni... Spunînd aceasta, străinul zîmbi dulce, ca și cum gîndul la cancerul pulmonar îi făcea plăcere... Da, un cancer... repetă el cuvîntul răsunător, în-gustîndu-și ochii ca un motan, și iată că s-a isprăvit cu în­drumarea dumneavoastră!... Nu vă mai interesează nimic altceva decît propria dumneavoastră soartă. Rudele încep să vă mintă în față. Simțind că nu-i a bine, consultați urgent medicii, apoi apelați la șarlatani și uneori, chiar și la ghici­toare. Toate acestea sînt lipsite de sens, o știți și dumnea­voastră foarte bine. Deznodămîntul este tragic: cel care, mai ieri, socotea că îndrumă, conduce — se pomenește dintr-o dată întins țeapăn într-o cutie de lemn, iar cei din jur, dîndu-și seama că nu mai e bun de nimic, îl ard într-un cuptor. Dar se poate întîmpla și mai rău: își pune omul în gînd să plece la Kislovodsk — străinul îl ațintește printre gene pe Ber­lioz — un lucru dintre cele mai banale, s-ar părea, ușor de realizat, dar nici asta nu izbutește să facă, pentru că, așa, din pricini neștiute, alunecă pe neașteptate și nimerește sub ro­țile unui tramvai! Puteți susține că a îndrumat chiar el lu­crurile în felul ăsta? Nu ar fi mai corect să credem că altci­neva a decis în privința lui?

La aceste cuvinte, necunoscutul chicoti din cale-afară de ciudat.

Berlioz ascultase cum nu se poate mai atent povestea ne­plăcută despre cancer și tramvai și începură să-l chinuiască niște gînduri confuze, alarmante. „Ãsta nu-i străin... Nu-i venit de peste hotare... își spunea el, e un individ cum nu se poate mai bizar... Dar mă întreb, totuși, cine e?..."

15

— Doriți o țigară, nu-i așa? îl întrebă deodată necunos­cutul pe Bezdomnîi. Ce marcă preferați?

— Aveți la alegere? îl întrebă posomorit poetul, care-și terminase țigările.

— Din care preferați? repetă necunoscutul.

— Ei bine, „Marca noastră", îl informă, furios, Bezdomnîi. Necunoscutul scoase numaidecît din buzunar portțiga-

retul și-l oferi lui Bezdomnîi.

— Poftim, serviți „Marca noastră"...

Pe cei doi literați îi ului nu atît faptul că în portțigaret se găseau tocmai țigările „Marca noastră", cît portțigaretul în sine. Era uriaș, din aur fin, și pe capacul lui, cînd îl deschise, sclipi flacăra albastră a unui triunghi din briliante.

Aici, literații cugetară, fiecare în felul său. Berlioz: „Da, e un străin", iar Bezdomnîi: „Ian te uită, al naibii!"

Poetul și cu posesorul portțigaretului își aprinseră cîte o țigară, iar Berlioz, nefiind fumător, refuză. „Va trebui să-i ripostez cam așa, hotărî Berlioz: da, omul este muritor, nimeni nu neagă acest lucru. Dar adevărul e că..."

Nu apucă să rostească aceste cuvinte, că vorbi străinul:

— Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi încă nimic. Rău e că lucrurile se petrec uneori subit — aici e clenciul! Și că, în general, el nu-i în stare să spună nici măcar ce va face astă-seară!

„Ce mod absurd de a aborda chestiunea..." gîndi Berlioz și ripostă:

— Ei, asta-i cam exagerat. Cît privește seara de astăzi, știu mai mult sau mai puțin exact cum va decurge. Se înțe­lege de la sine că, dacă o iau pe strada Bronnaia, și acolo o să-mi cadă o cărămidă în cap...

— Așa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui nici­odată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. în ce mă privește, vă asigur că ea nu vă amenință în nici un caz. Dumneavoastră o să muriți de altă moarte.

— Știți, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenîndu-se într-o discuție într-adevăr stupidă. N-ați vrea să-mi spuneți și mie?

— Cu plăcere, se grăbi să încuviințeze străinul. îl mă­sură pe Berlioz cu privirea, ca și cînd s-ar fi pregătit să-i coa-

16

să un costum de haine, mormăi printre dinți: „Unu, doi... Mercur se află în a doua casă... luna s-a dus... șase — ne­norocire... seara — șapte..." — după care declară cu glas tare, plin de voioșie: O să vi se taie capul!

Bezdomnîi, turbat de furie, se holbă la obraznicul necu­noscut, iar Berlioz îl întrebă, zîmbind strîmb:

— Și cine anume o va face? Dușmanii? Intervenționiștii?

— Nu, urmă răspunsul, o rusoaică, o comsomolistă.

— Hm... mîrîi Berlioz, enervat de gluma necunoscutului; asta, vă rog să mă scuzați, e puțin probabil.

— Și pe mine vă rog să mă scuzați, sări străinul, însă așa stau lucrurile. Dați-mi voie să vă întreb ce faceți în seara asta, dacă nu e un secret?

— Nu-i nici un secret. De aici mă duc pe acasă, în strada Sadovaia, apoi voi prezida o ședință la zece seara, la Massolit.

— Nu, asta n-o să se întîmple în nici un caz! rosti străi­nul cu o neclintită convingere.

— De ce, mă rog?

— Pentru că, urmă el, ațintindu-și ochii îngustați spre cer, unde, presimțind răcoarea serii, păsări întunecate însăi­lau neauzit bolta, pentru că Annușka a și cumpărat uleiul de floarea-soarelui, și nu numai că l-a cumpărat, dar l-a și vărsat. Așa că ședința nu va mai avea loc.

După aceste cuvinte, e de la sine înțeles că în umbra teilor se lăsă tăcerea.

— Iertați-mă, se interesă după o scurtă pauză Berlioz, ui-tîndu-se uluit la străinul care îndrugase verzi și uscate, ce amestec au în treaba asta uleiul de floarea-soarelui... și nu­mita Annușka?

— îți spun eu ce amestec au, sări deodată Bezdomnîi, hotărît, se vede, să declare război interlocutorului nepoftit. Ați avut vreodată prilejul, cetățene, să vă aflați într-un spital de alienați?

— Ivan!... exclamă încet Mihail Alexandrovici. Străinul însă nu se simți ofensat cîtuși de puțin, ci rîse

cu poftă.

— Am fost, am fost, și nu o dată! strigă el, tot rîzînd, dar fără să-și ia privirea gravă de la poet. Unde n-am fost eu! Păcat numai că nu m-am învrednicit să mă documentez la

17

profesorul psihiatru despre schizofrenie. Așa că, vedeți, Ivan Nikolaevici, interesați-vă personal la dînsul ce înseamnă asta!

— De unde-mi știți numele?

— Vai de mine, Ivan Nikolaevici, dar cine nu vă cu­noaște?

Spunînd aceasta, străinul scoase din buzunar numărul din Literaturnaia Gazeta apărut în ajun, și Ivan Nikolaevici își văzu pe prima pagină portretul, iar dedesubt — versu­rile. Dar această mărturie a gloriei și popularității ce-l bucu­rase încă mai ieri de astă dată nu-l încînta deloc.

— Scuzați, vă rog, zise el, întunecîndu-se la față. Puteți să ne așteptați o clipă? Trebuie să-i spun o vorbă tovarășului meu.

— Cu plăcere! E atît de bine aici, sub tei, exclamă necu­noscutul. Și, fiindcă veni vorba, nu mă grăbesc defel.

— Iată ce-i, Misa, șopti poetul, trăgîndu-l pe Berlioz deo­parte, ăsta nu-i turist străin, ci spion. E emigrant rus, care s-a strecurat în țară. Ia cere-i actele, altfel ne scapă...

— Crezi? rosti în șoaptă, alarmat, redactorul-șef, și în si­nea lui: „Să știi că are dreptate..."

— Poți să mă crezi, îi hîrîi în ureche poetul; face pe pros­tul ca să ne tragă de limbă. Ai auzit doar cum vorbește ru­sește.

Poetul îi tot dădea înainte, urmărindu-l cu coada ochiu­lui pe necunoscut, ca nu cumva acesta să dispară.

— Hai să punem mîna pe el, că de nu, o șterge...

Și-l trase pe Berlioz spre banca unde-l lăsaseră pe străin.

Acesta nu mai ședea. Se ridicase în picioare și-i aștepta ținînd în mînă un carnețel cu scoarțe cenușii, un plic elegant și o carte de vizită.

— Iertați-mă, vă rog, în focul discuției noastre am uitat să mă prezint. Poftiți cartea mea de vizită, pașaportul și invi­tația de a veni la Moscova pentru o consultație, rosti necu­noscutul, convingător, aruncînd o privire sfredelitoare celor doi literați.

Aceștia se simțiră jenați. „Drace, a auzit tot...", gîndi Berlioz și, printr-un gest plin de politețe, îi dădu să înțeleagă că nu este necesar să-și prezinte actele; în timp ce străinul i le vîra sub nas redactorului-șef, poetul apucă să citească

18

pe cartea de vizită, scris cu litere latine, cuvîntul „profesor" și litera majusculă cu care începea numele — un „W".

— îmi face plăcere să vă cunosc, mormăi între timp re­dactorul-șef, fîstîcit, și necunoscutul băgă actele din nou în buzunar.

Relațiile fiind astfel restabilite, toți trei se instalară din nou pe bancă.

— Ați fost invitat la noi în calitate de consultant, pro­fesore? îl întrebă Berlioz.

— Da, în calitate de consultant.

— Sînteți german? se informă Bezdomnîi.

— E-e-u?... făcu profesorul, căzînd deodată pe gînduri. Da, aș putea zice că sînt german, confirmă el în cele din urmă.

— Vorbiți strașnic rusește, remarcă Bezdomnîi.

— O, sînt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciza pro­fesorul.

— Și ce specialitate aveți? întrebă, curios, Berlioz.

— M-am specializat în magia neagră.

„Asta-i bună!..." simți ca un sfredel în creier Mihail Ale-xandrovici.

— Și... ați fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întrebă el, bîlbîindu-se.

— Da, în această specialitate, confirmă profesorul și-l lă­muri: Aici, la biblioteca de stat, au fost găsite manuscrise autentice datînd din secolul al zecelea, aparținînd necroman-tului Herbert de Aurillac. Mi se cere să le descifrez. Sînt uni­cul specialist din lume.

— A-a! Sînteți istoric? întrebă Berlioz cu ușurare și profund respect.

— Da, sînt istoric, confirmă învățatul și adăugă tam-ne-sam: Astă-seară, la Patriarșie prudî, va avea loc o istorie in­teresantă!

Spusele lui îi uimiră din nou la culme pe poet și pe redactorul-șef: profesorul le făcu semn să vină mai aproa­pe și, cînd se aplecară spre el, șopti:

— Să știți că Isus a existat.

— Uitați-vă, domnule profesor, replică Berlioz cu un zîm-bet silit, avem toată stima pentru vastele dumneavoastră

19

cunoștințe, dar, în ce ne privește, ne menținem punctul nos­tru de vedere în această problemă.

— Dar nu-i nevoie de nici un punct de vedere, declară ciudatul profesor, pur și simplu a existat, și atîta tot.

— Bine, dar se impun totuși niște argumente, începu Berlioz.

— Nu-i nevoie de nici un fel de argumente, ripostă pro­fesorul și urmă, cu glas scăzut, pierzîndu-și, nu se știe de ce, accentul străin: Totul este cît se poate de simplu: înfășurat într-o mantie albă...





2

Pilat din Pont

înfășurat într-o mantie albă cu căptușeală sîngerie, cu pas tîrșîit de cavalerist, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la ceasurile dimineții, ieși sub colonada dintre cele două aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul Iudeii, Pilat din Pont.

Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar acum totul prevestea o zi proastă, întrucît mirosul acesta prinse a-l urmări încă din zori.

I se părea că palmierii și chiparoșii din grădină exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific al echipamen­tului de piele și al sudorii pe care-l răspîndeau soldații din escortă se adăuga efluviul acela blestemat al parfumului de trandafiri.

Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului, unde se instalase cohorta întîi din Legiunea a 12-a Fulminanta, ve­nită cu procuratorul la Yerushalayim, prin terasa superioară a grădinii se prelingea pînă în colonadă o șuviță de fum, și, la acest fum amărui, care anunța că în centurii bucătarii se și apucaseră să gătească prînzul, se adăuga același iz de ulei de trandafiri.

„O, zei, de ce mă pedepsiți?... Da, nu mai încape nici o îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o jumătate a capului... boală

20

fără leac, fără nici o scăpare... să încerc să țin capul ne­mișcat..."

Pe pardoseala de mozaic, lîngă havuz, îl aștepta jilțul; fără să se uite în jur, procuratorul se așeză și întinse mîna într-o parte.

Respectuos, secretarul puse în această mînă un perga­ment. Neputîndu-și stăpîni o grimasă de durere, procurato­rul parcurse cu coada ochiului cele scrise, înapoie secretaru­lui pergamentul și rosti anevoie:

— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat tetrar-hului?

— Da, procuratorule, răspunse secretarul.

— Și ce a hotărît tetrarhul?

— A refuzat să dea o hotărîre definitivă, și sentința de moarte dată de sinedriu ți-a trimis-o spre confirmare ție, îl lămuri secretarul.

Obrazul procuratorului zvîcni.

— Aduceți-l pe acuzat, porunci el încet.

Numaidecît, de pe terasa grădinii, sub colonada balconu­lui, doi legionari aduseră un bărbat de vreo douăzeci și șapte de ani și-l împinseră în fața jilțului. Omul purta un hiton albastru, vechi și rupt. Pe cap avea o legătură albă cu o cu­relușă în jurul frunții, iar mîinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stîng se vedea o vînătaie mare, iar în colțul gurii, o zdrelitură cu sînge închegat. Se uita la procurator cu o cu­riozitate plină de neliniște.

După cîteva clipe de tăcere, procuratorul îl întrebă cu glas încet, în arameică:

— Va să zică, tu ești acela care a instigat poporul să dă-rîme templul din Yerushalayim?

Procuratorul ședea ca o stană de piatră, și numai buzele i se mișcară ușor de tot cînd rosti aceste cuvinte. Ședea ca o stană de piatră, pentru că se temea să-și miște capul ce-i ardea de o durere cumplită.

Apropiindu-se puțin, omul cu mîinile legate vorbi:

— Om bun! Crede-mă...

Dar procuratorul, tot nemișcat, îl opri, fără să ridice glasul:

— Mie îmi spui „om bun"? Te înșeli. La Yerushalayim se șușotește că sînt un monstru fioros, ceea ce e perfect adevărat,

21

și adăugă, tot atît de monoton: să vină centurionul Moar-tea-Șobolanilor.

Cînd centurionul Marcus, din centuria întîi, poreclit Moar-tea-Șobolanilor, se înfățișă înaintea procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decît cel mai înalt soldat din legiune, și atît de lat în umeri, încît umbri cu desăvîrșire discul soarelui ce abia se arătase la linia orizontului.

Procuratorul îi spuse centurionului în latinește:

— Infractorul acesta îmi zice „om bun". Scoate-l cîteva clipe de-aici și lămurește-l cum trebuie să-mi vorbească. Dar să nu-l schilodești.

Și toți, în afară de procuratorul nemișcat ca o stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-Moartea-Șobolanilor, care făcu un semn cu rnîna celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea centurionul, toți îl urmăreau cu privirile, din prici­na staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întîia oară rămî-neau cu ochii ațintiți la chipul său desfigurat: nasul îi fusese cînd va spart de un german cu o lovitură de ghioagă.

Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus; omul cu mîinile legate îl urmă cu pas ușor; sub colonadă se lăsă o tăcere adîncă; în grădină, lîngă balcon, se auzeau gungu­rind porumbeii, iar în havuz apa susura un cîntec ciudat și plăcut.

Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-și apropie tîmpla de jetul apei și să încremenească așa. Știa însă că nici asta nu-i va ajuta.

După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în grădină, Moartea-Șobolanilor luă un bici din mîinile legionarului care stătea la picioarele unei statui de bronz și, făcîndu-și alene vînt, îl lovi pe arestat peste umeri. O făcu ușor, fără zel, dar omul, ca și cînd i-ar fi retezat cineva picioarele, se prăbuși pe dată la pămînt, cu răsuflarea tăiată, alb la față și cu ochii nemișcați, fără urmă de expresie.

Cu o singură mînă, cu stînga, Marcus îl săltă ușor în aer, ca pe un sac gol, ridicîndu-l în picioare, și vorbi fonfăit, pro-nunțînd stîlcit cuvintele arameice:

— Procuratorului roman îi spui „hegemon". Alte vorbe nu rostești! Să stai smirnă! Ai înțeles, sau te mai lovesc?

22

Arestatul se clătină, dar izbuti să-și biruie slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, își trase răsuflarea și răspunse cu glas răgușit:

— Te-am înțeles. Nu mă lovi!

Peste cîteva clipe, se afla din nou înaintea procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:

— Numele?

— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimînd cu toa­tă ființa lui dorința de a răspunde cu înțelepciune, spre a nu-i mai stîrni mînia.

— Pe al meu mi-l știu. Nu te preface mai prost decît ești. Al tău, rosti încet procuratorul.

— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.

— Ai vreo poreclă?

— Ha-Nozri.

— De unde ești de fel?

— Din orașul Gamala, răspunse arestatul, arătînd cu un semn al capului că undeva, departe, în dreapta lui, la miază­noapte, se află orașul Gamala.

— Din ce seminție ești?

— Nu știu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i țin minte pe părinții mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi fost sirian...!

— Unde locuiești?

— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintr-un oraș în altul.

— Asta se poate spune scurt, într-un cuvînt — vagabond, zise procuratorul și-l mai întrebă: Rude ai?

— Nu am pe nimeni. Sînt singur pe lume.

— Carte știi?

— Da.

— Cunoști vreo limbă în afară de arameică?

— Da. Elina.

O pleoapă umflată se ridică ușor, un ochi învăluit în ceața suferinței se uită fix la arestat. Celălalt ochi rămase închis. Pilat urmă în elină:

— Va să zică, tu ești cel care voiai să dărîmi templul și ai îndemnat poporul la săvîrșirea acestei fapte?

Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai exprimau spaimă. Răspunse în elină:

23

'

— Eu, om b... în ochi îi fulgeră groaza, era cît pe ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu am pus nici­odată la cale dărîmarea templului și nu am instigat pe nimeni la săvîrșirea acestei fapte nesăbuite.

Pe chipul secretarului, gîrbovit deasupra mesei joase, ca să înscrie depoziția, se citea mirarea. Ridică privirea, apoi își plecă din nou capul asupra pergamentului.

— în zi de sărbătoare, o mulțime de oameni se scurge în acest oraș. Printre ei se află magi, astrologi, prezicători și ucigași, zise monoton procuratorul, dar și mincinoși. Tu, de pildă, ești un mincinos. Aici stă scris limpede: a instigat poporul să dărîme templul. O spun mărturiile oamenilor.

— Acești oameni buni, vorbi din nou arestatul și, adău-gînd repede hegemon..., urmă: sînt neștiutori și au încurcat tot ce le-am spus. îndeobște, încep să mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme. Și toate astea, pentru că el no­tează greșit vorbele mele.

Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai procuratorului își aținteau privirea grea asupra arestatului.

— îți repet pentru ultima oară, nu mai face pe nebunul, tîlharule, rosti Pilat, sec și monoton, nu ai multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să fii spînzurat.

— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordîndu-se tot, în dorința de a convinge — umblă, umblă mereu unul cu per­gament din piele de țap în mînă și scrie tot. într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament și m-am îngrozit. Nu rosti­sem nimic din ceea ce scria în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul tău! Dar el mi l-a smuls din mînă și a fugit.

— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecîndu-și mîna peste tîmplă.

— Levi Matei, răspunse cu bunăvoință omul; strîngea dările; m-am întîlnit cu el prima dată pe drumul spre Betfa-ghe, în locul unde iese în clin o grădină de smochini, și am stat de vorbă cu dînsul. La început, s-a purtat dușmănos cu mine și chiar m-a jignit, adică a crezut el că mă jignește, fă-cîndu-mă cîine. Spunînd aceasta, arestatul zîmbi: eu nu văd nimic rău în acest animal, și cuvîntul n-are de ce să mă supere.

Secretarul nu mai notă nimic, aruncînd cu coada ochiu­lui o privire mirată, nu arestatului, ci procuratorului.

I

— ... Dar, după ce m-a ascultat, Levi s-a mai îmblînzit, urmă Yeshua; pînă la urmă a aruncat banii în drum, spunînd că merge cu mine să pribegească...

Pilat zîmbi neîncrezător, rînjindu-și dinții galbeni, cu obrazul bolnav nemișcat, și rosti, întorcîndu-se cu tot trupul spre secretar:

— O, cetatea Yerushalayimului! Cîte nu se aud în ea! Au­ziți! Cel ce strînge dările a aruncat banii în drum!

Neștiind ce să răspundă la aceste vorbe, secretarul socoti de cuviință să repete zîmbetul lui Pilat.

— Mi-a spus că din ziua aceea urăște banii, lămuri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei și adăugă: De atunci, Levi e tovarășul meu de drum.

Rînjind mereu, procuratorul se uită la arestat, apoi la soa­rele ce se înălța neabătut tot mai sus deasupra statuilor ec­vestre de pe hipodromul ce se întindea jos, departe, în dreap­ta, și deodată, cu un fel de chin sîcîitor, se gîndi că lucrul cel mai simplu ar fi să-l alunge din balcon pe tîlharul acesta ciu­dat, rostind numai două cuvinte: „la spînzurătoare". Să alun­ge și escorta, să plece de sub colonadă, să intre în palat, să poruncească să i se facă întuneric în odaie, să se trîntească pe pat, să ceară apă rece, să-și strige cu glas jalnic dinele, pe Banga, și să i se plîngă de hemicranie. Și prin capul chinuit al procuratorului trecu deodată, ademenitor, gîndul la otravă.

îl privea cu ochii tulburi pe omul din fața sa și cîtva timp nu scoase o vorbă, chinuindu-se să-și aducă aminte de ce la acest ceas de arșiță al dimineții, sub soarele necruțător al Yerushalayimului, stă dinaintea lui arestatul acesta cu chipul desfigurat de pe urma bătăilor îndurate și ce întrebări inutile va trebui să-i mai pună.

— Levi Matei? întrebă cu glas răgușit bolnavul și închise ochii.

— Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor.

— Dar ce spuneai tu mulțimii din piață despre templu?

— Glasul acesta, ce străpungea parcă tîmpla lui Pilat, era negrăit de chinuitor; și acest glas rostea:

— Eu, hegemon, spuneam că se va prăbuși templul cre­dinței vechi și se va înălța un nou templu — al adevărului. Am vorbit așa, ca să fie mai pe înțelesul oamenilor.

24

25

— Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în piață mințile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre un adevăr de care n-ai habar? Ce este adevărul?

Vorbind, procuratorul gîndea: „O, zei! Ii iau un intero­gatoriu fără rost... Mintea nu mă mai ajută deloc..." Și din nou i se năzări o cupă cu licoare întunecată. „Otravă, vreau otravă..."

Auzi iar glasul acela:

— Adevărul e, în primul rînd, că te doare capul, și te doa­re atît de tare, încît te gîndești cu lașitate să-ți curmi zilele. Nu numai că nu ești în stare să vorbești cu mine, dar îți e greu chiar să mă și privești. Iar acum, fără să vreau, sînt că­lăul tău, ceea ce mă mîhnește. Nu te poți gîndi la nimic și dorești doar să vină cîinele tău, singura vietate, pesemne, de care ești legat. Dar chinurile tale se vor sfîrși de îndată, are să-ți treacă durerea de cap.

Secretarul holbă ochii, ațintindu-i asupra arestatului, și se opri din scris.

Pilat îl fixă cu o privire chinuitoare pe arestat și descoperi că soarele se înălțase destul de sus, deasupra hipodromului, că o rază pătrunsese sub colonadă și se strecura acum spre sandalele scîlciate ale lui Yeshua, care se ferea de soare.

Procuratorul se ridică din jilț, își strînse capul în mîini, și pe fața lui gălbuie, bărbierită, se întipări groaza. în clipa următoare, izbuti să se stăpînească printr-un efort al voinței și se lăsă din nou în jilț.

în timpul acesta, arestatul nu contenea să vorbească, dar secretarul nu mai nota nimic, ci, stînd, cu gîtul întins, ca un gînsac, se străduia să nu piardă nici un cuvînt.

— Iată, durerea a pierit, urmă arestatul, uitîndu-se cu adîn-că bunăvoință la Pilat, și sînt tare bucuros. Te-aș sfătui, hege­mon, să părăsești pentru o vreme palatul și să te plimbi pe jos, undeva prin împrejurimi, chiar și prin grădinile de pe Golgota. Furtuna se va dezlănțui... (Yeshua se întoarse spre soare, își îngustă ochii)... mai tîrziu, spre seară. O plimbare ți-ar fi de mare folos, și eu te-aș însoți cu plăcere. Mi-au tre­cut prin minte unele gînduri noi, care, cred, ar putea să-ți pară vrednice de luare-aminte; ți le-aș împărtăși cu plăcere, cu atît mai mult, cu cît pari un om foarte înțelept. (Secretarul

26

se făcu palid ca moartea și lăsă să-i scape sulul pe podea.) Din nefericire, ești prea închis în tine, urmă arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, și ai pierdut cu desăvîrșire încrede­rea în oameni. Că doar nu-i îngăduit, recunoaște, să-ți dăru­iești toată dragostea de care ești în stare unui cîine. Săracă ți-e viața, hegemon, și, spunînd aceasta, Yeshua își îngădui să zîmbească.

Secretarului nu-i venea să-și creadă urechilor. Dar era nevoit s-o facă. Se strădui deci să-și imagineze ce formă ca­pricioasă anume va îmbrăca mînia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul acestei nemaipomenite obrăznicii. Dar nu izbuti să-și imagineze asta, cu toate că-l cunoștea bine pe procurator.

Atunci răsună glasul spart, răgușit, al procuratorului, care porunci pe latinește:

— Dezlegați-i mîinile.

Un legionar din escortă își lovi lancea de pămînt, o trecu altuia, se apropie și desfăcu frînghiile arestatului. Secretarul ridică sulul de jos, hotărît să nu noteze deocamdată nimic și să nu se mire de nimic.

— Recunoști, întrebă Pilat încet, în elină, că ești un mare vraci?

— Nu, procuratorule, nu sînt vraci, răspunse arestatul, frecîndu-și cu desfătare încheietura stacojie, umflată și amor­țită a mîinii.

Cu o căutătură aspră, zvîrlită pe sub sprîncene, Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau acum tulburi, în ei apăruseră bine cunoscutele scăpărări.

— Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoști cumva și limba latină?

— Da, o cunosc, răspunse arestatul.

Obrajii gălbui ai lui Pilat se îmbujorară; întrebă pe lati­nește:

— Cum de ți-ai dat seama că am vrut să-mi strig cîinele?

— Foarte simplu, răspunse arestatul, tot în latinește. îți plimbai mîna (arestatul repetă gestul lui Pilat), ca și cum ai fi vrut să mîngîi un cîine, iar buzele tale...

— Da, încuviință Pilat.

Urmă o clipă de tăcere. Apoi Pilat îl întrebă în elină:

— Așadar, ești vraci?

— Nu, nu, răspunse cu vioiciune arestatul. Crede~mă, nu sînt vraci.

— Bine, dacă vrei ca asta să rămînă o taină, fie. Nu are o legătură nemijlocită cu cazul tău. Afirmi, deci, că n-ai îndem­nat oamenii la dărîmarea... sau incendierea, sau distrugerea pe altă cale a templului?

— Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la astfel de fapte. Par eu un om slab de minte?

— E adevărat, nu pari un om slab de minte, răspunse în­cet procuratorul, cu un zîmbet, dar un zîmbet înfricoșător. Jură atunci că așa ceva nu s-a întîmplat.

— Pe ce vrei să-ți jur? întrebă, înviorîndu-se vădit, omul cu mîinile dezlegate.

— Chiar și pe viața ta, îi ceru procuratorul, și e tocmai momentul să juri pe viața ta, deoarece, află de la mine, ea atîrnă de un fir de păr.

— Nu crezi, cumva, hegemon, că tu ai atîrnat-o? îl întrebă arestatul. Dacă o crezi, te înșeli amarnic.

Pilat tresări și-i răspunse printre dinți:

— Pot să tai firul acesta.

— Și în privința asta te înșeli, îl contrazise arestatul, cu un zîmbet senin, ducîndu-și mîna pavăză la ochi, spre a se feri de lumina soarelui. Recunoști că nu poate să-l taie decît cel care a atîrnat viața mea de acest fir?

— Da, da, rosti, zîmbind, Pilat, acum nu mă îndoiesc de­fel că tot soiul de gură-cască din Yerushalayim s-au ținut după tine, pas cu pas. N-am habar de cel ce ți-a atîrnat limba în gură, dar e bine atîrnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin, însoțit de gloata care te aclama ca pe un proroc?

Spunînd aceasta, procuratorul făcu un gest spre sulul de pergament.

Arestatul îl privi cu nedumerire.

— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa, dar pe jos, în­soțit doar de Levi Matei, și nimeni nu a strigat nimic, deoa­rece nimeni nu mă cunoștea atunci la Yerushalayim.

28

— Dar tu îi cunoști cumva, urmă Pilat, cu ochii țintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas și pe Baraba?

— Nu-i cunosc pe acești oameni buni, răspunse arestatul.

— Spui adevărul?

— Adevărul.

— Și acum, răspunde, pentru ce tot zici „oameni buni"? Le spui tuturor așa?

— Tuturor, încuviință arestatul, oameni răi nu sînt pe lume.

— Pentru prima oară aud una ca asta, zîmbi ironic Pilat. Dar poate că nu cunosc destul viața!... Nu e nevoie să notezi mai departe, se întoarse el spre secretar, deși acesta nu mai nota nimic, și urmă, adresîndu-se din nou arestatului: Ai citit despre asta în vreo carte elinească?

— Nu, cu mintea mea am ajuns să cuget astfel.

— Și propovăduiești lucrul ăsta?

— Da.

— Și centurionul Marcus, de pildă, poreclit Moartea-Șo-bolanilor, cum e după părerea ta, bun?

— Da, răspunse arestatul, e bun; însă, ce-i drept, e un ne­fericit. De cînd oamenii buni l-au slujit, a devenit aspru și crud. Ar merita să se știe cine l-a schilodit.

— îți spun eu, bucuros, îi răspunse Pilat, fiindcă am fost de față. Oamenii buni se năpusteau asupra lui, ca niște cîini asupra ursului. Germanii îl apucaseră de gît, de mîini și de picioare. Manipul-ul de infanterie căzuse în încercuire, și, dacă din flanc nu ar fi pătruns un escadron de cavalerie, pe care îl comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia să stai de vorbă cu Moartea-Șobolanilor. Acestea s-au petre­cut în bătălia de la Idistaviso, în Valea Fecioarelor.

— Dacă aș fi putut sta de vorbă cu el, zise deodată visător arestatul, sînt convins că s-ar fi schimbat mult.

— Presupun, se grăbi să riposteze Pilat, că nu i-ar fi făcut plăcere legatului legiunii, dacă ai fi încercat să vorbești cu vreunul din ofițerii sau soldații săi. De altfel, asta nici nu se va întîmpla, spre norocul tuturor, și cel dintîi care va avea grijă de lucrul acesta voi fi eu.

în clipa aceea, sub colonadă, veni în zbor ca o săgeată o rîndunică; descrise un cerc sub plafonul aurit, coborî mai jos,

29

gata-gata să atingă cu aripa-i ascuțită chipul statuii de bronz dintr-o firidă și dispăru apoi după capitelul unei coloane. Plănuise, poate, să-și facă acolo cuibul.

Cît ținu zborul rîndunicii, în capul procuratorului, acum limpede și ușor, se închegă următoarea formulă: interogîn-du-l cu de-amănuntul pe filozoful vagabond Yeshua, pore­clit Ha-Nozri, hegemonul nu a găsit elementele constitutive ale unei infracțiuni, și, mai ales, nu a constatat nici o legătură între faptele lui Yeshua și tulburările ce avuseseră loc cu pu­țin înainte de Yerushalayim. Filozoful vagabond s-a dovedit a fi un alienat mintal și, drept urmare a acestei constatări, procuratorul nu confirmă sentința de moarte a lui Ha-Nozri, dată de Micul Sinedriu. Avînd în vedere că vorbele utopice, scornite de mintea tulburată a lui Ha-Nozri, ar putea să pro­voace tulburări la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe Yeshua din Yerushalayim și-l va închide în Cezareea, pe țăr­mul Mării Mediterane; cu alte cuvinte, chiar acolo unde se află reședința procuratorului.

Rămînea doar să dicteze secretarului hotărîrea luată.

Aripile rîndunicii fîlfîiră chiar deasupra capului hegemo­nului, pasărea zvîcni spre bazinul havuzului și zbură de sub colonadă în grădină. Procuratorul ridică ochii și, ațintindu-i asupra arestatului, zări lîngă acesta o trîmbă de colb aprin-zîndu-se parcă și strălucind în soare.

— Asta e totul în legătură cu el? îl întrebă Pilat pe se­cretar.

— Din păcate, nu, declară pe neașteptate secretarul, întin-zîndu-i lui Pilat un alt pergament.

— Ce mai e? se încruntă procuratorul.

După ce citi pergamentul, se schimbă și mai tare la față. Pesemne un val de sînge negru îi năvăli în obraz și de-a lun­gul gîtului, sau poate alta fu pricina că pielea lui își pierdu nuanța gălbuie, bătînd acum în cafeniu, iar ochii i se afun­dară parcă în orbite.

Probabil că tot sîngele o fi fost de vină, sîngele care-i nă­vălise în cap și-i pulsa în tîmple, fapt este că procuratorului i se tulbură vederea. I se năzări deodată că vede cum capul arestatului începe să plutească și apoi se face nevăzut, iar în locul lui apare un altul, pleșuv, cu o cunună de aur, cu

30

zimți rari; pe frunte avea o rană rotundă, deschisă, unsă cu alifie. O gură știrbă, căzută, cu buza de jos atîrnîndu-i capri­cioasă. Lui Pilat i se năzări deodată că nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului, că acoperișurile depărtate ale Ye-rushalayimului au dispărut, că totul s-a cufundat în desi­șul verde al grădinilor. Ceva straniu se întîmpla și cu auzul lui: se făcea, ca și cînd undeva, departe, răsună încet și ame­nințător trîmbițele și se aude limpede o voce nazală, însăi-lînd trufaș cuvintele: „Legea cu privire la lezmajestate..."

Gîndurile porniră să zboare, scurte, fără șir, neobișnuite. „Sînt pierdut!..." Apoi: „Sîntem pierduți!..." Și un altul, cu totul absurd, printre ele, despre nu se știe ce nemurire, și ne­murirea aceasta îi trezi un simțămînt de jale insuportabilă.

Pilat se încorda tot, alungă vedenia, își întoarse privirea spre balcon, și din nou ochii lui întîlniră ochii omului arestat.

— Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitîndu-se cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era amenințător, dar în ochi i se cuibărise neliniștea —, ai vorbit cîndva despre marele cezar? Răspunde! Ai vorbit?... Sau... nu... ai vorbit?

Pilat lungi cuvîntul „nu" ceva mai mult decît se cuvine în timpul unei judecăți și, în privirea îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gînd, pe care ar fi vrut parcă să i-l su­gereze.

— E ușor și plăcut să spui adevărul, observă arestatul.

— Nu am nevoie să știu, ripostă Pilat cu glas înăbușit, plin de ură, dacă îți este plăcut sau neplăcut să spui adevă­rul. Dar va trebui să-l mărturisești. Cîntărește-ți însă fiecare cuvînt, altfel te așteaptă moartea. O moarte nu numai de ne­înlăturat, dar și chinuitoare.

Nimeni nu știa ce se petrecuse cu procuratorul Iudeii: el își îngădui să ridice mîna, apărîndu-se parcă de o rază de soare și, ținînd-o așa ca pe un scut, să-i trimită arestatului o privire care dădea de înțeles ceva.

— Așadar, răspunde, urmă el, îl cunoști pe un oarecare Iuda din Kiriat și ce anume i-ai vorbit, dacă i-ai vorbit, de­spre cezar?

— Lucrurile s-au petrecut așa, începu să povestească, bucuros, arestatul; alaltăieri seara, lîngă templu, am făcut cunoștință cu un tînăr, care mi-a zis că este din orașul Kiriat

31

și că îl cheamă Iuda. M-a poftit la el acasă, în Orașul de Jos, și m-a ospătat...

— E om bun? întrebă Pilat, și o lucire diabolică îi fulgeră în ochi.

— Foarte bun, și un om care vrea să știe tot, încuviință arestatul; era tare curios să-mi cunoască ideile, s-a arătat cît se poate de primitor...

— A aprins făcliile... strecură printre dinți, în tonul lui Yeshua, Pilat, și ochii îi scînteiară.

— Chiar așa, urmă Yeshua, mirîndu-se oarecum cît de bine informat era procuratorul; m-a rugat să-i spun ce gîn-desc despre stăpînire. II interesa nespus.

— Și ce ai răspuns? întrebă Pilat. Vrei să zici, poate, că ai uitat ce i-ai spus atunci? Și în tonul procuratorului nu se mai deslușea nici o speranță.

— Printre altele, i-am spus, mărturisi arestatul, că orice stăpînire e o silnicie, o asuprire a omului și că va veni ziua cînd nu va mai fi nici stăpînirea cezarilor, nici o altfel de stă­pînire. Omul va păși în împărăția adevărului și a dreptății, unde nu va mai fi trebuință de stăpînirea nimănui.

— Mai departe!

— Mai departe nu a mai fost nimic, preciza arestatul; în casă s-au năpustit niște oameni, care m-au legat și m-au dus la închisoare.

Străduindu-se să nu-i scape nici o vorbă, secretarul înșira repede cuvintele pe pergament.

— N-a fost, nu este și nu va fi niciodată pe fața pămîn-tului o stăpînire mai măreață și mai minunată pentru oameni ca aceea a împăratului Tiberiu! Glasul frînt, bolnav, al lui Pilat se amplifică. Procuratorul se uita nu se știe de ce cu ură la secretar și la escortă. Și nu tu, criminal smintit, ești cel che­mat să-ți spui părerea în această privință. Scoateți escorta din balcon! zbieră deodată Pilat și, întorcîndu-se spre secretar, adăugă: Lasă-mă între patru ochi cu criminalul, e vorba de un proces politic!

Soldații din escortă își ridicară lăncile și, bocănind ritmic cu potcoavele încălțărilor, ieșiră din balcon în grădină, ur­mați de secretar.

32

Un timp, doar cîntecul apei din havuz tulbură tăcerea de sub colonadă. Pilat privea cum pe deasupra țevii subțiri din havuz apa se umflă treptat formînd un fel de tipsie, cum se destramă marginile acestei tipsii, cum cade apa în șuvițe.

Cel dintîi vorbi arestatul.

— Faptul că am stat de vorbă cu tînărul acela din Kiriat pare a fi pricinuit o nenorocire. Presimt, hegemon, că i se va întîmpla ceva rău și mi-e tare milă de el.

— Cred, îi răspunse procuratorul cu un zîmbet ironic, ciu­dat, că mai este pe lumea asta cineva, de care ar trebui să-ți fie milă mai mult decît de Iuda din Kiriat, și care va avea o soartă cu mult mai rea decît Iuda!... Așadar, Marcus-Moar-tea-Șobolanilor, călău din convingere și cu sînge rece, oa­menii care, după cum văd — procuratorul făcu un gest spre chipul maltratat al lui Yeshua —, te-au bătut pentru predicile tale, tîlharii Dismas și Hestas, care împreună cu complicii lor au omorît patru soldați, și, în sfîrșit, Iuda, trădătorul acela mîrșav — sînt cu toții oameni buni, după tine?

— Da, urmă răspunsul.

— Și va veni împărăția adevărului?

— Va veni, hegemon, întări cu convingere Yeshua.

— Nu va veni niciodată! zbieră pe neașteptate Pilat, cu un glas atît de înspăimîntător, încît Yeshua se dădu înapoi. Tot așa, cu mulți ani în urmă, Pilat strigase călăreților săi în Valea Fecioarelor: „Spintecă-i! Taie-i! Uriașul Marcus-Moar-tea-Șobolanilor a căzut în mîna dușmanului!" Procuratorul mai ridică glasul, spart de comenzile strigate altădată, așa încît cuvintele să-i fie auzite în grădină: „Criminal! Crimi­nal! Criminal!" Apoi, cu vocea scăzută, întrebă: Yeshua Ha-Nozri, tu crezi în puterea vreunor zei?

— Dumnezeu este unul, răspunse Yeshua, cred în El.

— Atunci, roagă-te lui! Roagă-te mai cu osîrdie! Deși... — aici glasul lui Pilat se frînse — asta nu are să te ajute. Nevastă ai? întrebă apoi Pilat, melancolic, fără să înțeleagă ce-i cu el.

— Nu, sînt singur, nu am pe nimeni.

— Odios oraș, mormăi pe neașteptate procuratorul și umerii îi tresăriră ca și cînd s-ar fi înfiorat; apoi își frecă mîi-nile, spălîndu-le parcă: Dacă ai fi fost înjunghiat înainte de a te fi întîlnit cu Iuda din Kiriat, chiar că ar fi fost mai bine.

33

— Ce-ar fi să-mi dai drumul, hegemon? îl rugă pe neaș­teptate arestatul, și glasul lui avu o nuanță de neliniște. Văd că vor să mă omoare.

O convulsie schimonosi chipul procuratorului care, în-dreptîndu-și spre Yeshua ochii injectați, împînziți de vini­șoare roșii, glăsui:

— Socoti, nefericitule, că un procurator roman ar da dru­mul unui om care a vorbit ce-ai vorbit tu? O, zei! Sau crezi oare că sînt gata să-ți iau locul? Nu împărtășesc ideile tale! Și, ia aminte ce-ți spun: dacă din clipa asta mai scoți un sin­gur cuvînt, dacă mai vorbești cu cineva, atunci păzește-te de mînia mea! îți repet: păzește-te!

— Hegemon...

— Taci! urlă Pilat, petrecînd cu o căutătură turbată rîn-dunica ce zburase din nou în balcon. Veniți încoace! strigă el apoi.

Cînd secretarul și escorta se întoarseră la locurile lor, procuratorul confirmă sentința de moarte dată de adunarea Micului Sinedriu criminalului Yeshua Ha-Nozri, iar secre­tarul notă cuvintele lui Pilat.

în clipa următoare, în fața lui Pilat stătea Marcus-Moar-tea-Șobolanilor. Procuratorul îi dădu poruncă să-l predea pe nelegiuit șefului serviciului secret și să-i transmită ordinul ca Yeshua Ha-Nozri să fie despărțit de ceilalți condamnați, iar gărzii serviciului secret să i se interzică sub amenințarea unei pedepse crunte orice discuție cu Yeshua și orice răspuns la întrebările acestuia.

La un semn al lui Marcus, escorta se strînse în jurul lui Yeshua și-l scoase din balcon.

Apoi, dinaintea procuratorului se prezentă un bărbat de o rară frumusețe, cu barbă blondă și pene de vultur la coif. Pe piept purta podoabe de aur, reprezentînd capete de leu, pe centironul paloșului plăcuțe tot din aur, iar în picioare avea încălțări cu talpă triplă, strînse cu șireturi pînă la ge­nunchi. Pe umărul stîng își aruncase o pelerină purpurie. Era legatul, comandant al legiunii.

Procuratorul îl întrebă unde se află în acel moment co­horta sebastiană. Legatul îl înștiința că această cohortă a îm-

34

presurat piața din fața hipodromului, unde sentința dată ne­legiuiților va fi adusă la cunoștința poporului.

Atunci, procuratorul porunci legatului să desemneze din cohorta romană două centurii. Una din ele, sub comanda lui Marcus, va trebui să-i escorteze pe condamnați, carele cu cele necesare execuției și pe călăi, în drumul spre Golgota, iar, o dată ajunsă acolo, să împresoare partea ei de sus. Cealaltă cohortă trebuia trimisă de îndată pe Golgota, să procedeze neîntîrziat la împresurarea locului. In același scop, adică pen­tru a asigura paza muntelui, procuratorul îi ceru legatului să expedieze într-acolo un regiment de cavalerie auxiliar — ala siriană.

Imediat ce legatul părăsi balconul, procuratorul porunci secretarului să invite la palat pe prezidentul Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum și pe comandantul gărzii templului din Yerushalayim, adăugind că roagă să se facă în așa fel, ca, înainte de a ține sfat cu toți acești oameni, el să poată sta de vorbă cu prezidentul între patru ochi.

Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt și întoc­mai; soarele, care pîrjolea în acele zile cu o înverșunare ne­maivăzută Yerushalayimul, nu apucase să ajungă la zenit, cînd pe terasa de sus a grădinii, în dreptul celor doi lei din marmură albă ce străjuiau scara, se întîlniră procuratorul și Iosif Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim al Sinedriului.

în grădină stăruia o tăcere adîncă. Ieșind însă de sub colo­nadă pe terasa de sus, scăldată în soare, terasa unde se înăl­țau palmieri pe picioare gigantice de elefant și de unde ochilor procuratorului li se deschise întreaga panoramă a odiosului Yerushalayim, cu punțile lui suspendate, cu cetățile și, mai ales, cu acea stîncă indescriptibilă, durată din marmură, cu solzi de dragon din aur curat în loc de acoperiș — templul Yerushalayimului — procuratorul, cu auzul său fin, surprinse departe, undeva jos, acolo unde un zid de piatră despărțea terasele inferioare ale grădinii palatului de piața orașului, un fel de mîrîit înfundat, acoperit în răstimpuri de niște va­iete sau strigăte slabe, subțiri.

Procuratorul își dădu seama că acolo, în piață, se și strîn-sese o mare mulțime de locuitori ai Yerushalayimului, tul-

35

burați de ultimele frămîntări din oraș, că această mulțime așteaptă cu nerăbdare pronunțarea sentinței și că de acolo vin și strigătele gălăgioșilor vînzători de apă.

Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot în bal­con, întrucît afară era o arșiță cumplită; dar Caiafa se scuză politicos: nu-și putea îngădui acest lucru în ajun de sărbă­toare. Pilat își tufli gluga pe capul său cu un început de chelie și intră în subiect. Discuția decurse în elină.

Procuratorul îl înștiința pe marele preot că a examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri și a întărit sentința de condam­nare la moarte.

Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie aplicată în aceeași zi, erau condamnați trei tîlhari: Dismas, Hestas, Ba-raba; iar, în afară de aceștia, și numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care ațîțaseră mulțimea la răscoală împotriva ce­zarului și fuseseră prinși, în urma unei lupte, de autoritățile romane, nu-l priveau decît pe procurator, deci, nu intrau în discuție. Pe ceilalți doi, Baraba și Ha-Nozri, puseseră mîna autoritățile locale și-i osîndise Sinedriul. Potrivit legii, po­trivit datinii, unuia dintre cei doi răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea marii sărbători a Paștelui, care începea în ziua aceea. Așadar, procuratorul vrea să știe pe care din cei doi răufăcători intenționează să-l elibereze Sinedriul. Pe Baraba, sau pe Ha-Nozri?

Caiafa dădu din cap, vrînd să arate că întrebarea îi este limpede, și răspunse:

— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.

Procuratorul știa prea bine că acesta va fi răspunsul ma­relui preot, dar țelul lui era să arate că un asemenea răspuns îi trezește o adîncă uimire.

Ceea ce și făcu Pilat cu multă iscusință. Arcurile sprîn-cenelor se săltară pe chipu-i semeț și procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele preot.

— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti blînd procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o neînțelegere...

Și Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună. Autoritățile romane nu atentează cîtuși de puțin la drepturile autorități­lor locale religioase; marele preot știe bine că așa este. De data aceasta, însă, e neîndoielnic vorba de o greșeală. Și în-

36

dreptarea acestei greșeli interesează, de bună seamă, auto­ritățile romane.

într-adevăr, fărădelegile săvîrșite de Baraba și de Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce privește gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă, rostite la Yerushalayim și în alte cîteva locuri, primul purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai că-și îngăduise să cheme poporul la răz­vrătire, dar, la încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri. Baraba este cu mult mai primejdios decît Ha-Nozri.

Þinînd seama de cele arătate, procuratorul îl roagă pe ma­rele preot să revizuiască hotărîrea luată și să-l elibereze pe acela dintre cei doi osîndiți care se dovedește a fi mai puțin primejdios; și acesta este, fără nici o îndoială, Ha-Nozri. Așa­dar?...

Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul a studiat cu luare-aminte faptele celor doi și aduce pentru a doua oară la cunoștința procuratorului că intenționează să-l pună în libertate pe Baraba.

— Cum? Chiar și după demersul meu? Demersul făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai rostit.

— Și pentru a treia oară îți repet că-l vom pune în liber­tate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.

Totul se sfîrșise și cei doi nu mai aveau nimic a-și spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar durerile cumplite, necruțătoare, ale procuratorului nu mai avea cine să le tămă-duiască; ele nu aveau leac, în afară de moarte. Dar un alt gînd străfulgera mintea lui Pilat. Aceeași mîhnire inexpli­cabilă, aceeași întristare adîncă ce-l mai cuprinsese pe cînd șezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură. încercă pe loc să și-o explice și explicația se dovedi ciudată: avea sen­zația tulbure că, vorbind cu cel osîndit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase tot ce se cuvenea să asculte.

Pilat alungă acest gînd, care-și luă zborul într-o clipă, așa cum venise. își luă zborul, dar mîhnirea rămase la fel de in­explicabilă, căci nu i-o putu, firește, explica un alt gînd fugar, ce-i trecuse ca fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată — „Nemurirea... a venit nemurirea..." A cui nemurire venise?

37

Procuratorul nu înțelese acest lucru; dar gîndul la enigmatica nemurire îl făcu să înghețe, așa cum stătea în bătaia soarelui dogoritor.

— Bine, zise Pilat, așa să fie.

întoarse capul și își plimbă privirea în jur, uimit de schim­bările petrecute. Pierise tufa încărcată de trandafiri înfloriți, pieriseră chiparoșii ce străjuiau terasa de sus, și granatul, și desișul verde al grădinii, și statuia albă ascunsă în desiș. To­tul pierise; prin fața ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră din loc cătînd cine știe încotro, iar, împreună cu ele, se urni și Pilat. Acum îl stăpînea, arzîndu-l și înăbușindu-l, cea mai groaznică dintre mînii — mînia neputinței.

— Mă înăbuș, rosti Pilat, mă înăbuș!

Cu mîna rece, jilavă, își smuci paftaua de la gulerul man­tiei, și aceasta căzu pe nisip.

— Astăzi e zăpușeală, undeva s-a dezlănțuit furtuna, ob­servă Caiafa, privind întruna chipul congestionat al procu­ratorului și prevăzînd toate chinurile ce-l mai așteaptă. „O, ce cumplită e luna Nisan în anul acesta!"

— Nu, zise Pilat, nu zăpușeala e de vină, mă înăbușă ae­rul pe care-l respir împreună cu tine, Caiafa, și, îngustîndu-și ochii, Pilat adăugă cu un zîmbet: Ia seama, mare preot!

Ochii negri ai marelui preot scăpărară — și cu nimic mai prejos decît o făcuse Pilat puțin înainte — el așternu pe chipul său o expresie de adîncă uimire.

— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse mîndru și calm Caiafa. Mă ameninți după sentința dată de Sinedriu, întărită de tine însuți? Oare e cu putință? Ne-am obișnuit ca procuratorul roman să-și măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar auzi careva, hegemon!

Pilat își aținti ochii stinși spre marele preot și, rînjind, își stoarse un zîmbet.

— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băiețandrul care astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Știu ce spun și unde spun. în jurul grădinii e un cordon de soldați, în jurul palatului alt cordon; nici un șoarece n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un șoarece, n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice...

38

din Kiriat. Fiindcă veni vorba, îl cunoști, mare preot? Da... De-ar fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta cred că nu te îndoiești o clipă? Și să știi, mare preot, de azi înainte n-ai să-ți mai afli liniștea! Nici tu, nici poporul tău — și Pilat arătă cu mîna departe, spre dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila templul cuprins de învăpăierile soarelui — ți-o spun eu, Pilat din Pont, călărețul cu Lancea de Aur!

— Știu, știu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu barba nea­gră și ochii îi scăpărară. înălță mîna spre cer și urmă: Știe poporul iudeu că-l urăști de moarte, și multe suferințe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poți pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să audă cezarul atotputernic și o să ne ferească de cumplitul Pilat.

— O, nu! strigă Pilat și, după fiecare cuvînt rostit, se simțea tot mai ușurat: nu trebuia să se mai prefacă, nu era nevoie să-și măsoare vorbele. Prea te-ai plîns de mine ceza­rului, și acum e rîndul meu, Caiafa! Acum are să zboare ves­tea, dar n-am să i-o trimit guvernatorului în Antiohia, și nici la Roma, ci, de-a dreptul la Capri, însuși împăratului, ca să afle că voi, la Yerushalayim, îi scăpați de la moarte pe răz­vrătiții notorii. Și potolesc eu setea Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleșteul lui Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu, nu cu apă! Adu-ți aminte cum a trebuit să scot de pe pereți scuturile cu însemnele împăratului, să mut ostile de pe un loc pe altul și, vezi bine, a trebuit să vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Þine minte ce-ți spun, mare preot, ai să vezi aici, la Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile orașului va veni toată Legiunea Ful­minanta, va veni călărimea arabă; atunci o să auzi tu plînset amar și gemete și atunci o să-ți amintești de Baraba cel salvat și ai să regreți că ai trimis la moarte pe filozoful cu pașnica lui predică!

Chipul marelui preot se acoperi de pete roșii, ochii îi ar­deau. Zîmbi, ca și procuratorul, rînjindu-și dinții, și răspunse:

— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la Yerushalayim ade­menitorul poporului, și tu, călărețule, o înțelegi perfect. Ai vrut să-l lași slobod, ca să răzvrătească mulțimea, să profa-

39

neze credința și să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor! Dar eu, mare preot al iudeilor, cît voi trăi pe lume, nu voi îngădui să fie pîngărită credința și voi apăra poporul! Auzi, Pilat? Zicînd aceasta, Caiafa ridică mîna amenințător: Ascultă, procuratorule!

Caiafa tăcu, și procuratorului i se păru din nou că aude vuietul mării rostogolindu-se pînă la zidurile grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se ridica pînă la picioarele, pînă la fața procuratorului; în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna glasul alarmat al trîmbițelor, scrîșnetul greu al sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul își dădu seama că infanteria romană pornise conform ordinului său și se îndrepta spre locul unde avea să se desfășoare parada, înfricoșătoare pentru răsculați și tîlhari, din preajma execuției.

— Auzi, procura torule? repetă încet marele preot. Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică amîndouă mîinile, și gluga întunecată îi căzu de pe cap — că toate acestea le-a stîrnit jalnicul tîlhar Baraba?

Cu dosul palmei, procuratorul își șterse fruntea umedă și rece, privi în pămînt, apoi, scrutînd cerul printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape deasupra creștetului său, iar umbra lui Caiafa, strînsă, chircită, la coada unuia dintre lei; și spuse încet și nepăsător:

— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar tre­buie să continuăm.

Cerîndu-și scuze marelui preot în cuvintele cele mai alese, Pilat îl pofti să aștepte pe o bancă, la umbra magnoliei, pînă ce va chema persoanele menite să ia parte la o ultimă și scurtă consfătuire, și va mai da un ordin relativ la execuție.

Caiafa se înclină politicos, ducîndu-și mîna la inimă, și rămase în grădină, iar Pilat se întoarse în balcon. Acolo îi ordona secretarului ce-l aștepta să-i poftească în grădină pe legatul legiunii, pe tribunul cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum și pe șeful gărzii templului, care tocmai stăteau în așteptare pe terasa de jos a grădinii, într-un chioșc rotund cu havuz. Adăugind că nu va întîrzia să se alăture celor din grădină, Pilat se retrase în palat.

în timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau să ia parte la sfat, într-o încăpere cu storuri negre trase, cufundată în

40

penumbră, procuratorul se întîlni cu un bărbat al cărui chip era pe jumătate ascuns în glugă, deși razele soarelui, nepu-tînd să pătrundă înăuntru, nu aveau cum să-l supere. între­vederea a fost foarte scurtă. Procuratorul schimbă cu dînsul în șoaptă doar cîteva cuvinte, după care acesta se retrase, iar Pilat, traversînd colonada, ieși în grădină.

Acolo, în prezența tuturor celor pe care dorise să-i vadă, procuratorul declară solemn și rece că încuviințează osîndi-rea la moarte a lui Yeshua Ha-Nozri, informîndu-se totodată, oficial, la membrii Sinedriului, căruia dintre răufăcători do­resc ei să i se cruțe viața. Auzind numele lui Baraba, procura­torul zise:

— Foarte bine! apoi porunci secretarului să consemneze de îndată aceasta în protocol, strînse în pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul și rosti solemn: E timpul!

Porniră cu toții în jos, pe treptele scării largi de marmură, străjuită de doi pereți de trandafiri ce răspîndeau un parfum amețitor, coborînd mereu mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce dădea într-o piață largă, pietruită, la capătul căreia, de cealaltă parte, se înălțau coloanele și statuile din arenele Yerushalayimului.

De cum ieșiră din grădină în piață și se urcară pe podiu­mul înalt și spațios de piatră ce domina piața, Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra situației.

Drumul pe care-l străbătuse cu cîteva clipe mai înainte, adică drumul de la zidul palatului pînă la podium, era pus­tiu; în schimb, piața din fața sa dispăruse. O potopise mulți­mea. Aceasta s-ar fi revărsat și peste podium, și peste acel drum rămas pustiu, dacă n-ar fi ținut-o în loc un rînd triplu de soldați din legiunea sebastiană, la stînga lui Pilat, și acela al soldaților din cohorta auxiliară ituriană, la dreapta lui. Așadar, Pilat se urcă pe podium, închizînd pleoapele și strîngînd în pumn cu strășnicie, mașinal și fără rost, paftaua aceea. Procuratorul închisese ochii nu pentru că-l orbise soa­rele, nu! O făcuse fiindcă nu voia să vadă grupul de osîndiți, care, după cum știa prea bine, era acum împins în urma lui pe podium.

îndată ce mantia albă cu căptușeala sîngerie se ivi sus, pe stînca ce domina marea de oameni, Pilat, orbit, simți re-

41

vărsîndu-i-se în urechi o undă sonoră: „Ha-a-a-a..." întîi în­cet, venind de undeva de departe, de lîngă hipodrom, apoi, crescînd asemenea unui tunet, și, după ce-și păstră cîteva clipe tăria, începu să scadă. „M-au văzut", gîndi procurato­rul. Dar n-apucă unda să se domolească cu totul, cînd alta își porni deodată colindul, vibrînd cu și mai mare putere de-cît cea dinainte, iar în această a doua undă se deslușea un clocot șuierător, aidoma clocotului iscat de un talaz în spu­me, în al cărui tumult se învălmășeau gemete răzlețe de fe­mei. „Au fost suiți pe eșafod, își spuse Pilat; gemetele sînt ale cîtorva femei strivite, în vreme ce mulțimea s-a repezit înainte."

Așteptă un timp, știind că nici o forță nu ar putea sili mul­țimea să amuțească, pînă ce nu se va revărsa tot ce se adu­nase într-însa, și nu va amuți singură.

Cînd clipa aceea veni, procuratorul își repezi în sus mîna dreaptă, și peste mulțime se așternu o tăcere desăvîrșită. Atunci, Pilat aspiră adînc-adînc în piept aerul fierbinte și strigă:

— In numele cezarului!... și glasul lui frînt pluti peste miile de capete.

în urechi îi năvăli de cîteva ori un strigăt metalic — co­hortele de soldați, avîntîndu-și lăncile și însemnele în aer, vuiră:

— Trăiască cezarul!

Pilat își ridică ochii drept în soare. Sub pleoape îi țîșni o flacără verde care-i învălui creierul; și glasul lui răgușit stră­punse văzduhul, peste mulțime, rostind în arameică:

— Patru nelegiuiți, arestați la Yerushalayim pentru omor și instigare la răscoală, pentru nesocotirea legilor și profana­rea credinței, au fost osîndiți la o moarte rușinoasă — răs­tignirea. Osînda va fi îndeplinită îndată pe Golgota! Nele­giuiții — Dismas, Hestas, Baraba și Ha-Nozri — se și află în fața voastră!

Pilat arătă cu mîna spre dreapta, fără să-i vadă pe cei osîn­diți, dar știind că sînt acolo unde se cuvenea să fie.

Mulțimea îi răspunse printr-un vuiet prelung, parcă de mirare sau ușurare. Cînd vuietul se stinse, procuratorul urmă:

42

— Vor muri însă numai trei, fiindcă, după lege și datină, în cinstea sărbătorii Paștelui unuia dintre osîndiți, la alegerea Micului Sinedriu și cu încuviințarea autorităților romane, generosul cezar îi redă viața demnă de dispreț!

Strigînd aceste cuvinte, Pilat auzea cum vuietul se stinge treptat, și peste tot și toate se așterne o liniște adîncă. Nu mai deslușea nici o suflare, nici un foșnet, ba chiar veni clipa cînd i se păru că pierise întreaga fire. Orașul pe care-l ura atîta murise, și doar el, procuratorul, mai rămăsese în picioare, singur, cu obrazul rezemat de cer, mistuit de razele pieptișe ale soarelui. Pilat mai tăcu vreo cîteva clipe, apoi strigă răs­picat:

— Numele celui căruia i se va da drumul de îndată în fața voastră e...

Din nou făcu o pauză înainte de a rosti numele, chibzu­ind dacă spusese tot ce se cuvenea; deoarece știa că orașul mort se va reînsufleți după ce el va fi rostit numele fericitului și nici una din vorbele sale nu se va mai putea auzi după aceea.

„Am spus tot? își șopti, fără glas, Pilat. Tot. Numele!" Și, rostogolind litera „r" peste orașul învăluit în tăcere, procuratorul strigă:

— Bar-raba!

în clipa aceea i se păru că, țiuind strident, soarele plesni deasupra capului său, revărsîndu-și văpaia în urechile lui. Și, în văpaia aceasta, se-nvolburau sălbatic urlete, țipete as­cuțite, gemete, hohote de rîs și fluierături.

Pilat se întoarse și o porni înapoi, spre treptele ce coborau de pe podium, cu ochii la mozaicul pestriț al pardoselii de sub picioarele sale, ca să nu se poticnească. Știa că acum, în spatele lui, pe podium, zboară ca o grindină monede de bronz și curmale, că, în mulțimea ce urlă, oamenii se cațără, strivin-du-se unii pe alții, să vadă cu ochii lor minunea — cum se smulge din ghearele morții omul! Cum desfac legionarii frîn-ghiile care-l legau, pricinuindu-i fără să vrea o durere ascu­țită în brațele răsucite la interogatoriu, cum se schimonosește și geme acest om, schițînd totuși un zîmbet stupid, de nebun.

43

Procuratorul știa că, în vremea asta, escorta însoțea spre treptele laterale pe cei trei cu mîinile legate, pentru a-i duce pe drumul dinspre apus, afară din oraș, pe Golgota. Pilat deschise ochii numai după ce ajunse în spatele podiumului, știind că scăpase de primejdia de a-i vedea pe osîndiți.

Prin vuietul mulțimii ce se potolea treptat se auzeau acum deslușit strigătele pătrunzătoare ale crainicilor, repetînd în limba arameică și elină ceea ce procuratorul strigase cu cîte-va clipe mai înainte. în afară de toate acestea, auzi apropi-indu-se un tropot cadențat de copite și glasul trîmbiței cîn-tînd o melodie scurtă și veselă. Acestor sunete le răspunseră fluierăturile sfredelitoare ale copiilor cățărați pe acoperișu­rile caselor rînduite pe strada care ducea de la bazar spre piața hipodromului și strigăte de: „Ia seama!"

Un soldat, care stătea singuratic în partea pustie a pieței, ținînd în mînă un însemn, îl avîntă speriat, și întreaga pro­cesiune — procuratorul, legatul legiunii, secretarul și es­corta — se opri.

în trap tot mai întins, un grup de călăreți ieși ca vîntul în piață, ca, tăindu-i marginea, să ocolească mulțimea de oa­meni și să se îndrepte spre Golgota, luînd-o pe drumul cel mai scurt, prin ulicioara de sub zidul de piatră năpădit de viță de vie.

Comandantul călăreților, un sirian, micuț ca un băiețan-dru, tuciuriu ca un mulatru, ajungînd în goana calului în dreptul lui Pilat, strigă ceva cu glas subțire, scoțînd din teacă sabia. Calul iute, negru ca pana corbului, tot numai spume, se smuci, ridicîndu-se pe picioarele dinapoi. După ce vîrî sa­bia în teacă, tînărul comandant biciui calul peste grumaz, făcîndu-l să cadă pe picioare, și porni în goană pe ulicioară, îndepărtîndu-se în galop. în urma lui, în rînduri de cîte trei, într-un nor de praf, zburau călăreții, și vîrfurile lăncilor, ușoa­re, de bambus, săltau; pe dinaintea procuratorului treceau ca vîntul chipuri ce păreau și mai întunecate în contrast cu turbanele albe și dinții sclipitori, ce și-i arătau rînjind.

Stîrnind nori de praf, călăreții pătrunseră în ulicioară, și ultimul care trecu prin fața lui Pilat fu un soldat, în spate cu o trîmbiță sclipind în soare.

Ferindu-se de praf cu o mînă și strîmbîndu-se nemulțu­mit, Pilat porni mai departe, spre poarta grădinii palatului; în urma lui veneau legatul, secretarul și escorta.

Era în jurul orei zece dimineața.





3

Al șaptelea argument

— Da, era în jurul orei zece dimineața, preastimate Ivan Nikolaevici, spuse profesorul.

Poetul își trecu palma peste față, ca omul care abia se tre­zește din somn, și văzu că pe lacuri se lăsase seara.

Oglinda apei se întunecase, și o luntre aluneca în plescăit de vîsle și în chicotelile unei femei pe care o plimba cineva. Băncile de pe alei erau pline de lume, dar tot numai pe trei din laturile pătratului, cea de a patra, unde ședeau interlocu­torii noștri, rămînea pustie.

Deasupra Moscovei cerul parcă se spălăcise, și în tării ie­șea în relief luna plină, albă încă, nepoleită cu aur. Se respira mult mai ușor și, sub tei, glasurile căpătaseră inflexiunile mai dulci ale serii.

„Cum de n-am băgat de seamă că ăsta a apucat să ticlu­iască o întreagă poveste? se întrebă Bezdomnîi, uimit la cul­me. S-a și lăsat seara! Dar poate că n-a spus-o el, ci am ador­mit pur și simplu, și toate astea le-am visat?"

Totuși, trebuie să presupunem că profesorul i-o povestise; altfel, am fi siliți să admitem că același vis îl avusese și Berlioz, pentru că, privindu-l cu luare-aminte pe străin drept în față, Mihail Alexandrovici zise:

— Povestirea dumneavoastră mi se pare extrem de inte­resantă, domnule profesor, cu toate că nu coincide deloc cu textele din Evanghelie.

— Vai de mine, făcu profesorul cu un zîmbet indulgent, de alții nu m-aș mira, dar dumneavoastră trebuie să știți că nimic din ceea ce scrie în Evanghelie nu s-a întâmplat vreodată, și dacă începem să ne referim la Evanghelie, socotind-o drept sursă istorică... zîmbi iar, cu aceeași expresie pe față, și-i luă

45

piuitul lui Berlioz, pentru că repetase, cuvînt cu cuvînt, ceea ce îi spusese el însuși lui Bezdomnîi, în timp ce străbăteau strada Bronnaia în drum spre Patriarșie prudî.

— Așa e, încuviință Berlioz, dar mă tem că nimeni n-ar putea confirma că ceea ce ne-ați povestit dumneavoastră s-a petrecut în realitate.

— Ba nu! Are cine să confirme! exclamă profesorul, stîl-cind cuvintele, dar pe un ton cum nu se poate mai convins și, deodată, foarte misterios, le făcu iar celor doi prieteni semn să vină mai aproape.

Literații se aplecară spre el, unul din dreapta, altul din stînga, și străinul urmă, dar de data asta fără nici un accent, care, dracu știe cum, ba dispărea, ba apărea din nou:

— Adevărul e... aici profesorul se uită în jur sperios și urmă în șoaptă... că eu am fost de față la toate acestea. Am fost la Pilat din Pont pe balcon, și în grădină, cînd vorbea cu Caiafa, și lîngă eșafod, dar numai în taină, incognito, cum s-ar zice, așa că vă rog să nu suflați nimănui nici un cuvînt și să păstrați secretul, sst...

Urmă o tăcere, apoi Berlioz, palid la față, îl întrebă cu tre­mur în glas:

— De cînd... sînteți la Moscova?

— Păi adineauri, în clipa asta am sosit, îi răspunse fîstîcit profesorul și abia acum celor doi prieteni le dădu prin cap să se uite bine în ochii lui, ca să se convingă că ochiul stîng, de culoare verde, e un ochi de nebun, iar dreptul e gol, negru și mort.

„Uite cum s-a lămurit totul! își zise Berlioz, tulburat și dez­orientat. A sosit un neamț nebun sau s-a țicnit adineauri, aici, pe malul lacului. Ce istorie!"

Da, într-adevăr, se lămurea totul: și mult preaciudatul de­jun la răposatul filozof Kant, și aiurelile despre uleiul de floa-rea-soarelui, și Annușka, și prezicerea că lui Berlioz i se va tăia capul, și toate celelalte; hotărît lucru, profesorul era de­ment.

Berlioz realiză numaidecît ce avea de făcut. Lăsîndu-se pe speteaza băncii, în spatele profesorului, îi făcu lui Bezdomnîi un semn cu ochiul, vrînd să spună: „nu-l contrazice", dar poe­tul, fîstîcit, nu-l înțelese.

46

— Da, da, da, spunea excitat Berlioz, posibil... chiar foar­te posibil să fi avut loc toate acestea: și Pilat din Pont, și bal­conul, și restul... Dar dumneavoastră ați venit singur sau cu soția?

— Singur, singur, sînt totdeauna singur, răspunse profe­sorul cu amărăciune.

— Dar unde vi-s bagajele, domnule profesor? urmă insi­nuant Berlioz. La hotelul „Metropol"? Unde ați tras?

— Eu?... Nicăieri, răspunse neamțul cel smintit, rătăcind cu ochiu-i verde, nebun și trist, peste Patriarșie prudî.

— Cum?... Dar... unde o să locuiți?

— în apartamentul dumneavoastră, trînti deodată pe un ton familiar nebunul, făcîndu-i cu ochiul.

— Sînt... sînt încîntat... mormăi Berlioz, dar, credeți-mă, la mine n-o să vă simțiți comod, pe cînd la „Metropol" sînt niște camere splendide, e un hotel de prim rang...

— Și nici diavolul nu există? îl întrebă hodoronc-tronc bolnavul pe Ivan Nikolaevici.

— Nici diavolul...

— Nu-l contrazice, șopti abia mișcîndu-și buzele Berlioz, trăgîndu-se iute în spatele profesorului și făcînd semne poe­tului.

— Nu există nici un diavol! strigă exact ce nu trebuia Ivan Nikolaevici, zăpăcit de toată această aiureală. Ce pacoste pe capul nostru! Ia nu mai face pe nebunul!

Auzind acestea, nebunul izbucni într-un rîs atît de răsu­nător, încît o vrabie își luă zborul din teiul ce-și întindea cren­gile deasupra capetelor celor trei.

— Foarte interesant, zise profesorul, cutremurîndu-se de rîs; cum vine asta? La dumneavoastră orice cauți nu găsești? își curmă brusc hohotele și, lucru pe deplin explicabil la o boală psihică, după accesul de veselie, căzu în cealaltă extre­mă, se enervă și strigă aspru: Și, va să zică, nu există?

— Liniștiți-vă, liniștiți-vă, domnule profesor, mormăi Ber­lioz, temîndu-se să-l enerveze pe bolnav. Rămîneți aici o clipă cu tovarășul Bezdomnîi, iar eu mă reped pînă la colț să dau un telefon, după care vă conducem unde veți dori dumnea­voastră. Doar n-o să vă descurcați singur în oraș!

47

Trebuie să recunoaștem că planul lui Berlioz era judicios: să ajungă pînă la primul telefon public și să comunice la Bi­roul de evidență a străinilor că iată, cutare, consultant venit din străinătate, se află la Patriarșie prudî într-o stare vădită de demență. Deci, se impune luarea unor măsuri; altfel se pot isca cine știe ce încurcături și neplăceri.

— Vreți să dați un telefon? Bine, dați, încuviință trist bol­navul și, deodată, îl rugă pătimaș pe Berlioz: Dar, vă implor, acum la despărțire, credeți cel puțin în existența diavolului! Mai mult nu vă cer. Să știți că pentru dovedirea acestui ade­văr există un al șaptelea argument, cel mai temeinic! De alt­fel, o să vi se prezinte de îndată.

— Bine, bine, îl liniști cu o falsă blîndețe Berlioz și, făcîn-du-i cu ochiul poetului amărît, căruia nu-i surîdea defel per­spectiva de a-l păzi pe neamțul dement, părăsi malul lacului, îndreptîndu-se spre ieșirea de la intersecția străzii Bronnaia cu stradela Ermolaevski.

îndată ce-l văzu îndepărtîndu-se, profesorul parcă se în-zdrăveni și se lumină la față.

— Mihail Alexandrovici! strigă el.

Acesta tresări, întoarse capul, dar căută să se liniștească cu gîndul că profesorul putea să-i cunoască numele tot din ziare.

Străinul însă, făcîndu-și mîinile pîlnie, strigă:

— Dacă vreți, dau dispoziție să se trimită imediat o tele­gramă unchiului dumneavoastră la Kiev!?

Berlioz se cutremură din nou! De unde știa nebunul de existența unchiului de la Kiev? Despre asta era sigur că nu scrisese nimic nici o gazetă. Ehei, nu cumva are dreptate Bez-domnîi? Dacă actele neamțului sînt false? Ah, ce individ ciu­dat. .. Da, da, trebuie să telefoneze, să telefoneze numaidecît unde trebuie! Acolo o să se lămurească în doi timpi și trei mișcări ce-i cu el.

Și, fără să mai asculte ce-i striga profesorul, Berlioz fugi mai departe.

Chiar lîngă ieșirea în strada Bronnaia, în întîmpinarea re-dactorului-șef se ridică de pe o bancă un cetățean semănînd leit cu cel care se întrupase mai înainte, în lumina soarelui, din pîcla deasă a arșiței. Numai că acum nu mai era străveziu,

48

aerian, ci un individ obișnuit, din carne și oase și, în întuneri­cul ce se lăsa, Berlioz îi văzu bine mustățile, ca niște pene de găină, ochii mici, ironici, de om băut, și pantalonii cadrilați, trași în sus, lăsînd să i se vadă ciorapii albi, jegosi.

Mihail Alexandrovici se dădu înapoi, dar se consolă în­dată, socotind că este o coincidență stupidă și că, în general, nu era momentul potrivit să se gîndească la această pro­blemă.

— Căutați portița turnantă, cetățene? se interesă tipul ca­drilat, cu o voce dogită de tenor. Poftiți pe aici! Drept înainte, și ieșiți unde trebuie. Pentru indicație... ar trebui să faceți cin­ste... așa, ca să se poată drege cu o litruță... un fost dirijor de cor bisericesc!...

Strîmbîndu-se, individul își smulse de pe scăfîrlie șep­cuța de jocheu.

Berlioz nu mai stătu să-l asculte pe dirijorul de cor, milog și scălîmbăiat, se apropie în fugă de portița turnantă și puse mîna pe ea. O întoarse și era gata să pășească pe șine, cînd îl izbi în față o lumină roșie și albă: în cutia ei de sticlă se aprin­se inscripția: „Atenție la tramvai."

Și, numaidecît, veni în goană și tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nouă, trasă de curînd. întoarse și, ieșind la drum drept, se lumină deodată în inte­rior, scoase un urlet și își mări viteza.

Prudentul Berlioz, deși stătea într-un loc ferit, se gîndi să se întoarcă la adăpostul porții turnante; își mută mîna pe o altă aripă și făcu un pas înapoi. Dar, deodată, mîna îi lunecă și scăpă aripa portiței de metal, un picior, ca pe ghețuș, prin­se a-i aluneca pe caldarîmul ce cobora în pantă spre șine, ce­lălalt picior i se săltă în sus, și Berlioz fu proiectat drept pe șine.

încercînd să se agate de ceva, căzu pe spate, lovindu-se nu prea tare de caldarîm și apucă să vadă sus, pe cer, nu mai știu dacă în dreapta sau în stînga, luna poleită în aur. Avu timp să se întoarcă pe o parte, să-și tragă înnebunit, dintr-o smucitură, picioarele spre burtă și, răsucindu-se, văzu lim­pede zburînd spre el impetuos fața albă de groază a vătmă-niței, precum și basmaua ei roșie. Berlioz nu scoase nici un

49

strigăt, dar în jurul lui toată strada prinse a țipa cu glasuri ascuțite de femei.

Vătmănița frînă cu disperare, tramvaiul se lăsă cu botul în pămînt, după care se săltă brusc și, prefăcute în țăndări, geamurile vagonului zburară cît colo zornăind. în mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putință?"

Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămîndu-se bucăți-bucăți, apoi se lăsă noaptea.

Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz și, lîngă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Ros-togolindu-se, porni în salturi pe caldarîm.

Era capul retezat al lui Berlioz.





4

Urmărirea

Þipetele isterice ale femeilor se potoliră, fluierăturile mili­țienilor se stinseră, două mașini sanitare transportară: una, la morgă, trupul decapitat și capul tăiat, cealaltă, la spital, pe frumoasa vătmănița rănită de cioburi; măturătorii cu șor­țuri albe strînseră și aruncară sticla spartă, presărînd nisip peste băltoacele de sînge, iar Ivan Nikolaevici, cum se prăbu­șise pe bancă, atunci cînd alergase spre locul nenorocirii, așa rămăsese. încercase de cîteva ori să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau; pe Bezdomnîi îl lovise un fel de dambla.

Poetul se repezise spre portița turnantă de îndată ce auzi primul răcnet și văzu capul retezat săltînd pe caldarîm. înne­bunit de groază, se prăbușise pe bancă, mușcîndu-și mîna pînă la sînge. Uitase desigur de neamțul țicnit și se străduia să înțeleagă un singur lucru: cum de era cu putință?! Adinea­uri vorbise cu Berlioz și, peste cîteva clipe numai, capul...

Pe alee, oamenii treceau în goană prin fața poetului, zgu­duiți de cele întîmplate; se auzeau exclamații de groază; Ivan Nikolaevici însă nu înregistra nici o vorbă. Dar alături, pe alee, se ciocniră pe neașteptate două femei, și una din ele, cu nasul ascuțit, în capul gol, striga chiar lîngă urechea celeilalte:

50

—... Annușka, Annușka noastră! de pe Sadovaia! E mîna ei! Ea a făcut-o... A cumpărat de la băcănie ulei de floarea-soa-relui și a spart din întîmplare sticla de un litru, lovind-o de portița turnantă. Și-a mînjit fusta toată și ce-a mai înjurat, vai, ce-a mai înjurat!... Dumnealui, sărmanul, o fi alunecat pesemne și s-a rostogolit pe șine...

Din tot ce strigase femeia, în creierul zdruncinat al lui Ivan Nikolaevici se înfipse un singur cuvînt: „Annușka"...

— Annușka... Annușka?... mormăi poetul, aruncînd îm­prejur priviri alarmate. Dați-mi voie, dați-mi voie...

De numele Annușkăi se prinseră cuvintele „ulei de floa-rea-soarelui", iar apoi, nu se știe de ce, „Pilat din Pont". Poe­tul îl lăsă la o parte pe Pilat și se apucă să-și adune gîndurile începînd de la cuvîntul „Annușka". Totul se înlănțui în cîte­va clipe, ducînd la profesorul nebun.

„Dați-mi voie! El a zis că ședința nu se va ține, pentru că Annușka a vărsat uleiul. Și poftim, ședința nu se va mai ține! Dar nu numai atît, n-a zis el că lui Berlioz o să-i taie capul o femeie?! Da, da, da! Și doar vatmanul era o femeie! Cum vine asta?!"

Nu mai rămînea nici pic de îndoială, consultantul miste­rios cunoscuse dinainte, cu precizie, tot tabloul morții cum­plite a lui Berlioz. Și, înaată, două gînduri pătrunseră în min­tea poetului. Primul: „Prostii, nu-i deloc nebun!" Și al doilea: „Nu cumva chiar el a pus totul la cale?"

„Dar cum, vă întreb, cum? Stai că aflăm noi!" După o luptă cu sine însuși, Ivan Nikolaevici se ridică de pe bancă și se repezi înapoi, acolo unde stătuse de vorbă cu profesorul. Din fericire, acesta nu plecase.

Pe Bronnaia se și aprinseseră felinarele, iar deasupra lacu­rilor se înălța luna aurie, și, în lumina ei, înșelătoare ca tot­deauna, lui Ivan Nikolaevici i se păru că nebunul ține la sub­țioară o spadă, nu bastonul.

Băgăciosul dirijor de cor în retragere ședea alături, pe lo­cul unde stătuse mai adineauri Ivan Nikolaevici. Acum diri­jorul arborase pe nas un pince-nez, de care se vedea bine că nu avea nevoie, cu un geam lipsă și cu celălalt crăpat, ceea ce-l făcea să pară și mai dezgustător ca înainte, cînd îi arătase lui Berlioz drumul spre linia tramvaiului.

51

Simțind că-i îngheață sîngele în vine, Ivan se apropie de profesor și, privindu-i atent fața, se convinse că nu vădește și nici nu a vădit vreun semn de demență.

— Mărturisește cine ești dumneata? îl întrebă cu voce surdă Ivan.

Străinul se încruntă, îl privi de parcă îl vedea pentru întîia oară, și-i răspunse dușmănos:

— La mine nu înțeleg... rus nu vorbește...

— Dumnealor nu înțeleg, se amestecă în vorbă, de pe ban­ca lui, dirijorul de cor, deși nimeni nu-l rugase să traducă spu­sele străinului.

— Nu te preface! urmă amenințător Ivan, simțind un fior de gheață sub lingurea. Adineauri vorbeai perfect rusește. Nu ești neamț și nici profesor! Ești ucigaș și spion!... Actele! stri­gă Ivan cu înverșunare.

Misteriosul profesor dădu din umeri cu o grimasă de dez­gust, și gura lui, strîmbă și așa, se strîmbă și mai rău.

— Cetățene! se băgă din nou pe fir dirijorul abject, ia spu­ne-mi, de ce-l sîcîi pe acest turist străin? Pentru asta vei fi tras la răspundere cu toată severitatea!

Iar profesorul suspect își luă un aer trufaș, îi întoarse poe­tului spatele și plecă. Ivan simți că-și pierde uzul rațiunii. Su-focîndu-se, se adresă dirijorului:

— Hei, cetățene, ajută-mă să pun mina pe criminal! Ești dator s-o faci!

Dirijorul se învioră la culme, sări în picioare și răcni:

— Care-i criminalul? Unde-i? Să-l văd! Un infractor străin? Ochii începură să-i joace de bucurie. Ãsta? Păi, dacă-i crimi­nal, întîi și întîi trebuie să strigăm „ajutor". Altfel, ne scapă. Ia hai să strigăm amîndoi o dată!

Și dirijorul deschise gura, ca și cînd s-ar fi pregătit să zbiere.

Ivan, descumpănit, îi dădu ascultare poznașului și strigă: „Ajutor!"; dirijorul însă îl trase pe sfoară și tăcu mîlc.

Strigătul stingher, răgușit, al lui Ivan nu ajută la nimic. Două june se traseră speriate din calea lui, și poetul auzi un glas spunînd: „E beat."

— Aha, va să zică, ești înțeles cu el? urlă mînios Ivan. De ce îți bați joc de mine? Dă-mi drumul!

52

Se repezi la dreapta și dirijorul tot la dreapta, Ivan la stîn-ga, și dirijorul tot la stînga.

— Mă împiedici cu bună știință, dinadins? zbiera Ivan, turbat de furie. Și pe tine te dau pe mina miliției!

încercă să-l apuce de mînecă pe ticălos, dar stîngaci, fără succes, și în aceeași clipă, dirijorul pieri, de parcă l-ar fi în­ghițit pămîntul.

„Ah!" făcu Ivan și, aruncînd ochii în zare, îl văzu pe necu­noscutul odios, gata s-o ia pe stradela Patriarșie. Nu era sin­gur. Dirijorul de cor, individ mai mult decît suspect, apucase să i se alăture. Dar nu numai atît. Al treilea din grup, răsărit nu se știe de unde, era un motan uriaș, gras cît un porc, ne­gru ca tăciunele, cu niște mustăți de cavalerist date dracului. Cei trei porniră pe stradelă, motanul mergînd doar pe labele dinapoi.

Ivan se luă după răufăcători, dar se convinse pe dată că va fi foarte greu să-i ajungă.

Cei trei străbătură stradela cît ai clipi, luînd-o apoi pe Spi-ridonovka. Cu toate că Ivan grăbea mereu pasul, distanța din­tre urmăritor și cei urmăriți nu se micșora defel, și poetul nici nu-și dădu seama cum, după liniștita Spiridonovka, se po­meni lîngă Porțile Nikitskie, unde situația se complică și mai mult. Aici era înghesuială mare și, pe deasupra, banda de tîlhari socoti locul potrivit ca să recurgă la un bun procedeu banditesc: să se retragă, împrăștiindu-se care încotro.

Cu o dibăcie magistrală, dirijorul se agăță în plin mers de autobuzul ce gonea spre piața Arbat, și se topi. Pierzînd pe unul din cei trei răufăcători, Ivan își concentra atenția asupra motanului și văzu cum ciudatul animal se apropie de vago­nul „A", oprit în stație, cum îmbrînd cu neobrăzare jos de pe scară o femeie care scoase un țipăt strident și, agățîndu-se cu laba de bară, să nu-și piardă echilibrul, încercă chiar să-i arunce încasatoarei, prin fereastra deschisă din cauza zăpu­șelii, o grivnă pentru bilet.

Purtarea motanului îl uimi la culme pe Ivan, care încre­meni ca o statuie lîngă ușa băcăniei din colț, și-l cuprinse ui­mirea pentru a doua oară, văzînd atitudinea încasatoarei. în­dată ce zări motanul cățărîndu-se în tramvai, femeia strigă, tremurînd toată de furie:

53

— Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Z-zît! Dă-te jos, de nu, chem miliția!

Atît pe încasatoare, cît și pe călători nu-i uimi întîmplarea în sine: că un motan se suie în tramvai, ceea ce încă nu era lucru mare, ci faptul că motanul intenționează să plătească biletul.

La drept vorbind, el se dovedi nu numai un animal sol­vabil, dar și disciplinat. Chiar de la prima interpelare a înca­satoarei își încetă asaltul, coborî și se instala în stație, netezin-du-și mustățile cu grivna. Dar îndată ce încasatoarea smuci sfoara, dînd semnalul de plecare, și tramvaiul se urni din loc, motanul procedă ca orice individ dat jos cu sila, dar care tre­buie neapărat să meargă cu tramvaiul. Lăsă să treacă prin fața lui toate cele trei vagoane, sări pe tamponul celui din urmă, își înfipse ghearele într-un tub de cauciuc ce ieșea din pere­tele vagonului și călători în voie, economisind și o grivnă.

Atent la parșivul de motan, poetul era gata-gata să-l piar­dă pe cel mai important dintre tîlhari — pe profesor. Din fe­ricire, acesta nu apucase s-o șteargă. La capătul străzii Bolșaia Nikitskaia, sau al străzii Herzen, în mijlocul mulțimii ce se îmbulzea, Ivan îi zări bereta cenușie. Cît ai clipi, își făcu loc într-acolo. Dar nu avea noroc. Grăbi pasul, o luă la trap, îm-brîncindu-i pe trecători; cu toate acestea, nu izbuti să se apro­pie nici cu un centimetru de profesor.

Deși era enervat la culme, îl uluia totuși repeziciunea su­pranaturală cu care se desfășura urmărirea. Nu se scurseră nici douăzeci de secunde de cînd lăsase în urmă Porțile Ni-kitskie, că pe Ivan Nikolaevici îl și orbiră luminile din piața Arbat. Cîteva clipe încă și iată o ulicioară întunecoasă cu tro­tuare strîmbe, unde Ivan Nikolaevici se prăbuși cu zgomot și se răni la genunchi. Din nou o magistrală scăldată în lu­mini — strada Kropotkin, apoi încă o ulicioară, apoi Osto-jenka, și o altă ulicioară mohorîtă, murdară, zgîrcit luminată. Aici, Ivan Nikolaevici îl pierdu pe cel de care avea atîta ne­voie. Profesorul dispăruse.

Poetul își pierdu cumpătul, dar nu pentru multă vreme: deodată presupuse că profesorul trebuie să fie negreșit în casa Nr. 13 și neapărat în apartamentul 47.

54

Dînd buzna pe ușa imobilului, Ivan Nikolaevici urcă val-vîrtej pînă la etajul întîi, găsi numaidecît apartamentul și sună la ușă, nerăbdător. Nu trebui să aștepte mult, îi deschise o fetiță de vreo cinci ani, care, fără să-l întrebe o vorbă, o șterse numaidecît.

în vestibulul imens, lăsat într-o totală paragină, abia lu­minat de un bec chior atîrnat sub tavanul negru de murdă­rie, spînzura pe un perete o bicicletă fără pneuri; un cufăr uriaș, ferecat, se afla în mijlocul încăperii, iar pe polița cuie­rului cineva aruncase o căciulă cu clape, ce atîrnau, lungi, în jos. De după una din uși, la radio, o voce sonoră de bărbat recita niște versuri, pe un ton furios.

Cu toate că se afla într-o casă străină, Ivan Nikolaevici nu-și pierdu deloc prezența de spirit, ci o luă drept spre co­ridor, judecind astfel: „S-a ascuns, desigur, în baie." Cori­dorul era cufundat în beznă. După ce bîjbîi o vreme, lovin-du-se de pereți, zări sub o ușă o fîșie slabă de lumină; dibui prin întuneric clanța și o trase ușor spre el. Cîrligul sări, și Ivan se pomeni chiar în camera de baie, spunîndu-și că avusese noroc.

De fapt, nu dăduse peste el norocul de care ar fi avut ne­voie! II învălui o căldură jilavă, și, la lumina jarului ce moc­nea sub cazanul de baie, zări niște albii mari atîrnînd pe pe­rete, și cada, toată numai pete negre, oribile, pe locurile unde căzuse smalțul. In cadă stătea în picioare, cu un burete în mî-nă, o cetățeană goală-pușcă, plină de clăbuc. își îngustă ochii miopi, ațintindu-i asupra lui Ivan, care dăduse buzna în baie, și, luîndu-l, se vede, drept altcineva, în lumina aceea de iad, spuse încet, amuzată:

— Kiriușka! Lasă-te de prostii! Ai înnebunit? Feodor Iva-novici trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Ieși imediat de-aici!

Și-l amenință pe Ivan cu buretele.

Neînțelegerea era vădită, și vina o purta, desigur, Ivan Ni­kolaevici, care nu avea însă de gînd s-o recunoască și, după ce exclamă mustrător: „desfrînato!" —, se pomeni, cine știe cum, în bucătărie. Era pustie la ora aceea. Pe mașina de gătit, în penumbră, vreo zece primusuri stinse stăteau mute. Pre-lingîndu-se prin geamul murdar, nespălat de ani de zile, o

55

rază de lună lumina cu zgîrcenie ungherul unde sclipea o icoa­nă uitată, încărcată de praf și pînze de păianjen, de după care ieșeau capetele a două luminări mari de cununie. Sub icoana mare atîrna, prinsă într-un ac, o iconiță de hîrtie.

Nimeni nu știe ce gînd puse atunci stăpînire pe Ivan, dar, înainte de a se îndrepta spre intrarea de serviciu, își însuși una din luminări și iconița de hîrtie. Părăsi apartamentul ano­nim, înzestrat cu aceste obiecte, mormăind ceva, rușinat la gîn-dul întîmplării prin care trecuse cu cîteva clipe mai înainte în baie, încercînd, fără să vrea, să ghicească cine putea fi ne­obrăzatul de Kiriușka, și dacă nu cumva căciula aceea scîrboa-să cu clape era a lui.

în ulicioara pustie și tristă, poetul se uită în jur, căutîn-du-l pe fugar, care nu se vedea însă nicăieri. Atunci, Ivan își spuse cu hotărîre:

— Sigur că da, e la rîul Moscova! înainte, marș!

S-ar fi cuvenit, poate, ca Ivan Nikolaevici să fie întrebat de ce era atît de convins că profesorul se dusese tocmai la rîul Moscova și nu în altă parte? Din nenorocire însă, n-avea cine să-l întrebe? Ulicioara aceea mizerabilă era pustie...

După un timp foarte scurt, Ivan Nikolaevici putu fi văzut pe treptele de granit ce coborau spre rîul Moscova.

își scoase hainele, dîndu-le în grija unui bărbos simpatic care fuma o țigară răsucită de el; pe jos, alături, zăcea o bluză rusească albă, ruptă, și niște ghete scîlciate, cu șireturile des­făcute. Ca să se mai răcorească, Ivan dădu din mîini și se arun­că în apă cu mișcări de atlet. I se tăie răsuflarea, atît de rece era apa, și-i trecu chiar prin minte că nu va putea ieși la supra­față. Dar izbuti să iasă, pufăind și gîfîind, cu ochii rotunjiți de groază, și porni înot în apa neagră cu miros de păcură, printre zigzagurile frînte ale felinarelor de pe chei.

Cînd, ud leoarcă, urcă, sărind treptele, spre locul unde își lăsase hainele în paza bărbosului, constată că dispăruseră nu numai hainele, ci și păzitorul lor, adică însuși bărbosul. în locul unde zăcuse mormanul de haine, rămăseseră doar niș­te izmene vărgate, bluza rusească ruptă, luminarea, iconița și o cutie de chibrituri. Cuprins de o furie neputincioasă, Ivan

56

amenință cu pumnul pe cineva nevăzut și se înveșmîntă în lucrurile ce-i fuseseră lăsate.

Pe loc începură să-l sîcîie două gînduri. In primul rînd, faptul că-i dispăruse legitimația de membru al Massolit-ului, de care nu se despărțea niciodată, și în al doilea rînd, dacă va reuși, în halul în care era, să treacă nestingherit prin Mos­cova. Oricum, era în izmene!... Asta, ce-i drept, nu privea pe nimeni, totuși n-ar fi fost exclus să se agate careva de el și să-l oprească!

Ivan rupse nasturii de la crăcii izmenelor, contînd că poa­te așa or să treacă drept pantaloni de vară, luă iconița, lumi­narea și chibriturile și porni la drum, spunîndu-și:

— La „Griboedov"! Fără nici o îndoială că e acolo!

Orașul își începuse viața nocturnă. Prin colb, zăngănind din lanțuri, treceau în zbor camioane, și pe platformele lor, pe saci, zăceau cu burta în sus niște bărbați. Ferestrele caselor erau deschise. La fiecare din ele ardea o lampă sub un abajur portocaliu, și prin toate ferestrele, prin toate ușile, din toate gangurile, de pe acoperișuri și poduri, din subsoluri și curți răzbea urletul răgușit al polonezei din opera Evgheni Oneghin.

Temerile lui Ivan Nikolaevici se adeveriră întru totul: atră­gea atenția trecătorilor, care întorceau capul după el. în con­secință, luă hotărîrea să ocolească străzile mari și să se stre­coare prin ulicioare, unde lumea nu era atît de sîcîitoare, și unde era mai puțin probabil să se agate cineva de un om des­culț, exasperîndu-l cu întrebări la adresa izmenelor, care nu voiau în ruptul capului să pară niște pantaloni obișnuiți, de­cenți.

Se adînci deci în labirintul tainic al străduțelor din Arbat, furișîndu-se tot pe lîngă ziduri și trăgînd speriat cu coada ochiului; la orice pas arunca priviri înjur și, din cînd în cînd, se ascundea în porțile caselor, ocolind intersecțiile de străzi cu semnale luminoase și fastuoasele clădiri ale ambasadelor.

Și, în tot timpul drumului greu, îl chinui nespus, urmîn-du-l pas cu pas, o nevăzută orchestră ce acompania o voce profundă de bas, care-și cînta dragostea pentru Tatiana.

57



5

S-a petrecut la „Griboedov"

Pe bulevardul circular, în fundul unei grădini anemice, despărțită de trotuar printr-un grilaj de fier forjat, se afla o casă bătrînească cu etaj, de culoare crem. Un mic spațiu din fața casei era asfaltat; iarna, pe locul acela se înălța un troian de zăpadă cu o lopată înfiptă în vîrf, iar vara, el devenea o superbă terasă de restaurant, cu umbrar de pînză.

Casei i se spunea „Casa Griboedov", întrucît aparținuse cîndva, zice-se, unei mătuși de-a scriitorului, Alexandra Ser-gheevna Griboedova. De-i aparținuse sau nu, nu știm precis. Ba, după cîte ne amintim, Griboedov nu a avut nici o mătușă proprietară de imobil... Casa purta însă acest nume. Mai mult decît atît, un palavragiu moscovit povestea că la etaj, în sala rotundă cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei mătuși, tolănită pe sofa, fragmente din Prea multă minte strică. Deși, naiba știe, i-o fi citit poate, dar asta n-are importanță!

Important este că în prezent casa aparținea acelui Masso-lit, pe care-l condusese nefericitul Mihail Alexandrovici Ber-lioz, înainte să-și facă apariția la Patriarșie prudî.

Urmînd exemplul membrilor Massolit-ului, nimeni nu spunea „Casa Griboedov", ci pur și simplu „Griboedov". „Ieri am stat două ceasuri la coadă, la Griboedov." „Și, ai rezol­vat?" „Am obținut o lună de zile la Ialta." „Bravo!" Sau: „Du-te la Berlioz astăzi, de la patru la cinci, are audiențe la Griboe­dov"... și așa mai departe.

Massolit-ul se instalase la „Griboedov" cum nu se poate mai bine și mai intim. Oricine intra acolo lua involuntar cu­noștință întîi și întîi de anunțurile diferitelor cercuri sportive și contempla fotografiile în grup și individuale ale membri­lor Massolit-ului, care (fotografiile) umpleau de jos pînă sus pereții scării ce ducea la etaj.

La etaj, pe prima ușă se lăfăia o inscripție cît toate zilele: „Secția Pescari — Vilegiaturiști", și tot aici era înfățișat un caras prins în cîrligul unei undițe.

58

Pe ușa camerei cu nr. 2 se afla o inscripție oarecum stra­nie: „Deplasări de creație pentru o zi. Adresați-vă tov. M.V. Podlojnaia."

Ușa următoare purta o inscripție scurtă, dar mai mult de­cît stranie: „Perelîghino". Apoi, vizitatorului ocazional al „Casei Griboedov" începeau să-i fugă ochii în toate părțile pe variatele și multiplele inscripții ce împestrițau ușile din lemn de nuc ale mătușii: „Numerele de ordine pentru hîrtie se eli­berează la Pokliovkina", „Casieria", „Plata în numerar, indi­vidual, a autorilor de scheciuri".

Dacă izbuteai să străpungi coada nesfîrșită ce se întindea pînă jos la poartă, puteai vedea inscripția de pe ușa la care lumea dădea năvală fără o clipă de răgaz: „Spațiul locativ". Dincolo de „Spațiul locativ" ți se dezvăluia privirilor un afiș splendid, reprezentînd o stîncă, iar pe creasta stîncii, înfă­șurat în burcă, un călăreț cu o armă în bandulieră. Mai jos — palmieri și un balcon, iar în balcon un tînăr moțat, privind undeva spre cer cu niște ochi nespus de vioi și ținîhd în mînă un stilou. Tot acolo scria: „Concedii complexe de creație, de la două săptămîni (schiță-nuvelă), pînă la un an (roman-tri-logie), Ialta, Snuk-Su, Borovoe, Þihidziri, Mahindjuari, Le­ningrad (Palatul de iarnă)." Și în fața acestei uși era coadă, dar nu cine știe ce, așa cam la vreo sută cincizeci de persoane. Apoi, supunîndu-se cotiturilor, urcușurilor și coborîșuri-lor capricioase ale „Casei Griboedov", urmau „Consiliul de conducere al Massolit"-ului, „Casieriile nr. 2,3,4,5", „Cole­giul redacțional", „Președintele Massolit"-ului, „Sala de bili­ard", tot soiul de unități auxiliare și, în sfîrșit, acea sală rotun­dă cu coloane, unde mătușa se desfătase ascultînd comedia genialului său nepot.

Nimerind la „Griboedov", orice vizitator își dădea seama pe loc, dacă, bineînțeles, nu era cretin de-a binelea, ce minu­nat o duc acești norocoși membri ai Massolit-ului și numai-decît prindea să-l roadă o neagră invidie. Urmau neîntîrziat reproșuri amare adresate cerului care nu avusese grijă să-l înzestreze la naștere și pe el cu talent literar, fără de care, fi­rește, nu era cazul să rîvnească la un carnet de membru al Massolit-ului, un carnet maro, un chenar auriu, mirosind a piele scumpă, carnet pe care nu era moscovit să nu-l cunoască.

59

Cine ar putea spune ceva în apărarea invidiei? Este fără îndoială un sentiment urît, dar trebuie să ne punem în situ­ația vizitatorului. Ceea ce vedea el la etaj nu era totul, ba era chiar departe de a fi totul. întreg parterul casei îl ocupa res­taurantul. Și ce restaurant! Pe bună dreptate era socotit cel mai grozav din Moscova. Și nu numai pentru că ocupa două săli mari cu tavanul boltit, cu picturi reprezentând cai liliachii cu coame asiriene; nu numai pentru că la fiecare masă era o lampă învelită cu un mic șal, nu numai pentru că acolo nu putea pătrunde primul venit de pe stradă, ci și pentru că prin calitatea mîncărurilor sale, „Griboedov" întrecea oricare alt restaurant din Moscova, iar mîncărurile se vindeau la un preț accesibil, niciodată împovărător.

De aceea, nu ni se pare defel curioasă convorbirea pe care a surprins-o odată, lîngă grilajul de fier forjat al „Casei Gri­boedov", autorul acestor rînduri, cum nu se poate mai vero­simile.

— Unde iei masa deseară, Ambrozie?

— Ce întrebare, dragă Foka; aici, bineînțeles! Archibald Archibaldovici mi-a șoptit astăzi că se va servi șalău-nature. O capodoperă a artei culinare!

— Știi să trăiești, Ambrozie! răspunse cu un oftat admira­tiv Foka, un slăbănog neîngrijit cu furuncule pe ceafă, adre-sîndu-se lui Ambrozie-poetul, un uriaș bucălat, cu buzele rumene și părul auriu.

— Nu-i vorba de nici o știință anume, îl contrazice Am­brozie, ci de dorința cea mai elementară de a trăi omenește. Vrei să spui, Foka dragă, că poți găsi și la „Coliseum" niște șalăiași? Dar la „Coliseum" o porție de șalău costă treispre­zece ruble și cincisprezece copeici, pe cînd la noi îți ia cinci și cincizeci! Și unde mai pui că la „Coliseum" peștele e vechi de trei zile, ba, pe deasupra, nu ai nici o garanție că nu te vei trezi cu un ciorchine de strugure peste mutră din partea celui dinul june care dă buzna acolo venind din Pasajul Teatral. Mă declar categoric împotriva „Coliseum"-ului, vocifera Am-brozie-gastronomul, de răsuna tot bulevardul. Nu căuta să mă convingi, Foka!

— Nu caut să te conving, Ambrozie, spuse Foka. Dar masa de seară se poate lua și acasă!

60

— Nici nu mă gîndesc, tună Ambrozie, mi-o închipui pe nevastă-ta încercînd să gătească la cratiță, în bucătăria comu­nă, șalănl-naturel Ha-ha-ha!... Au revoir, Foka! Și Ambrozie se repezi fredonînd spre terasa cu umbrar.

Eh-ho-ho... Da, ce-a fost a fost! Nu l-au uitat moscoviții băștinași pe celebrul „Griboedov". Ce-e, șalău rasol! E o ba­nalitate, Ambrozie dragă! Dar cega, cega în caserole de argint, cegă bucăți, rînduri, alternate cu cozi de raci și caviar proas­păt. Dar ouăle la pahar cu pireu de ciuperci? Și fileurile de sturz nu vă plăceau? Dar trufele? Dar prepelița preparată după o rețetă genoveză? Nouă ruble și jumătate. Dar jazul, dar serviciul ireproșabil? Și, în iulie, cînd toată familia e ple­cată în vilegiatură, iar pe dumneata te rețin în oraș anumite treburi literare ce nu suferă amînare, pe terasă, la umbra viței de vie, lucind într-o pată de aur pe o față de masă imacu­lată — o farfurioară de supă-printaniere? îți amintești, Am­brozie? Dar ce să te mai întreb! Văd după buzele dumitale că nu ai uitat; toate lostrițele și șalăiașii dumitale sînt fleacuri! Dar de becaținele, sitarii și becațele de pădure, cînd e sezonul lor, de prepelițe, de găinușele de baltă, ce zici? Și apa mine­rală „Narzan", care ți se prelinge înspumată pe gîtlej?! Ajun­ge însă, te abați de la subiect, cititorule! Vino cu mine!...

în seara aceea, la ora zece și jumătate, cînd Berlioz se pră­pădise la Patriarșie prudî, „Griboedov" avea toate camerele de la etaj cufundate în întuneric, în afară de una singură, unde luminile erau aprinse și unde tînjeau doisprezece literați, strînși acolo pentru ședință și așteptîndu-l pe Mihail Alexandrovici. Stăteau pe scaune, pe mese și chiar pe cele două perva­zuri ale camerei în care își avea sediul Consiliul de conducere al Massolit-ului, sufocîndu-se de căldură. Prin ferestrele larg deschise nu pătrundea nici o adiere de vînt. Moscova își re­vărsa toată arșița adunată în cursul zilei în asfalt, și era lim­pede că noaptea nu va aduce nici o ușurare. Un iz de ceapă venea de la subsolul casei mătușii, unde funcționa bucătăria restaurantului, și tuturor le era sete, toți erau enervați și furioși. Literatul Beskudnikov — un om liniștit de felul lui, bine îmbrăcat, cu niște ochi mici și iscoditori — își consultă cea­sul. Minutarul se apropia tîrîș de unsprezece. Beskudnikov ciocăni cu degetul în cadran, arătîndu-l vecinului său, poetul

61

Dvubratski, care ședea pe o masă și, de urît, își bălăbănea pi­cioarele încălțate cu pantofi galbeni, cu talpă de cauciuc.

— Se cam întrece cu gluma, bombăni Dvubratski. — S-a-m-potmolit, pesemne, flăcăul la malul Kleazmei, dădu replica o voce groasă, aparținînd Nastasiei Lukinișna Nepremenova, fată de negustor din Moscova, rămasă orfană, care, deve­nind scriitoare, autoare de schițe marine, excela în scene de război și semna cu pseudonimul „Navigatorul Georges".

— Dați-mi voie! glăsui îndrăzneț Zagrivov, cunoscut au­tor de scheciuri. Și eu, în loc să mă coc aici, aș fi stat cu plă­cere pe balcon, la o ceașcă de ceai! Ședința era fixată pentru ora zece, nu-i așa?

— La ora asta e plăcut pe malul Kleazmei, îi ațîța mai de­parte pe ceilalți Navigatorul Georges, știind că stațiunea de vile pentru literați, Perelîghino, de pe malul Kleazmei, este punctul nevralgic al tuturor. La ora asta cîntă, desigur, și pri­vighetorile acolo. în ce mă privește, lucrez întotdeauna mai cu spor cînd sînt în mijlocul naturii, mai ales primăvara.

— De trei ani aproape plătesc cotizația, ca să-mi pot tri­mite nevasta, bolnavă de bazedov, în acel rai, dar nu știu cum se face că nu apare nimic la orizont, zise veninos, cu amără­ciune, nuvelistul Ieronim Poprihin.

— Ei, asta-i în funcție de norocul fiecăruia, vui de pe per­vaz criticul Ababkov.

Ochișorii Navigatorului Georges se aprinseră de bucurie și, îndulcindu-și vocea de contralto, replică din nou:

—Nu trebuie să fim invidioși, tovarăși. Avem numai două­zeci de vile și se mai construiesc doar șapte, iar noi sîntem trei mii de inși în Massolit.

— Trei mii o sută unsprezece, preciza cineva dintr-un colț.

— Ei, vedeți, urmă Navigatorul Georges, ce să-i faci? Se-n-țelege de la sine că locuri în vile au primit cei mai talentați dintre noi...

— Generalii! se băgă direct în acest schimb de cuvinte

Gluharev-scenaristul.

Beskudnikov simula un căscat și ieși din cameră.

— Stă singur în cinci camere, la Perelîghino, bîrfi Gluha-rev în urma lui.

62



— Lavrovici ocupă numai el șase odăi, țipă Deniskin, și are pereții sufrageriei tapisați cu lemn de stejar.

— Ei, nu despre asta-i vorba acum, vui Ababkov, ci de fap­tul că s-a făcut ora unsprezece și jumătate.

Se stîrni gălăgie, se pregătea un fel de răzmeriță. încer-cînd să telefoneze la nesuferita stațiune Perelîghino, nime­riră la o altă vilă, la Lavrovici, și aflară că Lavrovici plecase la rîu, ceea ce-i întrista din cale-afară. Chemară la întîmplare comisia de literatură beletristică, la interiorul 920, și, bineîn­țeles, nu găsiră pe nimeni.

— Putea măcar să ne telefoneze! țipară Deniskin, Glu-harev și Kvant.

Of, degeaba țipau ei: Mihail Alexandrovici nu putea să telefoneze nicăieri. Departe, departe de „Griboedov", într-o sală enormă, luminată de becuri de mii de wați, pe trei mese zincate zăcea ceea ce cu puțin înainte fusese Mihail Alexan­drovici.

Pe prima masă zăcea trupul gol, plin de sînge închegat, cu brațul fracturat și coșul pieptului zdrobit, pe o altă masă — capul, fără dinții din față, cu ochii deschiși, tulburi, care nu se mai temeau de lumina orbitoare ce inunda sala, iar pe o a treia masă — un morman de cîrpe scorojite.

Lîngă cel decapitat stăteau în picioare un profesor medic-legist, un specialist în anatomie patologică cu ajutorul lui, reprezentanții organelor de anchetă și literatul Jeldîbin, ad­junctul lui Mihail Alexandrovici Berlioz la Massolit, chemat prin telefon de acasă, unde veghea la căpătîiul nevestei sale bolnave.

Mașina venise să-l ia pe Jeldîbin și, împreună cu organele de anchetă, s-a dus în primul rînd, pe la douăsprezece noap­tea, la locuința victimei, unde s-a procedat la sigilarea tutu­ror hîrtiilor sale, iar de acolo, cu toții la morgă.

Acum, stînd lîngă rămășițele defunctului, se sfătuiau cum e mai bine să facă; să coasă la loc capul retezat sau să depună corpul în sala „Casei Griboedov", acoperindu-l pur și simplu pe cel dispărut cu un șal negru pînă la bărbie?

Da, Mihail Alexandrovici nu putea telefona nicăieri; prin urmare, zadarnic se indignau și vociferau Deniskin, Gluha-rev și Kvant cu Beskudnikov. Exact la miezul nopții, toți cei

63

doisprezece literați părăsiră etajul de sus, coborînd la restau­rant. Aici, îl pomeniră din nou, în sinea lor, de rău pe Mihail Alexandrovici: pe terasă, toate mesele erau, se-nțelege, ocu­pate, așa că se văzură siliți să cineze în sălile frumoase, dar sufocante.

Și exact la miezul nopții, în prima sală se auzi un bubuit, un zdrăngănit, începură să salte, să se reverse niște sunete. După aceea un glas strident de bărbat porni să urle cu dispe­rare în acompaniamentul muzicii: „Haleluiah!" Se dezlăn-țuise celebrul jaz de la „Griboedov". Fețele asudate ale clien­ților parcă se înseninară, caii pictați pe plafon prinseră viață, lustrele parcă-și sporiră lumina și, deodată, ca scăpate din lanț, prinseră a dănțui ambele săli, iar mai apoi și terasa.

Porniră la dans Gluharev cu poeta Tamara Polumeseaț, începu să danseze și Kvant, și Jukopov-romancierul cu o ar­tistă de cinema în rochie galbenă. Dansau Dragunski, Cer-dacci, micul Deniskin cu gigantica Navigatorul Georges, dan­sa frumoasa arhitectă Semeikina-Gall, pe care o ținea strîns în brațe un necunoscut în pantaloni albi de pînză groasă. Dan­sau ai casei și invitați, oaspeți din Moscova și de aiurea, un oarecare Vitea Kuftik din Rostov, regizor, pare-se, cu o pecin­gine mare liliachie pe obraz, dănțuiau cei mai de seamă re­prezentanți ai subsecției de poezie a Massolit-ului, adică Pa-vianov, Bogohulski, Sladki, Spicikin și Adelfina Buzdeak, dansau tineri de profesie necunoscută, cu tunsură „box", cu umeri de vată, dansa un ins foarte trecut, cu barbă, în care se încurcase o foaie de ceapă verde, iar în brațele lui se zgîlțîia o jună prăpădită, mîncată de anemie, într-o rochiță de mătase portocalie.

Scăldați în sudoare, ospătarii purtau deasupra capetelor halbele de bere aburite, urlînd răgușit, cu năduf: „Faceți loc, faceți loc, vă rog!" Undeva, un glas comanda în difuzor: „Gră­tar caucazian o dată! Două zubrovici! Mîncărică de mărun­taie!!" în același timp, vocea subțire de bărbat urla: „Hale­luiah!" Bubuitul talerelor aurii ale jazului era estompat în răstimpuri de zăngănitul farfuriilor, cărora femeile de la ofi­ciu, după ce le spălau, le dădeau drumul pe un plan înclinat drept în bucătărie. într-un cuvînt, infern, nu alta.

64

La miezul nopții apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieși un bărbat de o rară frumusețe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac și aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca și cînd și-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri cînd frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brîu lat de piele de sub care ieșeau mînerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strîns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort. Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sînt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nu există pe lume nici o Mare a Caraibilor, nu navigaseră pe ea corsari îndrăzneți, nu-i ur­mărise nici o corvetă și nu se așternuse peste valuri fumul bătăliei. Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de gri­laj — bulevardul... Și se topește gheața în cupă, și de la masa vecină se uită niște ochi injectați ca de taur, și te cuprinde o frică... o, zei, dați-mi otravă, vreau otravă!...

Deodată însă, de la o masă, zbură cuvîntul: „Berlioz!" Ja­zul se destramă și se stinse, ca și cînd l-ar fi pocnit cineva cu pumnul. „Ce-i, ce s-a întîmplat, ce este?!" „Berlioz!!!" și înce­pură toți să sară de la locurile lor, să exclame, să țipe...

Da, cumplita veste a morții lui Mihail Alexandrovici stîrni un val de durere. Cineva prinse a se agita, strigînd că trebuie scrisă și expediată numaidecît, pe loc, o telegramă colectivă. Dar ce telegramă, ne întrebăm noi, și unde? Și pentru ce s-o trimiți? Chiar așa, pentru ce? N-are nevoie de nici un fel de telegramă cel a cărui ceafă zdrobită e strînsă acum de mîi-nile de cauciuc ale prosectorului, cel al cărui grumaz e împuns în clipa de față cu acele strîmbe ale profesorului! S-a dus și nu are nevoie de nici o telegramă. Totul s-a sfîrșit, să nu mai aglomerăm, fără rost, telegraful!

Da, s-a dus, e mort... Bine, dar noi sîntem vii! Valul de durere se stîrni, ținu cît ținu și începu să scadă, să se liniștească. Unii se întoarseră chiar la mesele lor, și, la început, mai pe ascuns, apoi fățiș băură votcă și luară cîte o gustărică. Nu, zău așa, la ce bun să se strice sau să rămînă în farfurie chifteluțele de volaille? Cu ce-l mai putem ajuta pe

65

Mihail Alexandrovici? îl ajutăm cu ceva dacă rămînem flă-mînzi? Că doar noi n-am murit!

Bineînțeles, pianul fu încuiat cu cheia, jaziștii se împrăș-tiară, cîțiva dintre ziariști plecară la redacțiile unde lucrau, ca să scrie necrologul. Aflară cu toții că de la morgă sosise Jeldîbin. Se instalase sus în cabinetul răposatului, și imediat porni zvonul că el îl va înlocui pe Berlioz. Jeldîbin îi chemă grabnic din restaurant pe toți cei doisprezece membri ai consi­liului de conducere, și, într-o ședință fulger, ținută în cabinetul lui Berlioz, se apucară să discute problemele ce nu sufereau amînare: pavoazarea sălii cu coloane din „Casa Griboedov", transportul corpului neînsuflețit de la morgă în această sală, accesul publicului, precum și alte probleme legate de mult prea tristul eveniment.

In vremea asta restaurantul își ducea mai departe viața nocturnă obișnuită și ar fi dus-o așa pînă la închidere, adică pînă la ora patru dimineața, dacă nu s-ar fi petrecut ceva cu totul și cu totul ieșit din comun, ceva care i-a zguduit pe oas­peții restaurantului mult mai mult decît vestea morții năpras­nice a lui Berlioz.

Cei dintîi prinseră a se agita birjarii care pîndeau clienții la poarta „Casei Griboedov". S-a auzit cum unul din ei, săl-tîndu-se ușor pe capră, strigă:

— Ptiu! Ia uitați-vă numai!

După aceea, răsărită ca din pămînt, lîngă grilajul de fier clipi o luminiță, apoi începu să se apropie de terasă. Lumea prinse a se ridica de la mese, ațintindu-și privirea — și văzură cu toții că, o dată cu luminița, spre restaurant se îndrepta o stafie albă. Cînd se apropie de treptele terasei, toți înmărmu­riră, cu bucățile de cegă înfipte în furculiță și cu ochii holbați. Portarul, care tocmai ieșise de la garderoba restaurantului în curte să fumeze o țigară, o aruncă jos, o stinse sub călcîi și dădu să iasă în întîmpinarea stafiei, cu scopul vădit de a-i bara ac­cesul în restaurant, dar, nu se știe din ce motiv, n-o făcu, ci se opri locului, cu un zîmbet cam nătîng.

Atunci stafia, urcînd treptele, păși nestingherită pe terasă, și toți constatară că nu-i nici o stafie, ci Ivan Nikolaevici Bez-domnîi, celebrul poet.

66

Desculț, îmbrăcat cu o bluză rusească albă, ruptă, și cu izmene dungate, avea prinsă în piept, cu un ac de siguranță, o iconiță de hîrtie reprezentînd un sfînt necunoscut. In mîini, Ivan Nikolaevici ducea o luminare de cununie, aprinsă. Pe obrazul drept avea o julitură proaspătă.

Este greu de măsurat cît de adîncă a fost tăcerea ce se în-stăpîni pe terasă. în mîinile unui ospătar, halba pe care o du­cea se aplecă într-o parte, și berea se prelinse pe podea.

Poetul ridică luminarea deasupra capului, grăind cu voce tare:

— Noroc, prieteni! După care băgă capul sub masa cea mai apropiată și exclamă abătut: Nu, aici nu-i!

Se auziră două glasuri. Un bas rosti necruțător:

— Gata. Deîirium tremens.

Iar al doilea, un glas speriat de femeie, se întrebă:

— Cum de l-a lăsat miliția în halul ăsta pe stradă? Auzind-o, Ivan Nikolaevici o lămuri:

— De două ori au vrut să mă rețină, la Skatertnîi și aici, pe Bronnaia, dar am tulit-o sărind gardul și, vedeți, m-am julit la obraz. Ivan Nikolaevici ridică mîna cu luminarea și vocifera: Fraților întru literatură! (Glasul lui răgușit prinse puteri și suna acum mai înflăcărat.) Ascultați cu toții ce am să vă zic! A apărut! Prindeți-l, puneți mîna pe el numaidecît, altfel o să facă ravagii! Nenorociri de nedescris!

— Ce? Cum? Ce zice? Cine a apărut? izbucniră glasuri din toate părțile.

— Consultantul, răspunse Ivan, și consultantul ăsta l-a ucis adineauri pe Misa Berlioz la Patriarșie prudî.

Din sălile restaurantului lumea dădu năvală, și în jurul lu­minării aprinse din mîna lui Ivan se strînseră cu toții buluc...

— Dați-mi voie, dați-mi voie, vorbiți mai limpede, se auzi lîngă urechea lui Ivan Nikolaevici un glas încet și politicos, spuneți, cum adică l-a ucis? Cine l-a ucis?

— Un consultant străin, profesor și spion, răspunse prompt Ivan, privind în jur.

— Și cum îl cheamă? îl întrebă încetișor la ureche același glas.

— Asta e! Cum îl cheamă?! strigă profund mîhnit Ivan. Dacă i-aș ști numele! N-am văzut bine ce scria pe cartea de

67

vizită. Þin minte doar prima literă „W", începe cu „W" nu­mele lui. Ce nume începe oare cu „W"? se întrebă el. își duse palma la frunte și deodată începu să mormăie: We, we, we, wi, wa... Waschner? Wagner? Weiner? Wegner? Winter? încordat la culme, simți cum i se zburlește părul din cap.

— Wulf? îl ajută, miloasă, o femeie. Ivan se înfurie.

— Toanto! țipă el, căutînd-o pe femeie cu privirea. Ce-are a face aici Wulf? N-are Wulf nici o vină. Wo, Wa... Nu, așa n-am să-mi aduc aminte. Uitați ce e, cetățeni... telefonați chiar acum la miliție să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea profesorului. Și nu uitați să spuneți că nu e singur, mai sînt doi cu el: unul lung, cadrilat, cu pince-nez-ul crăpat și un motan negru, gras. Iar eu, pînă una-alta, am să fac percheziție la „Griboedov", presimt că aici e.

Ivan începu să se agite, îi îmbrînci pe cei din jur, flutură luminarea mînjindu-se tot de ceară, se uită pe sub mese. Atunci, cineva strigă: „Un medic!" și o față blîndă, cărnoasă, rasă și îmbuibată, cu ochelari în ramă de baga, răsări lîngă Ivan.

— Tovarășe Bezdomnîi, începu fața cu glas solemn, liniș-tește-te. Ești zguduit de moartea lui Mihail Alexandrovici pe care l-am iubit cu toții, adică a lui Misa Berlioz. O înțele­gem prea bine. Ai nevoie de liniște. îndată tovarășii or să te ducă pînă la patul dumitale și ai să te liniștești.

— Ascultă, îl întrerupse rînjind Ivan, tu nu înțelegi că pro­fesorul trebuie prins? Ce mă tot bați la cap cu prostiile tale! Cretinule!

— Tovarășe Bezdomnîi, dar se poate să-mi vorbești ast­fel? ripostă fața cea săritoare, înroșindu-se, dîndu-se înapoi de-a-ndăratelea și căindu-se că s-a băgat în istoria asta.

— Uite, cu tine se poate, i-o întoarse cu o ură mocnită Ivan Nikolaevici.

Chipul i se schimonosi de furie, mută repede luminarea din mîna dreaptă în mîna stingă, își făcu vînt și pocni fața cea săritoare drept peste ureche.

Atunci le dădu prin minte celor din jur să se repeadă la Ivan; și se repeziră. Luminarea se stinse, iar ochelarii ce să­riră de pe nasul acelei fețe fură călcați în picioare, cît ai clipi. Ivan scoase un răcnet războinic, cumplit, ce se auzi chiar și

68

pe bulevard, stîrnind curiozitatea trecătorilor, și porni să se apere. Vesela zăngănea căzînd de pe mese, femeile țipau, în timp ce ospătarii îl legau pe poet cu ștergare, la garde­robă se consumă următorul dialog între fostul comandant de bric și portar:

— N-ai văzut că e în izmene? întrebă rece piratul.

— Bine, Archibald Archibaldovici, ripostă portarul, care o băgase pe mînecă, dar cum puteam să nu-i dau drumul, dacă dumnealui este membru al Massolit-ului?

— N-ai văzut că e în izmene? repetă piratul.

— Iertați-mă, Archibald Archibaldovici, se scuza porta­rul, stacojiu la față, ce puteam face? înțeleg și eu atîta lucru, pe terasă ședeau doamnele...

— Doamnele n-au nici un amestec, doamnelor le este in­diferent, nu se lăsă piratul, sfredelindu-l literalmente cu pri­virea, dar miliției nu-i este indiferent! Un om în izmene poate circula pe străzile Moscovei numai într-un singur caz: dacă merge însoțit de reprezentanții miliției, și anume, cu o sin­gură destinație — secția de miliție! Iar tu, ca portar, trebuie să știi că, văzînd un om în halul ăsta, ai datoria să dai imediat semnalul de alarmă. Auzi?! Tu auzi ce se petrece pe terasă?

Portarul, înnebunit, auzi venind de pe terasă un bubuit, zăngănit de farfurii și de pahare sparte, țipete de femei.

— Ei, ce să-ți fac acum pentru una ca asta? întrebă piratul.

Obrazul portarului căpătă culoarea unui bolnav de tifos, iar ochii priveau fix, plini de groază. I se păru că părul negru al piratului, acum pieptănat cu cărare, e acoperit cu o mătase roșie ca focul. Dispăruseră plastronul și fracul, și din cingă-toarea de piele se ivi minerul unui pistol. Portarul se și închi­pui spînzurat de vergeaua gabiei mici, își văzu cu ochii pro­pria sa limbă scoasă afară, și capul prăvălit fără viață pe umăr, ba auzi chiar plescăitul valurilor dincolo de bord. Portarului i se muiară genunchii și atunci piratului i se făcu milă de el și își stinse privirea sfredelitoare.

— Bagă de seamă, Nikolai, te iert pentru ultima dată! N-avem nevoie de astfel de portari la restaurant, nici pe gra­tis! Intră mai bine paznic la biserică. După ce spuse aceasta, fostul comandant dădu comanda, precis, clar, rapid: Să vină

69

Pantelei din oficiu. Un milițian. Proces-verbal. O mașină. La spitalul de nebuni. Și adăugă: Fluieră!

Peste un sfert de ceas, publicul uluit la culme (nu numai cel din restaurant, ci și cel de pe bulevard, și din casele cu fe­restre dînd spre grădina restaurantului) văzu cum Pantelei, portarul, un milițian, un ospătar și poetul Riuhin scoteau pe poarta „Casei Griboedov" pe un tînăr înfășurat ca o păpușă, care, plîngînd amar, scuipa, străduindu-se să-l nimerească anume pe Riuhin, și țipa ca din gură de șarpe:

— Canalie!... Canalie ce ești!

Șoferul unui autocamion, cu o expresie de furie pe față, dădu drumul la motor. Alături, un birjar își înfierbînta calul și, lovindu-l cu frîul liliachiu peste crupă, strigă:

— Uite că merge și un cal iute! Am mai dus eu clienți la spitalul de nebuni!

Mulțimea din jur vuia, comentînd evenimentul nemai­văzut, într-un cuvînt, un scandal oribil, scîrbos, ispititor, o porcărie, nu alta, un scandal care se potoli numai atunci cînd camionul se urni din poarta „Casei Griboedov", ducîndu-i cu el pe nefericitul Ivan Nikolaevici, pe milițian, pe Pantelei și pe Riuhin.



6

Schizofrenie, după cum s-a și spus

Ceasul arăta unu și jumătate din noapte cînd, în sala de consultații a celebrei clinici de psihiatrie, clădită recent în preajma Moscovei, pe malul unui rîu, intră un bărbat cu băr­buță ascuțită, îmbrăcat în halat alb. Trei sanitari nu-și luau ochii de la Ivan Nikolaevici, care ședea pe canapea. Poetul Riuhin, grozav de tulburat, era și el acolo. Ștergarele cu care fusese legat Ivan Nikolaevici zăceau maldăr tot acolo, pe canapea. Ivan Nikolaevici avea mîinile și picioarele libere.

Văzîndu-l intrînd pe bărbatul cu bărbuță, Riuhin păli, tuși ușor și spuse sfios:

— Bună seara, doctore.

Doctorul dădu din cap în semn de salut, dar, înclinîndu-se, se uită la Ivan Nikolaevici și nu la Riuhin. Bezdomnîi ședea

70

încremenit, cu o expresie răutăcioasă pe față, cu sprîncenele încruntate, și nu făcu nici cea mai mică mișcare cînd intră doctorul.

— Iată-l, doctore, vorbi Riuhin, nu se știe de ce în șoaptă, pe un ton misterios, aruncînd priviri speriate spre Ivan Niko­laevici, iată-l pe cunoscutul poet Ivan Bezdomnîi, vedeți... Ne e teamă să nu aibă cumva delirium tremens...

— Bea mult? întrebă printre dinți doctorul.

— Nu, bea și el, din cînd în cînd, dar nu așa ca să...

— I se năzăreau cumva gîndaci de bucătărie, șobolani, draci sau dini ce umblă de colo-colo?

— Nu, răspunse Riuhin, înfiorîndu-se, l-am văzut ieri și azi-dimineață... era perfect sănătos.

— Și de ce e numai în izmene? L-au luat direct din pat?

— Nu, doctore, a venit în ținuta asta la restaurant...

— Aha, aha, rosti doctorul foarte satisfăcut, și de ce are zgîrieturi? S-a bătut cu careva?

— A căzut de pe gard, iar apoi, la restaurant, l-a atins pe unu... și încă pe cîțiva...

— Așa, așa, zise doctorul și, întorcîndu-se spre Ivan, adău­gă: Bună seara!

— Să trăiești, sabotorule! îi răspunse cu răutate, ridicînd vocea, Ivan.

Riuhin se fîstîd într-atît, încît nu îndrăzni să se uite în ochii prevenitorului doctor. Acesta nu se ofensă defel, ci-și scoase cu un gest familiar, abil, ochelarii, ridică poala halatului, îi ascunse în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi îl în­trebă pe Ivan:

— Cîți ani ai?

— Ia mai duceți-vă dracului cu toții și lăsați-mă în pace! strigă grosolan Bezdomnîi și-i întoarse spatele.

— De ce te înfurii? Te-am supărat cu ceva?

— Am douăzeci și trei de ani, vorbi iritat Ivan, și am să mă plîng împotriva voastră, a tuturor, împotriva ta, păduche ce ești! i se adresă el lui Riuhin.

— Și de ce anume vrei să te plîngi?

— De aia, că m-au înșfăcat pe mine, om sănătos, și m-au tîrît cu sila aici la casa de nebuni! îi răspunse mînios Ivan.

71

în clipa aceea Riuhin se uită la Ivan și îngheță: Poetul nu avea deloc o privire de nebun. Ochii lui, atît de tulburi la „Gri-boedov", erau acum ochii lui Ivan de altădată, limpezi de tot. „Aoleu! gîndi speriat Riuhin. E într-adevăr normal! Ce aiu­reală! Chiar așa, de ce l-am tîrît aici? E normal, absolut nor­mal, numai atît că are toată mutra zdrelită..."

— Dumneata te afli într-o clinică, vorbi foarte calm medi­cul, instalîndu-se pe un taburet cu picior metalic lucios, și nu într-o casă de nebuni, într-o clinică, unde, dacă nu e cazul, nimeni n-o să te rețină.

Ivan Nikolaevici îl privi neîncrezător cu coada ochiului, dar mormăi:

— Slavă ție, Doamne! în sfîrșit, văd și eu un om normal printre atîția idioți, dintre care primul este gogomanul și in­capabilul de Sașka!

— Cine este acest Sașka incapabil? se informă medicul.

— El, Riuhin, răspunse Ivan, arătîndu-l cu degetul mur­dar pe Riuhin.

Poetul nu mai putea de indignare. „Asta-i recunoștința, gîndi el cu amărăciune, pentru tot ce-am făcut pentru dînsul. E o pramatie în toată puterea cuvîntului!"

— Ca mentalitate, un chiaburaș tipic, vorbi Ivan Niko­laevici, dornic să-l demaște cît mai rapid pe Riuhin, și, unde mai pui, e un chiaburaș ce poartă cu abilitate masca de pro­letar! Priviți-i figura acră și confruntați-o cu acele versuri so­nore pe care le-a comis în întîmpinarea lui 1 Mai. He-he-he... „Flutură!" și „fîlfîie..." Aruncați o privire înăuntrul lui, să vedeți ce gînduri zac acolo... rămîneți paf! rîse cam sinistru Ivan Nikolaevici.

Riuhin gîfîia, roșu la față, și se gîndea la un singur lucru: încălzise un șarpe la piept, sărise în ajutorul cuiva care se do­vedea a fi un dușman înrăit. Și jalea cea mare era că n-avea ce-i face, doar nu putea să se ia la harță cu un bolnav psihic!

— Dar, de fapt, de ce v-au adus la noi? întrebă medicul, după ce ascultase atent toate învinuirile lui Bezdomnîi.

— Dracu să-i ia pe nătărăii ăștia! M-au înșfăcat, m-au legat cu nu știu ce cîrpe și m-au tîrît pînă aici cu camionul!

— îmi dați voie să vă întreb, de ce ați venit la restaurant numai în cămașă și izmene?

72

— N-are de ce să vă mire, îi răspunse Ivan. M-am dus să mă scald în rîul Moscova, și mi-au șterpelit hainele, lăsîn-du-mi porcăria asta! Doar nu era să merg în pielea goală prin Moscova! Am pus pe mine ce-am găsit și eu, pentru că mă grăbeam să ajung la restaurant, la „Griboedov".

Medicul se uită întrebător la Riuhin, și acesta mormăi po-somorît:

— Așa se cheamă restaurantul.

— Aha, se lămuri medicul, dar de ce erați atît de grăbit? Aveați vreo întîlnire importantă?

— Mă zbat să-l prind pe consultant, îi răspunse Ivan Ni­kolaevici, privind neliniștit în jur.

— Care consultant?

— îl cunoașteți pe Berlioz? întrebă semnificativ Ivan.

— Compozitorul?...

— Ce compozitor? Ah, da, așa e... Dar nu despre el e vor­ba. Compozitorul e tizul lui Misa Berlioz.

Riuhin n-avea deloc chef să vorbească, a trebuit însă să dea explicații.

— Berlioz, secretarul Massolit-ului, a fost călcat astă-seară de un tramvai la Patriarșie prudî.

— Nu te băga, dacă nu știi! se supără Ivan. Nu tu, eu am fost acolo cînd s-a întîmplat. El l-a vîrît dinadins sub tramvai.

— L-a împins?

— N-are a face dacă l-a împins sau nu! sări Ivan, furios că ceilalți sînt grei de cap. Unu ca ăsta nici n-are nevoie să împingă! El e în stare să facă niște figuri, mamă, mamă! Știa dinainte că Berlioz va fi călcat de tramvai!

— în afară de dumneavoastră, l-a mai văzut cineva pe acest consultant?

— Tocmai aici e buba, doar Berlioz și cu mine l-am văzut.

— Așa. Și ce măsuri ați luat pentru prinderea asasinului? Spunînd aceasta, medicul se întoarse și aruncă o privire

femeii cu halat alb, ce ședea mai la o parte, în fața unui birou. Aceasta luă un formular și se apucă să-l completeze.

— Ce măsuri? Am luat din bucătărie o lumînărică.

— Asta? îl întrebă medicul, arătîndu-i luminarea ruptă, așezată alături de iconiță, pe biroul femeii cu halat alb.

— Chiar asta, și...

73

— Dar iconița la ce-a servit?

— Mda, iconița... bîigui Ivan, înroșindu-se. Iconița, de fapt, i-a speriat cel mai mult, urmă el, arătîndu-l din nou cu degetul pe Riuhin. Adevărul e că el, consultantul, ce să ne mai ascundem după deget... s-a înhăitat cu necuratul... și nu-l prinzi cu una, cu două.

Sanitarii stăteau acum drepți și nu-și mai luau ochii de la Ivan.

— Mda, urmă poetul, s-a înhăitat! E o realitate irevoca­bilă. A stat de vorbă personal cu Pilat din Pont. Nu vă mai uitați așa la mine, știu eu ce spun! A văzut tot, și balconul, și palmierii. într-un cuvînt, ce mai... a fost la Pilat din Pont, garantez eu pentru asta.

— Da, da...

— Ei, și mi-am prins, va să zică, iconița asta în piept și am dat fuga...

în clipa aceea ceasul bătu de două ori.

— Ehehei! exclamă Ivan, sărind de pe canapea. E ora două, și eu îmi pierd timpul cu voi! Iertați-mă, unde aveți telefonul?

— Lăsați-l să telefoneze, ordonă medicul, adresîndu-se sanitarilor.

Ivan înșfacă receptorul, în timp ce femeia cu halat alb îl întrebă încet pe Riuhin:

— E însurat?

— Celibatar, o informă speriat poetul.

— Sindicalist?

— Da.

— Miliția? țipă Ivan în receptor. Miliția? Tovarășul de ser­viciu? Dați dispoziție să se trimită cinci motociclete cu mitra­liere pentru prinderea unui consultant străin. Cum? Treceți să mă luați, merg cu dumneavoastră... La telefon poetul Bez-domnîi, vorbesc de la casa de nebuni... Repede, adresa dum­neavoastră! ceru el în șoaptă medicului, acoperind receptorul cu palma. Apoi, strigă din nou în receptor: Mă auziți? Alo!... E o nerușinare! vocifera deodată Ivan trîntind receptorul de perete.

Apoi se întoarse spre medic, îi întinse mîna, îi aruncă dis­tant un „La revedere" și dădu să plece.

74

— Nu te supăra, unde vrei să pleci? îl opri medicul, pri-vindu-l în ochi. E noapte tîrziu, ești numai în cămașă și iz­mene. .. Nu te simți bine, rămîi la noi.

— Lăsați-mă să trec, se răsti Ivan la sanitarii care se posta­seră în dreptul ușii. îmi dați drumul sau nu? strigă poetul cu glas fioros.

Riuhin începu să tremure, iar femeia apăsă pe un buton și pe suprafața de sticlă a mesei se ivi o cutiuță lucioasă de metal și o fiolă.

— Așa, va să zică?! rosti Ivan, aruncînd în jur uitături de fiară încolțită. Atunci... Cu bine!! strigă el și se năpusti cu capul înainte spre storul lăsat al ferestrei.

Urmă un zgomot destul de puternic, dar geamul din spa­tele storului rămase intact și în clipa următoare Ivan Niko-laevici se zbătea în mîinile sanitarilor. Horcăia, se căznea să-i muște strigînd:

— Așa, va să zică, geamuri din astea ați introdus! Dă-mi drumul!... Dă-mi drumul!...

în mîinile medicului sclipi seringa, cu o singură mișcare, femeia despică mîneca putrezită a bluzei lui Ivan și-i apucă brațul cu o putere deloc feminină. în încăpere se răspîndi mi­ros de eter. Þinut de patru inși, Ivan se muie, și medicul înde-mînatic folosi acest moment ca să-i înfigă acul în braț. îl mai ținură pe Ivan cîteva clipe și-l lăsară apoi pe canapea.

— Bandiților! zbieră Ivan, sărind de pe canapea, dar se pomeni din nou instalat la loc.

îndată ce-i dădură drumul, sări iar în sus, dar de data aceas­ta se lăsă singur pe canapea. Tăcu, aruncînd priviri sălbatice înjur, apoi căscă pe neașteptate, iar în clipa următoare, zîmbi răutăcios.

— M-au închis totuși aici, zise, apoi mai căscă o dată, se întinse, își puse capul pe pernă, își propti obrazul în pumn precum copiii și mormăi cu glas somnoros, de data asta fără răutate: Foarte bine... voi o să plătiți pentru toate astea... v-am prevenit, așa încît faceți cum credeți... pe mine, în clipa de față însă, mă interesează cel mai mult Pilat din Pont... Pi­lat... Aici Ivan închise ochii.

— O baie, rezerva 117 și o gardă permanentă la patul lui, dădu medicul dispoziție, punîndu-și ochelarii.

75

Riuhin tresări din nou: ușile albe se deschiseră fără zgo­mot, lăsînd să se vadă coridorul luminat de becurile albastre, de noapte. Din coridor fu împins în încăpere un cărucior pe rotile de cauciuc, pe care îl întinseră pe Ivan, ațipit. Apoi că­ruciorul cu Ivan plecă și ușile se închiseră la loc.

— Doctore, întrebă în șoaptă Riuhin, zguduit, e, va să zică, într-adevăr bolnav?

— O, da, confirmă medicul.

— Dar ce are totuși? urmă sfios Riuhin.

Medicul se uită obosit la Riuhin și-i răspunse cu glas stins:

— Hiperexcitabilitate nervoasă cu lezarea aparatului vor­birii și al celui motor... interpretațiuni delirante... Un caz com­plicat, se vede. Presupun că e vorba de schizofrenie. Și, pe deasupra, etilismul...

Riuhin nu pricepu nimic din spusele doctorului în afară de faptul că situația lui Ivan Nikolaevici era cam albastră; oftă și mai întrebă:

— Dar de ce-o fi vorbind mereu despre nu știu ce con­sultant?

— A văzut probabil pe cineva, care a produs o impresie puternică asupra imaginației lui bolnave. Sau, poate, o fi avînd o halucinație...

Cîteva minute mai tîrziu, camionul îl ducea pe Riuhin înapoi spre Moscova. Se crăpa de ziuă, și lumina felinarelor nestinse încă de pe șosea era de prisos și neplăcută. Șoferul, furios că pierduse o noapte, gonea cît îl țineau puterile.

O pădure se desprinse și rămase undeva în urmă, rîul o luă într-o parte; cîte nu veneau în întîmpinarea camionului! Garduri cu gherete de pază, stive de lemne, stîlpi foarte înalți și piloni, iar în vîrful pilonilor înșirate niște bobine, apoi mor­mane de pietriș, pămîntul brăzdat de canale; într-un cuvînt, simțeai că Moscova e la doi pași, colo, după cotitură, că îndată va năvăli și te va prinde.

Camionul îl scutura pe Riuhin și-l arunca în toate părțile; buturuga retezată, pe care încerca să-și găsească locul, alu­neca mereu de sub el. Ștergarele de la restaurant, aruncate în camion de milițian și Pantelei, plecați înainte spre casă cu troleibuzul, se rostogoleau pe platforma camionului. Riuhin încercase întîi să le adune pe toate laolaltă, dar apoi, șuierînd

printre dinți, cu furie: „da mai ducă-se dracului! în definitiv, ce mă tot sucesc eu ca un dobitoc?..." le făcu vînt cu piciorul și nu le mai dădu nici o atenție.

Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la aceas­tă casă a suferinței lăsase în sufletul lui Riuhin o urmă foarte adîncă. Se străduia să înțeleagă ce anume îl chinuiește. Co­ridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gîn-dul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decît pier­derea rațiunii? Da, da, desigur și asta. Dar aceasta era așa, o idee în general. însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care Bezdomnîi i le aruncase în față. Și nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci ade­vărul pe care-l conțineau.

Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgîlțîia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcîndu-și reproș peste reproș.

Da, versuri... Are treizeci și doi de ani! Și mai departe? Mai departe același lucru! Va compune cîteva poezii pe an. Și o va ține așa pînă la bătrînețe? Da, pînă la bătrînețe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puțin nu te autoînșela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaște gloria. De ce sînt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul! își vorbea necruțător Riuhin. Nu cred în nimic în ceea ce scriu!..."

Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simțind în același timp că platforma nu se mai scu­tură sub el. Ridică ochii și constată că intrase de mult în Mos­cova și, mai mult decît atît, că deasupra orașului mijeau zo­rile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor mașini, gata să cotească pe un bulevard, și că, la doi pași de el, se înalță pe postamen­tul său un om de metal, cu capul puțin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.

Gînduri ciudate țîșniră în capul poetului ce se simți din-tr-o dată bolnav. „Iată un exemplu de baftă autentică... (Riu­hin se sculă în picioare pe platforma camionului și ridică mîna, amenințîndu-l nu se știe de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea nici un rău nimănui) — fiecare pas făcut de el în

viață, orice i s-a întîmplat — toate s-au dovedit a fi spre folo­sul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama... Au oare ceva deosebit cuvintele: «Vîntu-nbeznă zburdă. ..»?1 Nu înțeleg!... A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deo­dată veninos Riuhin și simți în aceeași clipă camionul urnin-du-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfîrtecat șoldul și i-a asigurat nemurirea."

Coloana își urmă drumul. Bolnav de-a binelea și chiar îm-bătrînit, poetul intra peste cel mult două minute pe terasa „Griboedov", care, între timp, se golise. într-un colț, cîteva per­soane își beau ultimul pahar. în mijlocul terasei se agita com-perul cu tiubeteika pe cap și cu o cupă de șampanie „Abrau" în mînă.

Riuhin, cu maldărul de ștergare în brațe, fu întîmpinat prietenos de Archibald Archibaldovici și eliberat pe dată de cîrpele alea afurisite. De n-ar fi fost atît de chinuit, după cele trăite la clinică și după zgîlțîitul din camion, Riuhin ar fi în­cercat o plăcere deosebită să relateze cum au decurs lucru­rile, înflorind povestirea cu amănunte născocite de imagina­ția sa. Dar în momentul acela nu-i ardea de așa ceva și apoi, cu toate că nu excela prin cine știe ce spirit de observație, acum, după calvarul din camion, Riuhin îl privea pentru prima oară cu luare-aminte pe pirat și își dădea seama că acestuia, deși îi punea întrebări referitoare la Bezdomnîi și chiar exclama: „vai-vai-vai!", în realitate nu-i păsa defel de soarta lui Ivan Nikolaevici și nu-i era cîtuși de puțin milă de el. „Și bravo lui! Bine face!" gîndi Riuhin, cu o furie cinică autodistrugătoare și, întrerupînd relatarea despre schizofrenie, ceru:

— Archibald Archibaldovici, aș vrea niște votculiță... Piratul arboră o expresie de simpatie, șoptind:

— înțeleg... o clipă numai... și făcu semn unui ospătar.

Peste un sfert de ceas, Riuhin ședea singur-singurel, chir­cit la o masă, devorînd un morunaș și bînd votcă, pahar după pahar; își dădea seama și recunoștea că nimic nu se mai pu­tea îndrepta în viața lui și că nu-i mai rămînea decît uitarea.

Vers din poezia Seară de iarnă de A.S. Pușkin.

78

Poetul își irosise noaptea, în timp ce alții chefuiau și acum își dădea seama că n-o mai putea întoarce. Era de ajuns să ridice capul și să privească spre cer, ca să înțeleagă că noap­tea pierise fără putință de întoarcere. Ospătarii, grăbiți, smul­geau fețele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace și încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul simțea năvă­lind asupra lui, nestăvilită, o nouă zi.



7 Un apartament puțin simpatic

Dacă a doua zi dimineață cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: „Steopa, vei fi împușcat dacă nu te scoli chiar în clipa asta!" el ar fi răspuns cu un glas languros, abia auzit: „împușcați-mă, faceți cu mine ce vreți, eu tot nu mă scol." Nu numai că nu-i venea să se scoale, dar i se părea că nu-i în stare nici măcar să deschidă ochii, de teamă că dacă-i va deschide un trăsnet se va năpusti asupra lui sfîrtecîndu-i capul, în cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roșu ca focul și reflexe verzui pluteau între globul ochiului și pleoa­pele închise și, colac peste pupăză, îi era greață, dar o greață pricinuită, pe cît se părea, de sunetele unui patefon sîcîitor. Steopa se străduia să-și amintească ceva, dar nu-i venea în minte decît un singur lucru: că în ajun, parcă, și nu se știe unde, stătuse cu un șervet de masă în mînă și încercase să sărute o doamnă, promițîndu-i, de altfel, să-i facă o vizită a doua zi la ora douăsprezece fix. Doamna îl refuzase, repe-tînd: „Nu, nu, n-am să fiu acasă!" Steopa însă o ținea una și bună: „Ba eu totuși am să vin!"

Dar cine era doamna, ce oră era acum, ce zi, și în ce lună, Steopa habar n-avea, și, ce era mai rău, nu se putea dumiri, unde se găsește? Se căzni să lămurească măcar acest ultim amănunt și-și dezlipi pleoapa ochiului stîng. în penumbră desluși un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfîrșit, oglinda mare de perete și își dădu seama că stă culcat pe spate în propriul său pat, mai bine zis în fostul pat al văduvei bijutierului, în

79

dormitorul lui. în clipa următoare, capul îi zvîcni năprasnic și, gemînd cumplit, închise iar ochiul stîng.

Să lămurim lucrurile: Steopa Lihodeev, directorul Teatru­lui de varietăți, se trezi dimineața în apartamentul pe care-l împărțea cu răposatul Berlioz! Apartamentul era situat într-un imobil mare, cu cinci etaje, cu fațada în trei laturi dînd spre Sadovaia.

Trebuie spus că apartamentul acesta, cu nr. 50, avea de multă vreme o reputație, dacă nu proastă, cel puțin stranie. Cu doi ani în urmă, aparținuse încă văduvei bijutierului de Fougeraie. Arma Franțevna de Fougeraie, o doamnă respec­tabilă și foarte practică, de vreo cincizeci de ani, închiriase trei din cele cinci camere ale ei unui individ pe care îl chema, pare-se, Belomut, și altuia, care-și făcuse uitat numele.

Și iată că, de doi ani, în apartamentul cu pricina începură să aibă loc niște evenimente inexplicabile: locatarii lui prinse­seră să dispară fără urmă.

Odată, într-o zi de sărbătoare, veni la apartament un mi­lițian, îl chemă în antreu pe al doilea locatar (al cărui nume nimeni nu-l mai ținea minte) și spuse că acesta este poftit să treacă pentru o clipă pe la secția de miliție ca să semneze ceva. Locatarul îi porunci Anfisei, o veche și credincioasă femeie de serviciu a Armei Franțevna, ca, în cazul cînd îi va telefona cineva, să spună că el se va întoarce peste zece minute, după care plecă împreună cu milițianul corect, cu mănuși albe. Dar omul nu numai că nu s-a întors peste zece minute, el nu s-a mai întors niciodată. Lucrul cel mai curios a fost faptul că, îm­preună cu el, a dispărut, după cît se pare, și milițianul.

Bisericoasa, și ca să spunem mai sincer — superstițioasa Anfisa — așa a și declarat, fără ocolișuri, Annei Franțevna, profund amărîtă, că aici e vorba de vrăjitorie și că ea știe foar­te bine cine i-a furat și pe locatar, și pe milițian, numai că nu vrea să vorbească acum, cînd se lasă noaptea.

Ei și, precum se știe, e destul numai să înceapă vrăjitoria, că după aceea nu o mai poți opri cu nimic. Al doilea locatar a dispărut luni, după cîte mi-aduc aminte, iar miercuri, parcă a intrat în pămînt Belomut. Dar — ce-i drept — în alte îm­prejurări. Dimineața, ca de obicei, a trecut să-l ia mașina, să-l

80

ducă la serviciu, și l-a dus, dar înapoi nu a adus pe nimeni, și nici ea însăși nu a mai venit.

Durerea și groaza lui madame Belomut sînt de nedescris. Dar vai, nici una, nici cealaltă nu au fost de durată. în aceeași noapte, întorcîndu-se împreună cu Anfisa de la vilă, unde Anna Franțevna se dusese în grabă nu se știe de ce, ea nu o mai găsi pe cetățeana Belomut în apartament. Dar nu numai atît: ușile celor două camere, pe care le-au ocupat soții Belo­mut, s-au găsit sigilate.

Două zile au trecut. A treia zi, Anna Franțevna, care în tot acest timp suferise de insomnie, plecă din nou în grabă la vilă... Trebuie să spunem oare că ea nu s-a mai întors?!

Rămasă singură, Anfisa, după ce a plîns pe săturate, s-a dus la culcare după ora unu noaptea. Ce a fost cu ea mai de­parte nu se știe, dar au povestit locatarii altor apartamente că, în cel cu numărul 50, toată noaptea s-au auzit niște ciocă-nituri și bocănituri și cică pînă dimineața a ars lumina elec­trică la ferestre. Dimineața s-a constatat că și Anfisa dispăruse! Multă vreme în casă s-au povestit tot soiul de legende despre cei dispăruți și despre apartamentul blestemat, cum ar fi, de exemplu, aceea potrivit căreia această Anfisa cam uscățivă și bisericoasa ar fi purtat pe piepru-i secătuit două­zeci și cinci de briliante mari, puse într-un săculeț din piele de căprioară, briliante ce au aparținut Annei Franțevna. Cică în magazia de lemne a aceleiași vile, unde plecase valvîrtej Anna Franțevna, s-au găsit niște comori imense, sub forma acelorași briliante, precum și bani — monezi de aur bătute pe vremea țarilor... Și altele, de același gen. Ce-i drept, pen­tru ceea ce nu știm, nu băgăm mîna în foc c-o fi adevărat. Oricum ar fi, locuința a stat goală și sigilată numai o săptă-mînă, după care în ea s-au mutat răposatul Berlioz cu nevasta și acest Steopa cu consoarta lui. Este de la sine înțeles că, de îndată ce aceștia doi nimeriră în blestematul apartament, în­cepu să li se întîmple și lor dracu știe ce! în decurs de o lună dispărură amîndouă consoartele. Dar nu fără urmă. Despre consoarta lui Berlioz se povestea că ar fi fost văzută la Harkov cu un maestru de balet, iar a lui Steopa cică ar fi fost desco­perită pe strada Bojedomka unde, după cum trăncănea lu­mea, directorul Teatrului de varietăți, uzînd de nenumăratele

81

sale cunoștințe, ar fi reușit să-i facă rost de o cameră, dar cu o condiție: să n-o mai prindă vreodată pe Sadovaia...

Așadar, Steopa gemu. Vru s-o strige pe femeia de servi­ciu, pe Grunia, să-i ceară un piramidon, dar își dădu totuși seama că astea-s prostii, că Grunia nu are, desigur, nici un pi­ramidon. încercă să-l cheme în ajutor pe Berlioz, gemu de două ori: „Misa... Misa", dar, după cum vă dați seama și dum­neavoastră, nu primi răspuns. In locuință domnea o liniște de mormînt.

Mișcîndu-și degetele de la picioare, Steopa constată că e în ciorapi. își trecu mîna tremurătoare peste șold, să con­state dacă e cu pantaloni sau fără, dar de constatat nu con­stată, în cele din urmă, dîndu-și seama că e singur și părăsit, că n-are cine să-i vină în ajutor, se hotărî să se ridice, cu pre­țul oricăror eforturi, fie și supraomenești.

își dezlipi pleoapele strînse și văzu reflectîndu-se în oglin­dă o siluetă de om cu părul vîlvoi, cu fața buhăită, năpădită de peri negri, cu ochii umflați, purtînd o cămașă murdară cu guler și cravată, izmene și ciorapi.

Așa se văzu în oglinda mare din perete, iar lîngă oglindă, descoperi un necunoscut, îmbrăcat în negru, cu beretă nea­gră pe cap.

Steopa se așeză în capul oaselor și căscă niște ochi mari, țintuindu-l pe necunoscut. Tăcerea o întrerupse acesta din urmă, rostind cu glas greoi și accent străin următoarele cu­vinte:

— Bună ziua, preasimpaticule Stepan Bogdanovici! Urmă o pauză, după care, printr-un efort extraordinar de

voință, Steopa reuși să articuleze:

— Ce doriți dumneavoastră? și rămase uluit, nerecunos-cîndu-și vocea. Cuvîntul „ce" îl pronunțase cu glas pițigăiat... „doriți" cu o voce de bas, iar „dumneavoastră" nu se auzi deloc.

Necunoscutul zîmbi prietenos, scoase la iveală un ceas mare de aur cu un triunghi de briliante pe capac, îl făcu să sune de unsprezece ori și zise:

— E unsprezece. Și exact un ceas de cînd aștept să vă tre­ziți, întrucît mi-ați fixat să vin la dumneavoastră la ora zece. Iată-mă!

82

Steopa bîjbîi cu mîna pe scaunul de lîngă pat, dădu de pantaloni și șopti:

— Iertați-mă! apoi, după ce îi îmbrăcă, urmă întrebător, cu glas răgușit: Spuneți-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

îi venea greu să vorbească. La fiece cuvînt avea senzația că cineva îi înfige un ac în creier, provocîndu-i o durere in­fernală.

— Cum? Și numele mi l-ați uitat? se miră necunoscutul, zîmbind.

— Iertați-mă... hîrîi Steopa, simțind că mahmureala îi ofe­ră cu dărnicie un nou simptom: i se păru că podeaua din preaj­ma patului pierise nu se știe unde și că îndată va zbura cu capul în jos, la mama dracului, în iad.

— Dragă Stepan Bogdanovici, i se adresă din nou vizita­torul, zîmbind perspicace. Nu vă ajută nici un piramidon. Ur­mați principiul vechi și înțelept: cui pe cui se scoate. Singurul remediu care vă va readuce la viață constă în două păhărele de votcă urmate de o gustare călduță și picantă.

Steopa era șiret și, oricît de bolnav se simțea, realiză că, din moment ce fusese găsit în halul ăsta, trebuie să facă măr­turisiri complete.

— Să spun sincer, începu el, abia mișcîndu-și limba în gură, ieri, un pic am...

— Nici un cuvînt în plus! îl opri vizitatorul și se retrase, cu fotoliu cu tot, într-un alt colț al odăii...

Holbînd ochii, Steopa zări pe o măsuță mică o tavă pe care se aflau pîine albă tăiată felii, icre negre, ciuperci marinate într-o farfurioară, mai era ceva și într-o cratiță și, în sfîrșit, votca, în clondirul voluminos al văduvei bijutierului. în mod deosebit, pe Steopa îl ului clondirul, rece și aburit. Deși era explicabil, deoarece stătea într-un recipient plin cu bucăți de gheață. într-un cuvînt, totul fusese pregătit curat, de o mînă iscusită.

Necunoscutul nu dădu răgaz uimirii lui Steopa să ia pro­porții exagerate și-i turnă cu îndemînare o jumătate de păhă­rel de votcă.

— Și dumneavoastră? piui Steopa.

— Cu plăcere!

83

Cu o mînă tremurătoare, Steopa duse paharul la gură, în timp ce necunoscutul înghiți dintr-o suflare conținutul pa­harului său. Mestecînd icrele, Steopa stoarse cu chiu, cu vai cîteva cuvinte:

— Dar dumneavoastră, de ce... Nu gustați nimic!?

— Vă mulțumesc, nu iau niciodată gustări, îi răspunse necunoscutul și iar turnă în păhărele.

Ridicară capacul cratiței — conținea crenvurști în sos de tomate.

Și iată că petele acelea verzi se topiră în fața ochilor lui Steopa, cuvintele îi reveniră pe buze și, mai ales, își aminti cîte ceva. Anume, că în ajun fusese la stațiunea Shodnea, la vila lui Hustov — autorul de scheciuri, unde acest Hustov îl dusese pe Steopa cu un taxi. își aminti chiar cum tocmiseră taxiul, în fața hotelului „Metropol", și că mai era cu ei și un actor, sau poate că nu era actor... unul cu patefonul într-o va-lijoară. Da, da, da, la vilă se petrecuse totul! își aducea aminte că, de cîte ori puneau să cînte patefonul, cîinii se porneau pe urlat. Numai doamna pe care Steopa dăduse s-o sărute ră-mînea o enigmă... Naiba știe cine era... lucra la radio, pare-se, sau poate că nu...

în felul acesta, treptat, ziua precedentă se contura mai lim­pede; pe Steopa însă îl interesa acum mult mai mult ziua pre­zentă și, în special, apariția necunoscutului în dormitorul său, și unde mai pui — cu gustări și cu votcă. Iată dar ce-ar fi fost bine să lămurească!

— Ei, acum sper că v-ați amintit numele meu!

Drept răspuns, Steopa își desfăcu mîinile a neputință, zîm-bind rușinat.

— Bine, dar asta întrece orice măsură! Simt că după votcă ați băut porto! Scuzați-mă, dar așa ceva nu se face!

— Þin să vă rog ca asta să rămînă între noi, rosti lingu­șitor Steopa.

— O, desigur, desigur! însă pentru Hustov, bineînțeles, eu nu pot garanta.

— Cum, îl cunoașteți pe Hustov?

— L-am zărit în treacăt pe acest individ, ieri, în cabinetul dumneavoastră, dar este de ajuns să-i privești o dată, fugitiv,

84



fizionomia, ca să-ți dai seama că nu-i altceva decît o canalie, un intrigant, un oportunist și un lingău.

„Are perfectă dreptate!" gîndi în sinea sa Steopa, uluit de o definire atît de exactă și de concisă a persoanei lui Hustov.

Ziua de ieri se reconstituia crîmpei cu crîmpei, totuși neli­niștea nu-l părăsea pe directorul Teatrului de varietăți. Ade­vărul era că în această zi de ieri se căsca un gol, un gol uriaș, întunecat. Credeți ce vreți, dar pe acest necunoscut cu beretă Steopa nu-l văzuse cu o zi înainte în cabinetul său.

— Woland, profesor de magie neagră, se prezentă autori­tar vizitatorul, văzînd eforturile zadarnice ale gazdei de a-și aminti de dînsul, și-i povesti cum se petrecuse totul.

In ajun, sosise din străinătate la Moscova și se prezentase numaidecît la Steopa, propunîndu-i să dea spectacolul său la Teatrul de varietăți. Steopa telefonase la Comisia regională de spectacole, unde reușise să rezolve problema (auzind aces­tea, Steopa păli, clipind des din ochi), după care încheiase cu profesorul Woland un contract pentru șapte spectacole (Steopa căscă gura mare), căzînd de acord amîndoi ca profe­sorul Woland să vină la el acasă a doua zi dimineața, la ora zece, în vederea precizării detaliilor. Și Woland venise. Ajuns la domiciliul lui Steopa, fusese întîmpinat de Grunia, femeia de serviciu, care îi explicase că tocmai atunci picase și ea, că lucrează cu ziua, că Berlioz nu este acasă, iar în cazul cînd oaspetele dorește să-l vadă pe Stepan Bogdanovici, n-are de­cît să poftească chiar în dormitorul dumnealui. Stepan Bog­danovici are un somn atît de adînc, încît ea, Grunia, nu se încumetă să-l trezească. Văzînd halul în care se afla Stepan Bogdanovici, artistul o trimisese pe Grunia la cel mai apro­piat magazin alimentar să cumpere votcă și gustări, apoi la farmacie după gheață și...

— Permiteți-mi să vă restitui banii cheltuiți, scheună Steopa distrus, căutîndu-și portofelul.

— O, se poate, pentru asemenea fleacuri! exclamă artistul și nici nu voi să mai audă de așa ceva.

Prin urmare, se lămurise de unde proveneau votca și gus­tarea, totuși ți-era mai mare mila să te uiți la Steopa; nu-și amintea deloc povestea cu contractul și, să-l tai, să-l omori,

85

dar nu-l văzuse în ajun pe acest Woland. Hustov, da, trecuse pe la el, dar Woland nici vorbă.

— Permiteți-mi să mă uit un pic la contract, se rugă Steopa încetișor.

— Poftiți, poftiți, uitați-vă.

Steopa cercetă hîrtia și îngheță. Toate erau întocmai cum scrie la carte: în primul rînd, propria lui semnătură, dată dra­cului. .. Apoi, pieziș, apostila directorului financiar, Rimski, cu aprobarea acestuia de a i se avansa zece mii de ruble artis­tului Woland în contul sumei de treizeci și cinci de mii de ruble ce i se cuvenea pentru șapte spectacole. Mai mult decît atît, tot acolo, Woland confirma primirea banilor și semna pentru aceste zece mii!

„Ce-i asta?" se gîndi nefericitul Steopa, simțind că-l apucă amețeala. Niște lapsusuri sinistre în memoria sa! Se înțelege de la sine că, după ce i se prezentase contractul, orice manifes­tări de mirare ar fi fost de-a dreptul deplasate... îi ceru mu­safirului permisiunea să se retragă o clipă și, cum era, în cio­rapi, alergă în vestiar, la telefon. Pe drum, strigă, cu ochii spre ușa bucătăriei:

— Grunia!

Nu primi nici un răspuns. Se uită la ușa ce da din vestiar în cabinetul lui Berlioz și, cum se zice, încremeni ca o stană de piatră. Pe clanța ușii atîrna, prins de o sfoară, un sigiliu uriaș.

„Bonjour, răcni cineva în capul lui Steopa. Numai asta mai lipsea!" De-aici, gîndurile lui Steopa porniră pe o dublă cale, dar, după cum se întîmplă întotdeauna în momentul unei ca­tastrofe, toate în aceeași direcție, și, în general, dracu știe unde. E greu de redat harababura din capul lui Steopa! Nu era des­tul drăcovenia cu bereta neagră, votca la gheață și neverosi­milul contract. Poftim, colac peste pupăză, sigiliu pe ușă! Cu alte cuvinte, oricui ați spune că Berlioz a făcut una boacănă n-o să creadă, zău, zău n-o să creadă! Bine, dar sigiliul — iată-l! M-da...

Și atunci începură să mișune în capul lui Steopa gînduri din cele mai neplăcute despre un articol pe care el, ca un fă­cut, i-l băgase pe gît lui Mihail Alexandrovici, să-l publice

86

într-o revistă. Și articolul, între noi fie spus, era aiurit! Nu me­rita atenție, și nici cine știe ce parale nu luase pe el...

Imediat după amintirile legate de articol îi veni în minte o convorbire dubioasă, care avusese loc, după cîte își amin­tea, la douăzeci și patru aprilie, seara, tot în locuința lor, în sufragerie, în timp ce Steopa lua masa cu Mihail Alexandro­vici. Desigur, acestei discuții nu i se poate spune dubioasă chiar în adevăratul sens al cuvîntului (nu s-ar fi lăsat Steopa atras într-o asemenea discuție), era însă o discuție pe o temă oarecare. Se putea foarte bine, oameni buni, nici să n-o fi des­chis, înainte de sigilarea ușii, discuția n-ar fi fost, desigur, decît un fapt neînsemnat, dar, o dată ce s-a pus acest sigiliu...

„Ah, Berlioz, Berlioz! clocoteau gîndurile în mintea lui Steopa. Nu pricep în ruptul capului!"

Dar n-avea timp să se vaiete prea mult și formă numărul directorului financiar Rimski de la Teatrul de varietăți. Situația lui Steopa era din cale-afară de delicată: în primul rînd, străi­nul putea să se ofenseze văzînd că-l verifică, după ce omul îi arătase contractul, și-apoi, îi venea extrem de greu să vor­bească cu directorul financiar. într-adevăr, doar nu era să-l întrebe: „Spune-mi, te rog, am încheiat eu ieri un contract în valoare de treizeci și cinci de mii de ruble cu un profesor de magie neagră?" Nu, nu se putea!

— Da! auzi în receptor glasul tăios, neplăcut al lui Rimski.

— Bună ziua, Grigori Danilovici, vorbi încetișor Steopa Lihodeev. Uite despre ce-i vorba... hm... hm... se află la mine ăsta... ă... artistul Woland. în acest sens... am vrut să te în­treb, ce se aude cu spectacolul de astă-seară?...

— Vorbiți de magul negru? făcu Rimski în receptor. în­dată vom avea afișele.

— Aha, zise cu glas stins Steopa, bine, la revedere, deo­camdată...

— Veniți repede? se interesă Rimski.

— Peste o jumătate de ceas, făgădui Steopa și, după ce puse la loc receptorul, își prinse capul înfierbîntat în mîini.

Era de rău! Ce se întîmplase cu memoria lui, oameni buni? Spuneți!

Nu mai putea întîrzia în vestiar și își făcu pe dată un plan: să mascheze prin toate mijloacele faptul că devenise atît de

87

uituc și, în primul rînd să-l tragă de limbă pe străin, fără ca acesta să-și dea seama, ce intenționează el, de fapt, să pre­zinte astăzi pe scena Teatrului de varietăți a cărui conducere îi fusese încredințată lui Steopa.

La acest gînd, se întoarse, dar în oglinda din vestiar, de mult neștearsă de leneșa Grunia, văzu deslușit un individ ciu­dat, lung cît o prăjină și cu pince-nez pe nas. (O, dacă ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul ăsta.) Necunoscutul însă, după ce se reflectă în oglindă, pieri. Neliniștit la culme, Steopa privi lung în adîncul vestiarului și fu zguduit din nou, pentru că în oglindă văzu apoi, trecînd și dispărînd, un motan negru mătăhălos.

Steopa simți cum inima dă să i se rupă în piept. Se clătină gata să cadă.

„Ce-i asta? gîndi. Nu cumva sînt pe cale să înnebunesc? De unde aceste vedenii?" Aruncă ochii în vestiar și strigă speriat:

— Grunia! Ce-i cu motanul ăsta care se plimbă la noi prin casă? De unde-i? Și mai e cineva.

— Nu vă neliniștiți, Stepan Bogdanovici, răsună un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor. Motanul e al meu. Nu vă enervați. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plîngea că ați tras-o pe sfoară cu concediul; nu i l-ați dat.

Cuvintele acestea sunară atît de neașteptat și de stupid, încît Steopa își spuse că nu auzise bine. Zăpăcit la culme, se întoarse în dormitor și încremeni în prag. I se ridică părul mă­ciucă, și pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare.

Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreagă; în celălalt fotoliu ședea tipul care i se năzărise lui Steopa în oglinda din vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o mustăcioară pufoasă, un geam al pince-nez-vXxa. sclipind viu, iar celălalt lipsă. Dar se constatară în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf al văduvei bijutierului stătea tolănit într-o poză neobrăzată un al treilea; și anume un motan negru de dimensiuni înspăimîntătoare, cu un pahar de votcă într-o labă și cu furculița, pe care apucase s-o înfigă într-o ciupercă ma­rinată, în cealaltă.

88

Lumina, slabă și așa în dormitor, începu să se stingă de-a binelea în ochii lui Steopa.

„Iată, așadar, cum înnebunesc oamenii..." îi trecu prin minte, și, ca să nu cadă, se prinse cu mîinile de uscior.

— Văd că sînteți oarecum mirat, scumpe Stepan Bogda­novici? îl întrebă Woland pe Steopa, căruia îi clănțăneau dinții de spaimă. Dar, de fapt, n-aveți de ce să vă mirați; este suita mea.

Tocmai în clipa aceea motanul dădu pe gît votca, și mîna lui Steopa lunecă pe uscior în jos.

— Și suita asta cere un loc în spațiu, urmă Woland, așa încît unul din noi este de prisos în acest apartament. Și mi se pare că acest cineva de prisos sînteți tocmai dumneavoastră.

— Dumnealor, dumnealor! cîntă cu glas de țap prăjina cadrilată, vorbind despre Steopa la plural. în general, în ulti­ma vreme dumnealor numai de porcării se țin. Se bețivesc, se încurcă cu femei, profitînd de poziția pe care o au, toată ziua nu fac nimic și nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredințată. Și-i duc cu preșul pe șefi!

— Folosește aiurea, unde vrei și unde nu vrei, mașina sta­tului! sări cu pîra motanul, mestecînd ciuperca.

Și atunci cînd Steopa lunecă pe podea, și cu o mînă nepu­tincioasă zgîrie usciorul, avu loc a patra apariție.

Direct din oglinda fixată în perete apăru un ins mic, dar neobișnuit de lat în umeri, cu gambetă pe cap și cu un colț care, ieșindu-i din gură, îi sluțea mutra — și așa neînchipuit de hidoasă și de respingătoare. Pe deasupra, avea și părul roșu ca para focului.

— în general, se băgă pe fir tipul nou apărut, nu pricep cum de-a ajuns director — roșcatul vorbea tot mai fonfăit — e director cum sînt eu arhiereu.

— N-ai mutră de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punîndu-și crenvurști în farfurie...

— Asta și spun, fonfăi roșcatul și, întorcîndu-se spre Wo­land, adăugă respectuos: îmi îngăduiți, messire, să-l arunc afară din Moscova la toți dracii?

— Zît!! răcni deodată motanul, și blana i se zbîrli.

89

Dormitorul porni să se învîrtească în jurul lui Steopa. Aces­ta se lovi cu capul de uscior și, pierzîndu-și cunoștința, își zise: „Mor..."

Dar nu muri. întredeschizînd ochii, se văzu stînd pe ceva de piatră. în jurul lui auzi un vuiet. Cînd deschise ochii în toată legea, își dădu seama că vuiește marea și, chiar mai mult decît atît, valurile se leagănă la picioarele lui, că, într-un cu-vînt, sade chiar la capătul unui dig, deasupra lui se înalță un cer albastru sclipitor, iar îndărăt se așterne un oraș alb, așezat pe crestele unor munți.

Neștiind cum se procedează în asemenea cazuri, Steopa se ridică pe picioarele ce i se zgîlțîiau de frică și porni spre țărm.

Pe dig, stătea un tip care fuma și scuipa în mare. Se uită la Steopa buimac și încetă să mai scuipe.

Atunci, Steopa, lăsîndu-se în genunchi în fața fumătoru­lui necunoscut, îl întrebă:

— Vă implor, spuneți-mi, ce oraș este ăsta?

— Ei, asta-i, știi că ai haz? dădu replica fumătorul fără suflet.

— Nu sînt beat, îl încredința cu glas răgușit Steopa, mi s-a întîmplat ceva, sînt bolnav... Unde mă aflu? Ce oraș e aici?

— Ei, Ialta, e bine?...

Steopa oftă încetișor, căzu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra caldă a digului și-și pierdu cunoștința.



8 Duelul dintre profesor și poet

în timp ce, la Ialta, Steopa își pierduse cunoștința, adică pe la ora unsprezece și jumătate, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi își revenea în simțiri, trezindu-se după un somn adînc și în­delungat. Cîtăva vreme se strădui să-și dea seama cum nime­rise în camera necunoscută cu pereții albi, cu o noptieră stra­nie dintr-un metal alburiu și cu storuri albe, în spatele cărora se ghicea soarele.

90

Ivan își scutură capul, se convinse că nu-l doare și-și aminti că se află într-o clinică. Acest gînd atrase după sine amintirea morții năprasnice a lui Berlioz, dar de data aceasta ea nu-i mai provocă o emoție puternică. După ce dormise pe săturate, Ivan Nikolaevici devenise mai calm, și mintea lui lucra mai limpede. Rămase un timp nemișcat, întins pe patul moale, comod, cu arcuri, într-un așternut alb ca neaua. Descoperi chiar lîngă el butonul soneriei. Din obișnuința de a atinge lucrurile fără să fie nevoie, apăsă pe buton. Se aștepta să audă soneria sau să apară cineva; dar se produse cu totul altceva.

La picioarele patului se aprinse un cilindru mat, pe care scria: „Apă". După cîteva clipe, cilindrul începu să se roteas­că — pînă cînd răsări inscripția: „îngrijitoarea". Se înțelege că ingeniosul cilindru îl uimi pe Ivan. Inscripției „îngrijitoa­rea" îi luă locul inscripția „Cheamă medicul".

„Hm"... rosti Ivan, neștiind ce să facă mai departe cu ci­lindrul. Dar, întîmplător, avu noroc. Mai apăsă o dată pe bu­ton la inscripția „Felcerița": drept răspuns se auzi un țîrîit ușor, cilindrul își opri rotațiile și se stinse, iar în cameră intră o fe­meie cu forme pline, simpatică, îmbrăcată cu halat alb.

— Bună dimineața! îi spuse ea.

Poetul nu-i răspunse, socotind această urare nelalocul ei în condițiile date. Păi chiar așa, bagă un om sănătos la bala­muc și se mai poartă ca și cînd așa s-ar cuveni.

Cu aceeași expresie blajină pe față, printr-o apăsare pe bu­ton, femeia ridică storul și, prin grilajul ușor și rar, ce ajungea pînă la podea, în cameră năvăli soarele. De partea cealaltă a grilajului se deschidea un balcon; mai departe, malul șerpu­itor al rîului, iar dincolo de rîu, o pădure veselă de pini.

— Poftiți, vă așteaptă baia, îl invită femeia pe poet și, la un gest al mîinilor ei, se desfăcu un perete interior ce ascun­dea o cameră de baie și o toaletă perfect amenajată.

Deși luase hotărîrea să nu vorbească cu femeia, Ivan nu se putu abține și, văzînd cum apa se rostogolește din robine­tul sclipitor în cadă, într-un șuvoi puternic, zise cu ironie:

— Io-te-te! Ca la „Metropol"!...

— O, nu, replică femeia cu mîndrie, e mult mai bine. O amenajare ca la noi nu găsești nicăieri, nici în străinătate.

91

Medicii și oamenii de știință vin special să vadă clinica noas­tră, în fiece zi ne vizitează turiști străini.

Auzind cuvîntul „turiști străini", poetul își aminti îndată de „consultantul" din ajun, se posomori, se uită pe sub sprîn-cene la felceriță și zise:

— Turiști străini! Mă uit cum vă dați cu toții în vînt după turiștii străini! Printre ei, în treacăt fie spus, întîlnești de tot soiul! Ieri, de pildă, am făcut cunoștință cu unul — mamă-mamă!

Era cît pe ce să înceapă povestirea despre Pilat din Pont, dar se stăpîni, dîndu-și seama că pe femeie n-are s-o intere­seze povestirea lui, că oricum n-o să-l poată ajuta.

După ce se îmbăie, Ivan Nikolaevici primi absolut tot ce e necesar unui bărbat după baie: o cămașă călcată, o pereche de izmene, ciorapi. Dar nu numai atît: deschizînd ușa unui dulăpior și invitîndu-l cu un gest să se uite înăuntru, femeia îl întrebă:

— Ce doriți să îmbrăcați — hălățelul sau pijămăluța? Þintuit în acest nou lăcaș, Ivan abia-și stăpîni uimirea

auzind tonul din cale-afară de familiar al femeii și, în tăcere, arătă cu degetul pijamaua dintr-un barchet roșu ca focul.

După aceea, Ivan Nikolaevici fu condus pe un coridor pus­tiu și tăcut, unde nu-ți auzeai nici pașii, și introdus într-un cabinet uriaș. întrucît luase hotărîrea să trateze cu ironie tot ce vede în clădirea aceasta atît de uimitor amenajată, boteză pe loc în sinea sa acest cabinet „bucătărie mecanizată".

Și pe bună dreptate. Aici tronau dulapuri și dulăpioare de sticlă pline cu instrumente nichelate, strălucitoare. Se înăl­țau niște fotolii cu forme nespus de complicate, lămpi pînte-coase cu globuri sclipitoare, o sumedenie de sticluțe, arzătoare, fire electrice și niște aparate cu destinație absolut necunoscută.

în acest cabinet, pe Ivan îl luară în primire trei inși — două femei și un bărbat, toți trei în alb. Pentru început, îl duseră într-un colț, la măsuță, cu scopul vădit de a-l trage de limbă.

Ivan se apucă să cîntărească situația. Avea trei căi de ales. îl tenta, din cale-afară, prima: să se repeadă asupra acestor lămpi și obiecte complicate și întortocheate, să le spargă dra­cului, exprimîndu-și în felul acesta protestul împotriva fap­tului că este reținut fără motiv. Dar Ivan cel de astăzi se deo-

92

sebea considerabil de Ivan cel de ieri și prima cale i se păru oarecum îndoielnică: dacă o urmează, mai știi, ei ar putea rămîne la ideea că nu-i decît un nebun furios. De aceea re­nunță la prima variantă. Cea de a doua era să înceapă neîn-tîrziat povestirea despre consultant și Pilat din Pont. Dar ex­periența din ajun îi arătase că această povestire nu este crezută sau este înțeleasă denaturat. De aceea renunță și la această variantă, hotărînd s-o aleagă pe cea de-a treia — să se închi­dă într-o mîndră tăcere.

Nu reuși să-și ducă la împlinire decît parțial planul, căci trebui, vrînd-nevrînd, să răspundă, deși încruntat și cu zgîr-cenie, la o serie de întrebări.

II iscodiră cu privire la absolut toate amănuntele vieții lui din trecut, interesîndu-se chiar cînd și cum se îmbolnăvise de scarlatină, ceea ce se întîmplase cu cincisprezece ani în ur­mă, întrucît pentru toate aceste amănunte a fost nevoie să se înnegrească o pagină întreagă, întoarseră fila, și una din femei, îmbrăcată în alb, se năpusti cu întrebările privind fa­milia poetului. începu o peltea plictisitoare: cine murise, cînd și din ce cauză, dacă nu băuse, dacă nu suferise de vreo boa­lă venerică și altele de acest fel.

In încheiere, îl rugară să povestească întîmplarea din ajun, petrecută la Patriarșie prudî, fără să-l piseze prea mult, și nu se arătară surprinși auzind relatarea despre Pilat din Pont. Apoi femeia îl dădu pe mîna bărbatului care făcu uz de cu totul alte procedee, fără să-l mai ia la întrebări. îi măsură poetului temperatura, îi numără bătăile pulsului, îl privi în ochi, luminîndu-i cu o lampă specială. Apoi, bărbatului îi veni în ajutor cealaltă femeie și amîndoi îl împunseră cu un ac în spinare, dar fără să-l doară, schițară pe pielea pieptului cu minerul unui ciocănel niște semne, îi ciocăniră genunchii, ceea ce făcu să-i salte în sus picioarele, îi împunseră degetul, luîn-du-i sînge, îl împunseră la încheietura cotului și-i strînseră brațul cu niște brățări de cauciuc...

Ivan nu făcea decît să zîmbească în sinea lui cu o amară ironie, gîndindu-se cît de stupid și de ciudat se brodiseră toa­te, închipuiți-vă numai! Voise să-i prevină pe toți că-i ame­nință un pericol din partea consultantului necunoscut; își pro­pusese să-l prindă — și care-i rezultatul? Cu ce s-a ales? A

93

nimerit într-un cabinet misterios ca să povestească tot soiul de aiureli despre unchiul Feodor care locuise pe vremuri la Vologda și bea de stingea. Insuportabil de stupid!

în cele din urmă, cei trei îi dădură drumul și fu condus înapoi, în camera lui, unde primi o ceașcă de cafea, două ouă la capac și pîine albă cu unt. După ce mîncă, hotărî să-l aștep­te pe mai-marele acestei instituții, din partea căruia spera să se bucure de atenție și dreptate.

Nu așteptă degeaba; îndată după micul dejun, ușa se des­chise și în rezerva lui Ivan intră o groază de lume — toți în halate albe. în fruntea tuturor venea un bărbat de vreo patru­zeci și cinci de ani, proaspăt bărbierit, ca actorii, cu ochi fru­moși, plăcuți, dar pătrunzători, cu maniere elegante, politi­coase. Toată suita îl înconjura cu atenție și respect, de aceea își făcu o intrare foarte solemnă. „Ca Pilat din Pont!" gîndi Ivan.

Da, incontestabil, era șeful ăl mare. El se lăsă pe un tabu­ret, în timp ce ceilalți rămaseră în picioare.

— Doctor Stravinski, se prezentă el lui Ivan, aruncîndu-i o privire prietenoasă.

— Poftim, Alexandr Nikolaevici, zise încet cineva cu o băr­buță îngrijită, și-i întinse șefului ălui mare foaia de obser­vație a lui Ivan.

„Mi-au ticluit un coșcogea dosar", constată Ivan. Iar șeful ăl mare parcurse în fugă foaia, mormăind: „Mda, mda...", și schimbă cu ceilalți cîteva fraze într-o limbă puțin cunos­cută. „Și latinește vorbește ca Pilat", gîndi trist Ivan. în clipa următoare, un cuvînt auzit îl făcu să tresară; cuvîntul „schi­zofrenie", rostit în ajun de străinul blestemat la Patriarșie prudî, și repetat acum, aici, de profesorul Stravinski. „Și pe asta a știut-o!" gîndi plin de neliniște Ivan.

Șeful ăl mare își luase, pesemne, obiceiul să fie întotdea­una de acord în toate și orice i-ar spune cei din jur — să se bucure; își exprima acordul sau bucuria repetînd întruna: „Perfect, perfect"...

— Perfect! zise Stravinski înapoind cuiva foaia și, întor-cîndu-se spre Ivan, îl întrebă:

— Ești poet?

94

— Da, sînt poet, îi răspunse posomorit Ivan și simți, ca niciodată, un inexplicabil dezgust pentru poezie, iar pro­priile sale versuri, pe care și le aminti în clipa următoare, i se părură dezagreabile.

Cu fața crispată, se adresă la rîndul său lui Stravinski:

— Sînteți profesor?

La care Stravinski dădu din cap prevenitor.

— Și sînteți cel mai mare aici? Stravinski dădu iar din cap, afirmativ.

— Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră, îi declară cu înțeles Ivan Nikolaevici.

— Pentru asta am venit, se grăbi să-i răspundă Stravinski.

— Iată ce vreau să vă spun, începu Ivan, simțind că a ve­nit clipa hotărîtoare: mă țin de nebun aici și nimeni nu vrea să mă asculte!

— Ba o să vă ascultăm cu toată atenția, ripostă pe un ton grav și liniștitor profesorul, și n-o să permitem nimănui să vă socoată nebun.

— Atunci, ascultați-mă: aseară, m-am întîlnit la Patriarșie prudî cu un personaj misterios, nu-s sigur dacă-i străin ori nu, care a știut dinainte că Berlioz va muri și l-a văzut perso­nal pe Pilat din Pont.

Cei din suita profesorului îl ascultau pe poet muți și în­cremeniți.

— Pe Pilat? Cel care a trăit pe vremea lui Isus Cristos? în­trebă Stravinski, privindu-l pe Ivan printre gene.

— Chiar acela.

— Așa, se lămuri Stravinski, și acest Berlioz a căzut sub tramvai și a murit?

— Exact, chiar pe el l-a călcat tramvaiul, aseară, de față cu mine, la Patriarșie prudî, iar cetățeanul ăsta misterios...

— Cunoștința lui Pilat din Pont? întrebă Stravinski, care era, se vede, tare ager la minte.

— El, confirmă Ivan, observîndu-l pe Stravinski. Ca să știți, el a zis mai dinainte că Annușka a vărsat pe jos uleiul de floarea-soarelui... Și Berlioz a alunecat tocmai pe locul acela! Ce ziceți de asta? se interesă pe un ton semnificativ Ivan, sperînd să producă'o adîncă impresie asupra profesorului.

95

Dar vorbele lui nu produseră nici un efect. Stravinski îi puse cît se poate de firesc următoarea întrebare:

— Dar cine e Annușka?

întrebarea avu darul să-l amărască un pic pe poet; fața lui se schimonosi.

— Annușka e fără importanță în toată istoria asta, rosti el, enervîndu-se. Dracu știe cine o fi. O toantă oarecare de pe Sadovaia. Important este că el a știut dinainte, vă dați sea­ma, a știut dinainte despre uleiul de floarea-soarelui! Mă în­țelegeți ce spun?

— Te înțeleg perfect, îi răspunse foarte serios Stravinski și, atingînd ușor cu mîna genunchiul poetului, adăugă: nu te enerva, fii calm și continuă.

— Continuu, zise Ivan străduindu-se să găsească tonul potrivit și știind din experiența-i amară că numai calmul îl poate ajuta, și ziceam că acest tip fioros (și trebuie să știți că minte, pentru că nu-i consultant) are în el o putere cu totul neobișnuită!... Dacă-l fugărești, de pildă, este cu neputință să-l ajungi din urmă... Și mai sînt cu el doi și ăia-s grozavi, numai în alt gen: unul din ei, lung, cu geamurile ochelarilor sparte, iar perechea lui, un motan de dimensiuni fabuloase, călătorește absolut singur cu tramvaiul. Afară de asta — Ivan, pe care nimeni nu-l întrerupea, vorbea cu tot mai multă înflă­cărare și convingere — el a fost personal în balconul lui Pilat din Pont, lucru indiscutabil. Ce înseamnă asta, vă întreb. Tre­buie arestat numaidecît, altfel o să dezlănțuie niște nenoro­ciri de nedescris.

— Arestarea lui urmărești dumneata să obții? Te-am înțe­les bine? întrebă Stravinski.

„E înțelept, gîndi Ivan, trebuie să recunoaștem că și prin­tre intelectuali poți întîlni oameni de o înțelepciune sclipi­toare, faptul acesta-i incontestabil", și răspunse:

— întocmai! Și-apoi, gîndiți-vă și dumneavoastră, s-ar pu­tea altfel? Cînd colo, iată, sînt reținut aici cu forța, mi se bagă o lampă aprinsă drept în ochi, mi se face baie, mă tot descos ăștia, nu știu de ce, despre unchiul Fedea!... Iar el, bietul, e de mult pe lumea ailaltă. Așadar, cer insistent să mi se dea imediat drumul!

96

— Ei, perfect, perfect! făcu Stravinski. Iată că s-au lămurit toate. într-adevăr, ce rost are să reținem în spital un om să­nătos? Bine, am să-ți fac îndată ieșirea, dacă ai să-mi spui că ești normal. Nu trebuie să-mi dovedești, ci să spui numai. Așadar, ești normal?

Se lăsă o liniște desăvîrșită; femeia cea grasă, care dimi­neață îl îngrijise pe Ivan, îl privi cu venerație pe profesor, în timp ce Ivan își zise din nou în sinea sa: „E realmente în­țelept!"

Ii plăcuse mult propunerea profesorului, dar, înainte de a-i răspunde, medita îndelung, încrețindu-și fruntea, și, în cele din urmă, spuse ferm:

— Sînt normal.

— Ei, perfect, exclamă cu ușurare Stravinski, și, dacă-i așa, haide să raționăm logic! Să luăm, de pildă, ziua dumitale de ieri. Se întoarse și cineva îi întinse neîntîrziat foaia de obser­vație a lui Ivan. In căutarea necunoscutului care ți s-a prezen­tat ca fiind o cunoștință a lui Pilat din Pont, ai făcut ieri urmă­toarele: (Stravinski începu să numere pe degete, privind cînd în foaia de observație, cînd la Ivan.) Þi-ai agățat pe piept o iconiță. Așa-i?

— Așa-i, încuviință posomorit poetul.

— Ai căzut de pe gard, te-ai rănit la față. Așa e? Ai apărut la restaurant numai în cămașă și izmene, ținînd o luminare aprinsă în mînă, și acolo ai bătut pe cineva. La noi te-au adus legat. Aici fiind, ai telefonat la miliție și ai cerut să se trimită niște mitraliere. Apoi ai făcut tentativa să te arunci pe fereas­tră. Așa e? Se pune întrebarea: procedînd în felul acesta, e oare posibil să prinzi sau să arestezi pe cineva? Și, dacă ești un om normal, singur ai să răspunzi: în nici un caz. Vrei să pleci de aici? Poftim. Dar, dă-mi voie să te întreb, unde te duci?

— La miliție, bineînțeles, răspunse Ivan, de data aceasta nu chiar atît de ferm și cam fîstîcindu-se sub privirea profe­sorului.

— Direct de aici?

— îhî...

— Dar pe-acasă n-ai de gînd să treci? îl întrebă prompt Stravinski.

97

— N-am cînd să trec! Cît timp ar dura drumul pînă acasă, el ar putea s-o șteargă!

— Bun. Și ce-ai să spui la miliție mai întîi de toate?

— Despre Pilat din Pont, răspunse Ivan Nikolaevid, și ochii i se întunecară.

— Perfect, exclamă Stravinski încîntat și, adresîndu-se bărbatului cu bărbuță, porunci: Feodor Vasilievici, faceți-i for­mele de ieșire cetățeanului Bezdomnîi. Dar rezerva aceasta să rămînă liberă, și nici așternutul nu e nevoie să-l schim­bați. Peste două ceasuri, cetățeanul Bezdomnîi va fi din nou aici. Ei, se întoarse el spre poet, n-am să-ți urez succes, pentru că nu cred în acest succes nici atîtica. Pe curînd!

Spunînd aceasta, profesorul se ridică și în aceeași clipă se urni și suita sa.

— De ce să fiu din nou aici? îl întrebă alarmat poetul. Stravinski aștepta parcă această întrebare: se așeză la loc

și vorbi:

— De ce? îndată ce te vei prezenta la miliție numai în iz­mene și vei declara că te-ai văzut cu un om care l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, vei fi adus aici și instalat frumușel în această rezervă.

— Ce-au a face aici izmenele? îl întrebă Ivan, privind fîs-tîcit în jos.

— Mai ales Pilat din Pont. Dar și izmenele. Că doar o să te dezbrăcăm de hainele spitalului și o să-ți eliberăm veșmin­tele dumitale. La noi ai fost adus în izmene, nu? Și unde mai pui că n-aveai deloc intenția să treci pe-acasă, deși îți făcu­sem eu o aluzie. Apoi va urma istoria cu Pilat... și gata so­coteala.

Și aici se petrecu ceva ciudat cu Ivan Nikolaevici. Voința i se frînse parcă; poetul simți o slăbiciune grozavă și nevoia de a se sfătui cu cineva.

— Și ce-i de făcut? întrebă el, de astă dată sfios.

— Perfect! decretă Stravinski. E o întrebare cît se poate de rezonabilă. Acum îți voi spune ce ți s-a întîmplat, de fapt. Ieri cineva te-a speriat rău și te-a răvășit cu povestirea despre Pilat din Pont și cu alte lucruri. Iar dumneata, exasperat la cul­me, ai pornit-o prin oraș, povestind, la rîndul dumitale, de­spre Pilat din Pont. E natural ca lumea să te ia drept nebun.

98

Salvarea dumitale știi în ce constă? Ai nevoie de liniște depli­nă. Și trebuie să rămîi neapărat aici.

— Bine, dar el trebuie prins negreșit! exclamă de data aceas­ta, rugător, Ivan.

— De acord, dar pentru ce să alergi chiar dumneata după el? N-ai decît să așterni pe hîrtie toate bănuielile și învinuirile pe care i le aduci acestui om. E cît se poate de simplu: decla­rația dumitale va fi transmisă unde trebuie, și în cazul cînd, după cum presupui, avem de a face cu un criminal, toate se vor lămuri foarte repede. Dar îți pun o condiție: nu-ți încorda creierul și caută să te gîndești cît mai puțin la Pilat din Pont. Cîte nu se pot povesti! Doar nu le crezi chiar pe toate cîte le auzi.

— Am înțeles! declară ferm Ivan. Vă rog să mi se dea hîr­tie și un toc.

— Dați-i hîrtie și un capăt de creion, porunci Stravinski femeii grăsane. Apoi, adresîndu-se lui Ivan: Dar astăzi te sfă­tuiesc să nu scrii.

— Ba da, astăzi, neapărat astăzi vreau să scriu, sări alar­mat Ivan.

— Bine. Fie. Dar nu-ți încorda creierul. Nu rezolvi astăzi, vei rezolva mîine.

— Are să fugă!

— O, nu, îl contrazise convins Stravinski, n-o să fugă nică­ieri, îți garantez eu. Și ține minte: aici, la noi, vei fi ajutat cu tot ce se poate, iar fără asta, să știi că nu rezolvi nimic. Mă auzi? îl întrebă deodată profesorul semnificativ, luînd mîinile lui Ivan Nikolaevici în ale sale. Þinîndu-le așa, îl privi multă vreme pe Ivan drept în ochi, repetînd: aici o să te ajutăm... mă auzi?... Aici o să te ajutăm... Ai să simți o ameliorare... Aici e liniște, totul e liniștit... o să te ajutăm...

Deodată, Ivan Nikolaevici căscă și chipul lui căpătă o ex­presie mai blîndă.

— Da, da, încuviință el încet.

— Ei, atunci e perfect! încheie Stravinski discuția după obiceiul său și, ridicîndu-se, urmă: La revedere! Strînse mîna lui Ivan și, din ușă, se adresă bărbatului cu bărbuță: Așadar, încercați totuși oxigenul... și băile.

99

Peste cîteva clipe, Stravinski cu suita dispăru din fața lui Ivan. Dincolo de geamul apărat de gratii, pe celălalt mal, sub mîngîierea soarelui de amiază, se înălța semeață și luminoa­să pădurea în straie de primăvară, iar mai încoace sclipea rîul.



9

Figurile lui Koroviev

Nikanor Ivanovici Bosoi, președintele asociației locatari­lor din imobilul nr. 302 bis de pe strada Sadovaia din Mos­cova, imobil în care locuise răposatul Berlioz, era copleșit de griji și alergătură încă din noaptea precedentă, de miercuri spre joi.

La miezul nopții, după cum știm, sosise comisia din care făcu parte Jeldîbin; îl chemară pe Nikanor Ivanovici, îi comu­nicară vestea morții lui Berlioz și, împreună cu el, se depla­sară la apartamentul nr. 50.

Acolo se procedase la sigilarea manuscriselor și a obiecte­lor personale ale defunctului. în momentul acela, atît Grunia, femeia de serviciu cu ziua, cît și ușuraticul Steopa Lihodeev lipseau din apartament. Comisia îl înștiințase pe Nikanor Iva­novici că manuscrisele defunctului vor fi ridicate în vede­rea trierii și punerii în ordine, că spațiul ce-i revenise pînă în momentul morții, adică cele trei camere (cîndva biroul, salo­nul și sufrageria văduvei bijutierului), se pune la dispoziția asociației, iar obiectele personale urmează să fie păstrate în spațiul arătat mai sus, pînă se vor prezenta moștenitorii.

Vestea morții tragice a lui Berlioz se răspîndi prin imobil cu o repeziciune uluitoare, nefirească, și, de la ora șapte di­mineața, Bosoi fu asaltat de telefoanele diverșilor, care mai apoi începură să sosească personal cu cereri, reclamînd spa­țiul locativ al răposatului.

în decurs de două ceasuri, Nikanor Ivanovici primi trei­zeci și două de petiții.

Ele conțineau rugi, amenințări, intrigi, denunțuri, făgă­duieli de a face reparațiuni pe propria cheltuială, plîngeri în legătură cu spațiul mult prea insuficient sau imposibilitatea

100

de a mai conviețui în același apartament cu niște bandiți. Prin­tre altele se afla descrierea, zguduitoare prin forța ei artistică, a unui furt de colțunași cu carne, introduși direct în buzuna­rul unei haine, în apartamentul nr. 31, două amenințări de sinucidere și mărturisirea tainică a unei femei însărcinate.

Toți îl invitau pe Nikanor Ivanovici să iasă în vestiarul apar­tamentului său, îl țineau de mînecă, îi vorbeau în șoaptă, îi făceau cu ochiul, făgăduindu-i să-i fie recunoscători.

Chinul ținu pînă la ora unu, cînd Nikanor Ivanovici fugi, pur și simplu, din locuința sa în sediul administrației, aflat lîngă poartă, dar, cînd văzu că și acolo este pîndit, o șterse mai departe. După ce cu chiu, cu vai, scăpă, din curtea asfal­tată, de cei care se țineau scai de el, Nikanor Ivanovici se făcu nevăzut intrînd pe ușa scării șase, urcă pînă la etajul patru, unde se afla afurisitul de apartament nr. 50.

Ajuns pe palier, își trase răsuflarea și sună; nu-i deschise nimeni. Mai sună o dată și încă o dată, bombănind și înjurînd în surdină. Dar nici de data asta nu i se deschise. Scos din răb­dări, președintele pescui din buzunar o legătură de chei duble aparținînd administrației imobilului, descuie ușa cu o mînă de stăpîn și intră.

— Hei, îngrijitoarea! strigă Nikanor Ivanovici din ves­tiarul cufundat în penumbră. Cum îți zice, Grunia sau cum?... Nu ești aici?

Nici un răspuns.

Atunci, președintele scoase din servietă un metru pliant, rupse sigiliul de la ușa cabinetului și păși înăuntru. De pășit păși, dar se opri uluit în ușă și tresări chiar.

La biroul defunctului ședea un necunoscut, un cetățean lung, slab, cu veston cadrilat și șepcuță de jocheu pe cap, cu pince-nez pe nas... într-un cuvînt, ăla era.

— Cine ești dumneata, cetățene? se interesă speriat preșe­dintele.

— Ian te uită pe cine-mi văd ochii! Nikanor Ivanovici! zbie­ră cu glas spart, de tenor, cetățeanul, apărut nu se știe de unde și, sărind în picioare, îl salută pe președinte printr-o strîngere de mînă neașteptată și smulsă cu forța.

Primirea făcută nu-l bucură defel pe Nikanor Ivanovici.

101

— Scuzați, începu el bănuitor, cine sînteți dumneavoas­tră? O persoană oficială?

— Eh, Nikanor Ivanovici! exclamă cu căldură necunos­cutul. Ce importanță are dacă ești persoană oficială sau neofi­cială? Depinde numai din ce punct de vedere iei lucrurile. Toate astea, Nikanor Ivanovici, sînt șubrede, relative și con­venționale. Astăzi sînt o persoană neoficială, iar mîine devin oficială! Dar se întîmplă și invers, și încă cum!

Raționamentul acesta nu fu de natură să-l satisfacă pe pre­ședintele administrației imobilului. Fiind de felul său un om bănuitor, trase concluzia că cetățeanul care perora aici, în fața lui, era tocmai o persoană neoficială și poate chiar și fără ocu­pație.

— Dar cine ești dumneata? Cum te cheamă? îl luă la în­trebări, tot mai aspru, președintele, ba chiar agresiv.

— Numele meu, îi răspunse cetățeanul, fără să se impre­sioneze nici un pic de tonul aspru cu care i se vorbea, numele meu e, să zicem, Koroviev. Dar ce-ar fi să luăm o gustare, Nikanor Ivanovici? Așa, fără fasoane!?

— Ce gustare?! sări indignat președintele. Ia ascultă! (Deși e neplăcut, trebuie să recunoaștem că Nikanor Ivanovici era cam grosolan din fire.) Este interzis accesul în spațiul răposa­tului! Dumneata ce cauți aici?

— Luați loc, vă rog, Nikanor Ivanovici, zbieră impertur­babil cetățeanul și, gudurîndu-se, îi tot oferea președintelui fotoliul.

Turbat de furie, Bosoi respinse fotoliul, vociferînd:

— Cine ești dumneata?

— Cu voia dumneavoastră, sînt translator pe lîngă per­soana străinului a cărui reședință se află în acest apartament, se recomandă cel care își spunea Koroviev și-și pocni călcîiele ghetelor roșcate și murdare.

Nikanor Ivanovici rămase cu gura căscată. Prezența unui străin în acest apartament, și, pe deasupra, însoțit de un trans­lator, era într-adevăr o surpriză pentru el și, în consecință, ceru explicații.

Translatorul îl lămuri cu plăcere. Artistul străin, domnul Woland, primise din partea lui Stepan Bogdanovici Lihodeev, directorul Teatrului de varietăți, invitația amabilă să locuiască

102

în apartamentul lui în perioada în care își va da spectacolele, aproximativ o săptămînă; Lihodeev îi scrisese de altfel lui Ni­kanor Ivanovici, încă în ajun, rugîndu-l să-l treacă pe străin în cartea de imobil, ca flotant, pentru timpul cît el, Lihodeev, va fi plecat la Ialta.

— Nu mi-a scris nimic, negă președintele, uluit.

— Ia scotociți în servieta dumneavoastră, Nikanor Ivano­vici, îi sugeră cu glas mieros Koroviev.

Dînd din umeri, președintele deschise servieta și descoperi scrisoarea lui Lihodeev.

— Cum am putut să uit? mormăi omul, privind tîmp pli­cul deschis.

— Se întîmplă, Nikanor Ivanovici, se întîmplă lucruri și mai rele! trăncănea înainte Koroviev. Sînteți distrat, distrat și surmenat, și aveți tensiunea arterială crescută, scumpul nos­tru prieten, Nikanor Ivanovici! Și eu sînt grozav de distrat! într-o zi, la un păhărel, o să vă povestesc fapte din biografia mea — o să muriți de rîs!

— Și cînd pleacă Lihodeev la Ialta?!

— Păi, a și plecat! strigă translatorul. E pe drum! A ajuns la dracu-n praznic!

Spunînd acestea, translatorul flutură din mîini, aidoma aripilor unei mori de vînt.

Nikanor Ivanovici îi declară că trebuie să-l vadă pe artis­tul străin, ceea ce translatorul îi refuză: Imposibil. E ocupat. Dresează motanul.

— Dacă doriți, vă pot arăta motanul, îi propuse Koroviev.

La rîndul său, președintele declină această ofertă, dar trans­latorul veni cu o propunere neașteptată, foarte interesantă, întrucît domnul Woland nu vrea în ruptul capului să locu­iască la hotel, și este obișnuit să stea comod, poate că asocia­ția locatarilor ar fi dispusă să închirieze pentru o săptămînă (cît durează turneul domnului Woland la Moscova) tot apar­tamentul, cu alte cuvinte, și odăile defunctului?

— Că doar lui, răposatului, nu-i mai pasă, șoptea hîrîit Koroviev; recunoașteți, Nikanor Ivanovici, că el nu mai are ce face acum cu acest apartament.

Oarecum nedumerit, președintele obiectă, arătînd că stră­inii trebuie să stea la „Metropol", și nu în locuințe particulare.

103

— Vă spun eu, e capricios ca naiba știe cine! șopti Koro­viev. Nu vrea, și pace! Nu are la stomac hotelurile! Uite, aici îmi stau turiștii ăștia străni! se plînse apoi, pe un ton intim, Koroviev, înfigîndu-și degetul în grumazul vînos. Mi-au scos sufletul, credeți-mă! Vine unul și fie că spionează ca ultimul ticălos, fie că te chinuiește cu nazurile lui: că asta nu-i așa, că aia nu-i pe dincolo!... Iar asociația locatarilor dumneavoas­tră are tot interesul și poate trage un vădit folos de pe urma acestui străin. N-o să se zgîrcească în ce privește banii. Koro­viev aruncă o privire prudentă în jur, apoi șopti la urechea președintelui: e milionar!

Propunerea translatorului avea o rațiune practică indis­cutabilă, era serioasă, dar maniera sa de a vorbi, hainele lui, pince-nez-ul acela dezgustător, bun de nimic, arătau grozav de neserios. De aceea, sufletul președintelui trecea printr-un chin nelămurit și totuși hotărî să accepte propunerea. Adevă­rul era că asociația locatarilor imobilului avea un deficit cam măricel. La toamnă, trebuia cumpărată păcura pentru calori­fer, iar gologani — canei. Cu banii turistului străin poate că s-ar mai descurca ițele. Dar Nikanor Ivanovici, om dibaci și precaut, declară că, în primul rînd, va trebui să coordoneze chestiunea cu agenția „Inturist".

— înțeleg, strigă cu efuziune Koroviev. Nici nu se poate face fără coordonare! Neapărat. Poftiți, aveți telefonul, Nika­nor Ivanovici, coordonați numaidecît! Cît privește banii, nu vă jenați, adăugă el în șoaptă, trăgîndu-l pe președinte în vestiar, unde se afla telefonul. Vorba ceea: de la cine să iei, dacă nu de la el! Dacă ai vedea ce vilă are la Nisa! La vară, cînd ai să pleci în străinătate, să treci special pe acolo; ai să rămîi paf!

Cu agenția „Inturist" lucrurile se rezolvară într-o clipă, ceea ce îl ului pe președinte. Cei de acolo cunoșteau intenția domnului Woland de a sta în apartamentul particular al lui Lihodeev și nu aveau nici o obiecție.

— Minunat! zbieră Koroviev.

Oarecum buimăcit de trăncăneala lui, președintele îi de­clară că asociația locatarilor va fi de acord să închirieze pen­tru o săptămînă apartamentul nr. 50 artistului Woland, contra

104

unei sume în valoare de... Nikanor Ivanovici se fîstîci un pic și adăugă:

— Cu cinci sute de ruble pe zi.

Și aici Koroviev îl ului definitiv pe președinte. Făcînd ho­țește cu ochiul în direcția dormitorului, de unde se auzeau săriturile domoale ale unui motan greu, el zise răgușit:

— Pentru o săptămînă, deci, ar fi trei mii și cinci sute de ruble?

Nikanor Ivanovici era convins că translatorul va adăuga: „Dar aveați niște pretenții, Nikanor Ivanovici!" Koroviev însă spuse cu totul altceva:

— Păi, asta-i sumă?! Cere și dumneata cinci, îți dă! Hlizindu-se pierdut, președintele nu-și dădu seama cum

nimerise la masa de scris a răposatului, unde Koroviev, cu o repeziciune și o îndemînare de neînchipuit, ticlui contrac­tul în două exemplare. După care dădu o goană în dormitor și se întoarse, pe ambele exemplare lăfăindu-se acum sem­nătura lăbărțată a străinului. Semnă și președintele, apoi Ko­roviev îi ceru o chitanță pentru cinci mii de ruble.

— în litere, în litere, vă rog, Nikanor Ivanovici! atîtea mii de ruble... și, etalînd în fața președintelui cinci teancuri de bancnote nou-nouțe, începu să rostească niște vorbe parcă nepotrivite cu o treabă atît de serioasă: Ein, zzvei, dreil...

Urmă număratul bancnotelor, presărat cu glumele și zica­lele lui Koroviev, cum ar fi: „Și banii de găsit se numără"; „Paza bună trece primejdia rea" și altele de felul acesta.

După ce numără gologanii și primi de la Koroviev pașa­portul străinului, pentru a fi înscris ca flotant în cartea de imo­bil, peședintele vîrî totul în servietă și, nerezistînd tentației, îi ceru, sfios, translatorului un bilet de favoare.

— Mai încape vorbă! vui Koroviev. Cîte bilete doriți, Nika­nor Ivanovici? Douăsprezece, cincisprezece?

Președintele, uluit, îl lămuri că are nevoie numai de două, pentru el și pentru Pelagheia Antonovna, soția lui.

Koroviev scoase cu un gest îndemînatic un blocnotes și-i scrise dezinvolt o invitație pentru două persoane, în rîndul întîi. Cu mîna stingă, translatorul strecură invitația lui Nika­nor Ivanovici, iar cu dreapta vîrî în mîna președintelui un teanc gros, foșnitor.

105

Aruncînd o privire spre bancnote, Nikanor Ivanovici se făcu roșu ca para focului și se apucă să împingă teancul cît mai departe.

— Nu se cuvine... mormăi el.

— Nici nu vreau să aud, îi șopti la ureche Koroviev, la noi nu se cuvine, la străini se cuvine. O să-l jigniți, Nikanor Ivanovici, dacă-l refuzați, și nu se face. Dumneavoastră v-ați ostenit...

— Se pedepsește cu asprime, șopti încetișor președintele, privind cu teamă în jur.

— Bine, dar sîntem fără martori! îi șopti în cealaltă ureche Koroviev. N-avem martori! Ii vedeți dumneavoastră?...

Și aici se petrecu o minune, după cum susținu ulterior pre­ședintele: teancul se vîrî singur în servieta lui. Apoi, preșe­dintele, muiat și distrus, se pomeni pe scări. Gînduri nenu­mărate i se învîrtejeau în minte: și vila de la Nisa, și motanul dresat, și faptul că într-adevăr totul se petrecuse fără martori, și că Pelagheia Antonovna se va bucura cînd va vedea invi­tația. Erau gînduri fără șir, dar, în general, plăcute.

Cu toate acestea, undeva, în străfundul inimii, îl tot împun­gea un ghimpe subțire. Era ghimpele neliniștii. Colac peste pupăză, pe scară se opri ca trăsnit de un gînd: „Dar cum a ajuns translatorul în cabinet, prin ușa sigilată?!... Și cum de nu l-am întrebat despre asta?!" Cîtva timp președintele se uită ca îndobitocit la treptele scării, pe urmă își zise s-o lase baltă, să nu se mai chinuie cu această întrebare prea complicată.

îndată ce președintele părăsi apartamentul, din dormitor se auzi o voce de bas spunînd:

— Mie, Nikanor Ivanovici ăsta nu mi-a plăcut. E un potlo­gar, un hoțoman. N-am putea face să nu mai vină pe aici?

— N-aveți decît să porunciți, messire... răspunse de unde­va glasul lui Koroviev, dar un glas răsunător, cristalin, nu ca cel de mai adineauri, spart.

în aceeași clipă, translatorul blestemat se și afla în vestiar, unde, după ce formă un număr, vorbi plîngăreț din cale-afară.

— Alo! Socot de datoria mea să vă înștiințez că preșe­dintele asociației locatarilor din imobilul nostru de pe Sado-vaia 302 bis, pe nume Nikanor Ivanovici Bosoi, face speculă cu valută străină. în momentul de față, în apartamentul său

cu nr. 35, are în canalul de ventilație de la toaletă patru sute de dolari înveliți într-un ziar. La telefon e Timofei Kvasțov, locatarul apartamentului nr. 11 din același imobil. Vă implor însă, păstrați numele secret; mă tem de-o răzbunare din par­tea numitului președinte.

După ce spuse acestea, puse receptorul la loc — ticălosul!

Ce s-a petrecut mai departe în apartamentul nr. 50 nu se știe, dar se știe ce s-a petrecut acasă la Nikanor Ivanovici. In-trînd în toaletă, președintele puse cîrligul la ușă, scoase din servietă teancul de bancnote pe care translatorul i-l vîrîse pe gît și se convinse că are acolo patru sute de ruble. Teancul aces­ta, președintele îl înfășură într-o ruptură de ziar și-l vîrî în canalul de ventilație.

După cinci minute președintele ședea la masă în micuța lui sufragerie. Soția sa aduse din bucătărie o scrumbioară tă­iată frumos, presărată cu ceapă verde, mărunți ta. Nikanor Ivanovici își turnă un păhărel de votcă, îl bău, își turnă un al doilea, înfipse în vîrful furculiței trei bucăți de scrumbie... și, în clipa aceea, auzi sunînd la ușă. Pelagheia Antonovna intra tocmai cu o oală aburindă, în care, dacă-ți aruncai nu­mai o privire, puteai ghici plutind în marea clocotitoare a unui borș rusesc ceva ce nu are seamăn pe lumea asta — un os cu măduvă.

înghițindu-și saliva, Nikanor Ivanovici mîrîi ca un dulău morocănos:

— Of, ducă-se pe pustii! Nu lasă omul să mănînce... Te rog, nu da drumul nimănui, nu sînt acasă, nu sînt... Dacă-i pentru apartamentul acela, spune-le să nu bată drumul de pomană, peste o săptămînă va avea loc ședința și atunci vom vedea.

Consoarta se repezi în vestiar, iar Nikanor Ivanovici, ope-rînd cu polonicul, smulse din marea în clocot osul care ples­nise pe toată lungimea. în clipa următoare, în sufragerie își făcură intrarea doi cetățeni, iar cu ei, Pelagheia Antonovna, albă ca varul. Văzîndu-i pe cei doi, păli și președintele și se ridică de pe scaun.

— Umblătoarea unde-i? se interesă preocupat primul din cei doi, îmbrăcat cu o bluză rusească albă.





106

107

Pe masa din sufragerie zăngăni ceva (Nikanor Ivanovici scăpase polonicul din mînă).

— Aici, aici, răspunse precipitat Pelagheia Antonovna. Cei doi se îndreptară numaidecît spre coridor.

— Dar despre ce e vorba? întrebă încet Nikanor Ivano­vici, pășind în urma vizitatorilor. La noi în apartament nu poate fi nimic care... Și pe dumneavoastră vă rog... legiti­mațiile...

Primul cetățean îi arătă din mers președintelui legitimația, în timp ce celălalt, în toaletă, se și urcase pe un taburet și-și vîrî o mînă în canalul de ventilație. Nikanor Ivanovici văzu negru în fața ochilor. Desfăcură pachetul, dar în teanc nu erau ruble, ci niște bani necunoscuți — parcă albaștri, parcă verzi, cu imaginea unui bătrîn pe fiecare bancnotă. De altfel, Nika­nor Ivanovici văzu toate astea ca prin ceață, înaintea ochilor lui pluteau niște pete stranii.

— Dolari în canalul de ventilație... făcu îngîndurat pri­mul dintre cei doi și-l întrebă pe Nikanor Ivanovici blînd, politicos: Al dumneavoastră este pachetul?

— Nu! vocifera președintele cu glas înspăimîntător. Mi l-au strecurat niște dușmani!

— Se întîmplă, încuviință omul, și tot atît de blînd adău­gă: și trebuie să predați și restul, tot ce aveți.

— Nu am! Jur pe Dumnezeu, nu am ținut așa ceva în mînă de cînd sînt! țipă disperat președintele.

Se repezi spre scrin, trase cu zgomot sertarul. Scoase de acolo servieta, strigînd fără șir:

— Poftim contractul... mi-a strecurat bestia de translator banii... Koroviev... ăla cupince-nezl

Deschise servieta, se uită în ea, băgă mîna înăuntru și, în-vinețindu-se tot la față, scăpă servieta în oala cu borș. Ser­vieta era goală: nici scrisoarea lui Steopa, nici contractul, nici pașaportul străinului, nici banii, nici invitația pentru spec­tacol. Nimic, numai metrul pliant al președintelui.

— Tovarăși! urlă președintele disperat. Puneți mîna pe ei! La noi în bloc s-a aciuat necuratul!

Nu se știe ce i s-o fi năzărit Pelagheiei Antonovna, însă femeia, împreunîndu-și disperată mîinile, strigă rugător:

— Căiește-te, Ivanîci! Ai să scapi mai ieftin!

108

Cu ochii injectați, Nikanor Ivanovici își repezi pumnii spre capul consoartei, horcăind:

— Uf, toantă afurisită!

Și se lăsă istovit pe scaun, hotărînd, se vede, să se supună inevitabilului.

în timpul acesta, pe palier, la ușa președintelui, Timofei Kondratievici Kvasțov își lipea de gaura cheii cînd urechea, cînd ochiul și murea de curiozitate.

Peste cinci minute, locatarii, care se nimeriseră în curte, îl văzură pe președinte îndreptîndu-se spre poartă, însoțit de încă două persoane. Se povestea apoi că Nikanor Ivanovici era schimbat la față și se clătina ca un om beat, tot mormăind ceva.

Iar un ceas mai tîrziu, tocmai cînd Timofei Kondratievici povestea celorlați locatari, nemaiputînd de bucurie, cum fu­sese umflat președintele, în apartamentul 11 se prezentă un cetățean necunoscut, care îi făcu semn lui Timofei Kondra­tievici să iasă din bucătărie în vestiar, îi spuse ceva și se pier­du fără urmă împreună cu el.



10 Vești din Ialta

în timp ce avusese loc nenorocirea cu Nikanor Ivanovici, nu departe de imobilul nr. 302 bis, tot pe strada Sadovaia, în cabinetul lui Rimski, directorul financiar al Teatrului de varie­tăți, stăteau de vorbă doi bărbați: Rimski și Varionuha, admi­nistratorul teatrului.

Biroul spațios, situat la etaj, avea două ferestre spre Sado­vaia, iar a treia — aflată în spatele lui Rimski, care ședea la masa lui de lucru — dădea spre Grădina de vară a teatrului, unde erau instalate chioșcuri cu răcoritoare, tirul și o estradă sub cerul liber. în afară de masa de scris, în cabinet se mai aflau: o măsuță cu o carafă de apă pe ea, patru fotolii și, în­tr-un colț, o consolă cu macheta antediluviană și prăfuită ca vai de ea a unui spectacol de revistă. Pe un perete atîrnau afișe vechi. Se înțelege de la sine că mai era acolo și o casă

109

de bani, nu prea mare, ponosită și coșcovită, care se înălța în stînga lui Rimski, lîngă masa de scris.

De dimineață, directorul financiar se afla într-o proastă dispoziție, în timp ce Varionuha, dimpotrivă, era plin de în­suflețire, activ și deosebit de agitat. Nu găsea însă o canali­zare energiei sale.

Acum stătea ascuns în biroul directorului financiar, să nu dea cumva ochii cu amatorii de bilete de favoare, care-i otră­veau viața, mai cu seamă în zilele ce urmau după schimba­rea programului. Și era tocmai o zi din acelea. îndată ce zbîr-nîia telefonul, Varionuha lua receptorul și mințea:

— Cu cine? Cu Varionuha? Nu-i aici. A ieșit.

— Mai telefonează-i, te rog, încă o dată lui Lihodeev, îl rugă iritat Rimski.

— Dar nu-i acasă. L-am trimis pe Karpov pînă la el, nu e nimeni în tot apartamentul.

— Ptiu, drace! șuieră printre dinți Rimski, țăcănind la ma­șina de calculat.

Ușa se deschise și un plasator al teatrului tîrî înăuntru un maldăr gros de afișe suplimentare proaspăt tipărite; pe o foaie de hîrtie verde cu litere roșii de o șchioapă era tipărit:

ASTÃZI ȘI ÎN FIECARE SEARÃ LA TEATRUL DE VARIETÃÞI, PESTE PROGRAM

PROFESORUL WOLAND

ȘEDINÞE DE MAGIE NEAGRÃ CU

DEZVÃLUIRI TOTALE

Depărtîndu-se cu cîțiva pași de afișul pe care-l aruncase peste macheta din colț, Varionuha îl admiră cît îl admiră și porunci plasatorului să fie lipite numaidecît toate exemplarele.

— E bun... frapant! își dădu cu părerea Varionuha după plecarea plasatorului.

— în ce mă privește, îmi displace profund năzbîtia asta, mîrîi Rimski, aruncînd priviri furioase prin ochelarii cu ramă de baga, spre afișul cu pricina; și, în general, mă mir cum de i s-a permis să prezinte așa ceva.

— Nu, Grigori Danilovici, n-ai dreptate! Este o inițiativă foarte subtilă. Tot hazul va fi dezvăluirea.

110

— Nu știu, nu știu, găsesc că nu are nici un haz... și întot­deauna el trebuie să născocească ceva de felul ăsta!... Măcar să ni-l fi arătat pe magician! Tu l-ai văzut? De unde l-o fi pes­cuit, naiba știe.

Se constată că nici Varionuha nu-l văzuse pe magician, în ajun, Steopa năvălise („ca un nebun", după expresia lui Rimski) în biroul directorului financiar, cu ciorna contrac­tului gata scrisă, dăduse dispoziție ca textul să fie transcris numaidecît pe curat, iar lui Woland să i se achite banii. Ma­gicianul o ștersese, și nimeni, în afară de Steopa, nu-l mai vă­zuse la față.

Rimski se uită la ceas — era două și cinci; și se înverșuna de-a binelea. Cum să nu te înverșunezi? Lihodeev telefonase pe la unsprezece, spunînd că va veni peste o jumătate de ceas, și nu numai că nu venise la teatru, dar dispăruse și de acasă.

— La mine treaba stă pe loc, aia e! mîrîia furios Rimski, arătînd cu degetul un munte de hîrtii nesemnate.

— Să nu fi nimerit ca Berlioz, sub tramvai! zise Varionuha, ținînd la ureche receptorul în care răsunau niște semnale joa­se, prelungite și fără speranță.

— Bine ar fi... zise printre dinți Rimski, abia auzit.

în aceeași clipă, în cabinet intră o femeie cu jachetă de uni­formă, fustă neagră, cu șapcă pe cap și pantofi sport în pi­cioare. Din geanta pe care o purta la brîu, femeia scoase un pătrățel alb și un caiet, întrebînd:

— Unde-i Varieteul? Aveți un suprafulger. Semnați de primire.

Varionuha puse o înfloritură indescifrabilă în caietul fe­meii și, îndată ce ușa se închise după ea, desfăcu pătrățelul. Citi conținutul, clipi din ochi și întinse telegrama lui Rimski.

Avea următorul conținut: „Ialta, Moscova Varietăți Stop As­tăzi unsprezece treizeci miliția judiciară prezentat șaten cămașă de noapte pantaloni desculț alienat recomandat Lihodeev director Varietăți Stop Telegrafiați fulger Miliția judiciară Ialta unde direc­tor Lihodeev Stop."

— Bonjur! exclamă Rimski, adăugind: încă o surpriză!

— Falsul Dimitrie! făcu haz de necaz Varionuha și spuse în receptor: Telegraful? Cont Teatrul de varietăți. Primiți o

111

telegramă superfulger. Alo „Ialta Miliția judiciară... Director Lihodeev aici Stop Director financiar Rimski"...

Fără să facă vreo legătură cu înștiințarea privitoare la im­postorul din Ialta, Varionuha se apucă din nou să-l caute pe Lihodeev la telefon pretutindeni și, bineînțeles, nu-l găsi.

Tocmai în momentul cînd Varionuha, ținînd în mînă re­ceptorul, chibzuia unde să mai sune, își făcu apariția femeia care adusese prima telegramă și-i înmînă administratorului un nou pătrățel. Despăturindu-l grăbit, Varionuha citi conți­nutul și scoase un fluierat.

— Ce mai e? întrebă Rimski, tresărind nervos.

Celălalt îi întinse în tăcere telegrama și directorul finan­ciar citi: „Implor dați crezare Stop Aruncat Ialta hipnoză Woland Stop Telegrafiați fulger Miliția judiciară confirmarea identității Stop Lihodeev."

Stînd cap lîngă cap, cei doi recitiră telegrama, după care rămaseră tăcuți, uitîndu-se unul la celălalt.

— Cetățeni! se supără femeia. Iscăliți de primire, și după aceea tăceți cît vreți! Nu vedeți că distribui telegrame fulger?

Cu ochii pironiți pe telegramă, administratorul semnă strîmb în caietul femeii, și aceasta dispăru după ușă.

— N-ai vorbit cu el la telefon pe la unsprezece și ceva? începu administratorul în culmea uimirii.

— E caraghios ce spui! țipă cu glas ascuțit Rimski. Am vorbit sau n-am vorbit, ce importanță are? Cert este că nu poate fi el la ora asta la Ialta! E caraghios!

— E beat... zise Varionuha.

— Cine-i beat? sări Rimski, și din nou tăcură, uitîndu-se unul la celălalt.

Nu exista nici un dubiu că cel care telegrafiase din Ialta era un impostor sau un nebun. Altceva era ciudat: de unde mistificatorul din Ialta îl cunoștea pe Woland, abia sosit în ajun la Moscova? De unde știa el că Lihodeev ar avea vreo legătură cu Woland?

— „Hipnoză"... repetă Varionuha cuvîntul din telegramă. De unde știe el de existența lui Woland? Clipi din ochi și deo­dată țipă pe un ton hotărît: Nu! E o aiureală!... O aiureală!

— Unde o fi tras el, acest Woland, lua-l-ar dracu să-l ia? se interesă Rimski.

112

Varionuha ceru agenția „Inturist" și, spre profunda mirare a lui Rimski, îl înștiința că Woland a tras la locuința lui Liho­deev. Varionuha formă după aceea numărul de telefon al lui Lihodeev și rămase îndelung să asculte semnalele joase din receptor. Printre aceste semnale, de undeva de departe, ră­sună un glas apăsat și sumbru, care cînta: „Refugiul meu sînt stîncile golașe..." și Varionuha își zise că în rețeaua telefonică irupsese cumva un glas de la radiodifuziune.

— Acasă la el nu răspunde nimeni, zise Varionuha, pu-nînd receptorul în furcă, sau să mai încerc...

Nu termină fraza. în ușă se ivi aceeași telegrafistă și amîn-doi, atît Rimski cît și Varionuha, se ridicară în întîmpinarea ei. Femeia scoase din geantă o fițuică, de data aceasta nu albă, ci închisă la culoare.

— Devine interesant, strecură printre dinți Varionuha, pe-trecînd-o pe telegrafistă care se îndepărtase grăbită.

Rimski puse cel dintîi stăpînire pe misivă.

Pe fondul întunecat al hîrtiei fotografice se reliefau limpede rîndurile scrise de mînă:

„Dovadă scrisul meu semnătura mea confirmați telegrafic ful­ger Stop Puneți Woland observație secretă Stop Lihodeev."

In decurs de douăzeci de ani de activitate în sectorul tea­tral, Varionuha văzuse de toate, dar aici simți că mintea i se încețoșează și nu izbuti să articuleze nimic, în afară de expre­sia banală și stupidă pe deasupra:

— Nu se poate!

Rimski reacționa altfel. Se ridică, deschise ușa și răcni, adresîndu-se curierei care ședea pe un taburet:

— Nu dai drumul la nimeni decît la poștași! După care încuie ușa cu cheia.

Scoase apoi din sertarul mesei un maldăr de hîrtii și începu să confrunte literele groase, înclinate spre stînga, ale fotogra­mei cu cele din rezoluțiile lui Steopa și iscăliturile sale cu în­florituri în spirală. Varionuha stătea aproape culcat peste masă, și Rimski îi simți răsuflarea dogoritoare lîngă obrazul său.

— Este scrisul lui, declară, în cele din urmă, convins, di­rectorul financiar, iar Varionuha repetă, ca un ecou:

— Al lui.

113

Uitîndu-se cu atenție la Rimski, administratorul fu izbit de cît se schimbase la față. Directorul financiar, slab și așa, se uscase parcă și mai mult și chiar îmbătrînise, iar ochii săi, încadrați în rama de baga, își pierduseră obișnuita expresie răutăcioasă, reflectînd acum nu numai neliniștea, d și tristețea.

Varionuha procedă întocmai cum procedează omul în cli­pele de profundă uimire. Dădu o goană prin cabinet, de vreo două ori își avîntă brațele spre tavan, ca răstignit, bău un pa­har de apă — cam gălbuie — din carafă, exclamînd întruna:

— Nu pricep! Nu pricep! Nu pri-cep!

Rimski se uita pe fereastră și se gîndea la ceva cu încordare. Situația directorului financiar era foarte complicată. Se cerea ca, pe loc, fără să se urnească din acest cabinet, să găsească explicații obișnuite, firești pentru niște fenomene neobiș­nuite.

Cu ochii mijiți, directorul și-l închipui pe Steopa în cămașă de noapte, desculț, suindu-se astăzi, pe la ora unsprezece și jumătate, într-un avion ultrarapid, și apoi, tot pe el, și tot pe la unsprezece și jumătate, stînd în ciorapi pe aeroportul din Ialta... A dracului poveste!

Poate că astăzi, altcineva, și nu Steopa, vorbise cu el la telefon din apartamentul acestuia? Ba era Steopa! Să nu re­cunoască el glasul lui Steopa? Și chiar dacă astăzi n-ar fi fost Steopa la telefon, ieri pe înserat, venise din cabinetul său, chiar în acest birou, cu contractul acela idiot, enervîndu-l pe Rimski prin superficialitatea lui. Cum a putut să plece cu trenul sau cu avionul, fără să sufle o vorbă la teatru? Chiar de-ar fi ple­cat în ajun — n-ar fi fost la Ialta astăzi la amiază. Sau poate totuși ar fi ajuns?

— Cîți kilometri sînt pînă la Ialta? întrebă Rimski. Varionuha se opri din alergat și zbieră:

— M-am gîndit! M-am gîndit și eu! Pînă la Sevastopol, sînt vreo mie cinci sute de kilometri pe calea ferată, mai pune și vreo optzeci de kilometri pînă la Ialta! Pe calea aerului, desigur, e mai scurt drumul.

— Hm... Da... Nici nu poate fi vorba de tren... Atunci ce poate fi? Un avion de vînătoare? Dar cine îl lasă pe Steopa desculț într-un avion de vînătoare, și de unde avionul?... Și pentru ce? S-o fi descălțat, poate, după ce a ajuns la Ialta!

114

Dar și asta: pentru ce? Și apoi, nici încălțat nu l-ar lăsa nimeni să se suie într-un avion de vînătoare! De altfel, ce are a face aici avionul de vînătoare?! Doar e scris negru pe alb că s-a prezentat la miliția judiciară la ora unsprezece și jumătate, și vorbise la telefon din Moscova... o clipă, Rimski revăzu cu ochii minții cadranul ceasului său.

Căuta să-și amintească unde erau acele... Nemaipome­nit! Telefonase la unsprezece și douăzeci.

Cum vine asta? Dacă am presupune că, imediat după con­vorbirea lor, Steopa s-a repezit la aeroport, a ajuns acolo în cinci minute, să zicem (ceea ce, în treacăt fie spus, de aseme­nea este imposibil), reiese că avionul, decolînd în aceeași se­cundă, a parcurs în cinci minute peste o mie de kilometri. în­seamnă că avionul zboară cu o viteză de douăsprezece mii de kilometri pe oră... Exclus! Așadar, Steopa nu-i la Ialta!

Ce rămîne? Hipnoza? Nu există nici un fel de hipnoză pe lume, care să arunce omul la vreo mie de kilometri de locul unde se află. Va să zică, i se năzare lui că e la Ialta? Lui, poate, i se năzare, dar atunci și miliției judiciare din Ialta i se nă­zare? Nu, să-mi fie cu iertare, așa ceva e imposibil! Bine, dar ei telegrafiază de acolo, din Ialta.

Chipul directorului financiar era de-a dreptul înspăimîn-tător. De afară, cineva trăgea de clanță, o răsucea și se auzea glasul curierei strigînd disperată:

— Nu e voie! Nu dau drumul! Nici moartă! E ședință! Rimski făcu o sforțare să se stăpînească, luă receptorul

și ceru:

— O convorbire urgentă cu Ialta, vă rog. „Inteligent!" gîndi administratorul. Convorbirea cu Ialta

nu avu însă loc. Rimski puse receptorul în furcă:

— Ca un făcut, e întreruptă linia!

Se vede că defectarea liniei îl mîhnise profund, punîndu-l chiar pe gînduri. După un timp, puse din nou mîna pe tele­fon, notînd cu cealaltă ceea ce spunea în receptor:

— Primiți o telegramă suprafulger. Varietăți. Da, Ialta. Miliția judiciară. Da? „Astăzi ora unsprezece jumătate Lihodeev vorbit mine Moscova Stop După asta nu s-a prezentat serviciu nu putem da de el la telefon Stop Confirm scrisul Stop Iau măsuri punere observație artistul indicat Stop Director financiar Rimski."

115

„Foarte inteligent!" gîndi Varionuha, dar nu apucă să-și încheie gîndul, cînd prin cap îi trecu altceva: „E o prostie! Nu poate fi la Ialta!"

între timp, Rimski, după ce împături cu grijă și strînse lao­laltă toate telegramele primite, precum și copia telegramei lui, puse teancul într-un plic, îl lipi, scrise pe plic cîteva cu­vinte, și-l înmînă administratorului.

— Ivan Savelievid, neîntîrziat. Du-l tu personal. Să cerce­teze cei de acolo.

„Da, ăsta, într-adevăr, e un pas inteligent!" gîndi Vario­nuha, vîrînd plicul în servietă. Apoi, pentru orice eventuali­tate, mai formă o dată numărul lui Steopa de acasă, ascultă și, deodată, începu să facă cu ochiul și să se scălîmbăie încîn-tat. Privindu-l, Rimski își lungi gîtul.

— Aș putea vorbi cu artistul Woland? întrebă mieros Va­rionuha.

— Domnia-sa e ocupat, răspunse un, glas spart, dar cine întreabă?

— Varionuha, administratorul Teatrului de varietăți.

— Ivan Savelievid? strigă omul încîntat. Mă bucur gro­zav să vă aud glasul! Cum vă simțiți? Ce mai faceți?

— Merci, îi mulțumi uluit administratorul, dar cu cine vorbesc, vă rog?

— Asistentul, sînt asistentul și translatorul domniei-sale; Koroviev e numele meu! turuia omul. Sînt la dispoziția dum­neavoastră, scumpul meu Ivan Savelievici! Dispuneți de mine cum veți găsi de cuviință. Așadar, cu ce vă pot fi util?

— Scuzați, vă rog... aș vrea să știu, Stepan Bogdanovici Lihodeev este acasă?

— Nu e! Regret! Nu-i acasă! urlă receptorul. A plecat!

— Unde a plecat?

— Prin împrejurimile orașului, să se plimbe cu mașina.

— Ce... cum?Săseplim... be... cuma... șina?... Și cînd se întoarce?

— A zis: iau puțin aer și mă întorc...

— Așa... făcu Varionuha, descumpănit, merci. Fiți bun, transmiteți-i domnului Woland că reprezentația domniei-sale are loc în astă-seară, în partea a treia a programului.

116

— Da, vă rog. Cum să nu. îi transmit neapărat. Urgent. Negreșit. Sigur că da, se auzi sacadat în receptor.

— Toate cele bune, zise mirat în continuare Varionuha.

— Vă rog să primiți, auzi el în receptor, cele mai bune, cele mai calde salutări și urări! Succes! Reușită! Fericire de­plină! Numai bine!

— Sigur că da! Nu ți-am spus eu! vocifera administrato­rul. Ce Ialta! S-a dus în împrejurimile orașului!

— Ei, dacă-i așa, zise, pălind de mînie, directorul finan­ciar, e într-adevăr o porcărie fără seamăn!

Deodată administratorul sări în sus și țipă atît de tare, în-cît îl făcu pe Rimski să tresară:

— Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte! La Pușkino s-a deschis o zahana „Ialta". Totul e limpede! S-a dus acolo, s-a pilit și acum telegrafiază de la „Ialta".

— Ei, asta întrece orice măsură, replică Rimski. Obrazul îi zvîcni, iar în ochi îi ardea o ură autentică, grea. Ei, o să-l coste scump plimbarea asta!... Se poticni deodată și adău­gă cam șovăielnic: Bine, dar cum de miliția judiciară a...

— Aiurea! îs trucuri de-ale lui, îl întrerupse administra­torul expansiv și-l întrebă: plicul să-l duc?

— Neapărat, răspunse Rimski.

Din nou se deschise ușa și iată aceeași factoriță... „Ea e!" gîndi abătut Rimski. Și amîndoi se ridicară s-o întîmpine.

De data aceasta, telegrama suna așa:

„Mulțumesc confirmare, urgent cinci sute Miliția judiciară pen­tru subsemnatul Stop Mîine plec avion Moscova Stop Lihodeev."

— A înnebunit, zise cu voce stinsă Varionuha.

în timpul acesta, Rimski făcu să zăngăne cheia, scoase din sertarul safeului niște bani, numără cinci sute de ruble, sună, înmînă banii curierului și-l trimise la telegraf.

— Iartă-mă, Grigori Danilovici, zise Varionuha — nu-i venea să creadă ceea ce vedea —, dar am impresia că degeaba trimiți banii ăștia.

— Or să se întoarcă înapoi, replică încet celălalt, iar el o să dea socoteală pentru picnicul ăsta. Și adăugă, arătîndu-i lui Varionuha servieta: Du-te, Ivan Savelievici, nu tărăgăna...

Si Varionuha ieși iute din cabinet.

117

Coborî la parter, zări o coadă nesfîrșită la casă, află de la casieriță că se așteaptă ca peste un ceas toate biletele să fie vîndute, întrucît, de cînd se pusese afișul anunțînd progra­mul suplimentar, publicul năvălise în neștire; îi dădu dispo­ziție să mai pitească din bilete, să pună deoparte 30 de bu­căți, locurile cele mai bune în loji și stal, o zbughi din casa de bilete, reuși din mers să scape de amatorii sîcîitori de bilete de favoare și se strecură în biroul lui mititel să-și ia șapca. Tocmai în clipa aceea țîrîi telefonul.

— Da! strigă Varionuha.

— Ivan Savelievici? se informă în receptor o voce fonfăită și respingătoare.

— Nu-i la teatru! strigă Varionuha, dar individul din re­ceptor nu se dădu bătut.

— Nu face pe nebunul, Ivan Savelievici, mai bine ascultă. Nu duce telegramele nicăieri și nu le arăta nimănui.

— Cine-i la telefon? vocifera Varionuha. încetează, cetă-țene, cu glumele astea! Vei fi îndată descoperit. De la ce nu­măr vorbești?

— Varionuha, urmă același glas respingător. îți vorbesc rusește, nu înțelegi? Nu duce nicăieri telegramele!

— A, nu vrei să te astîmperi? urmă administratorul tur-bînd de furie. Ia vezi! Ai să plătești pentru asta!

Mai strigă ceva în receptor amenințîndu-l pe individ, dar amuți simțind că nu mai e nimeni pe fir.

Biroul strîmt începu să se cufunde cam prea devreme în întuneric. Varionuha ieși în goana mare, trînti ușa și, printr-o ieșire laterală, se îndreptă spre Grădina de vară.

Administratorul era tulburat și plin de energie. în urma telefonului neobrăzat, nu se îndoia de faptul că o bandă de huligani pusese la cale toate glumele astea de prost-gust și că ele au o legătură cu dispariția lui Lihodeev. Dorința de a-i demasca pe mișei îl sufoca, și, oricît ar părea de ciudat, pre­simțea ceva plăcut, savurînd dinainte o voluptate neștiută. Așa se întîmplă cînd omul aspiră să devină centrul atenției, să facă într-un anumit loc niște comunicări senzaționale.

în grădină, vîntul suflă drept în fața administratorului, îi aruncă nisip în ochi, barîndu-i parcă drumul, prevenindu-l. La etaj se trînti o fereastră cu atîta putere, încît geamurile erau

să zboare țăndări. Vîrfurile arțarilor și ale teilor foșniră cu­prinse parcă de alarmă. Afară se întunecase și se răcorise. Administratorul se frecă la ochi și văzu tîrîndu-se deasupra Moscovei, jos de tot, un nor de ploaie mătăhălos, galben pe o parte. Undeva în zare, cerul mîrîi surd și gros.

Oricît de mult se grăbea Varionuha, o dorință de nestă­vilit îl atrase pentru o clipă în W.C.-ul de vară, să controleze din mers dacă electricianul montase plasa la bec.

Trecînd pe lîngă standul de tir, Varionuha nimeri într-un desiș de liliac, unde se lăfăia construcția albastră a W.C.-ului. Electricianul se dovedise a fi om de cuvînt; becul din W.C.-ul pentru bărbați era prins într-o plasă metalică, însă pe admi­nistrator îl întrista faptul că pînă și în întunericul acela pre­vestitor de furtună se putea vedea că pereții fuseseră mîzgă-liți cu creion și cărbune.

— Ei, ce înseamnă a... începu administratorul, cînd, deo­dată, auzi în spatele lui un glas, ca de motan, torcînd:

— Dumneavoastră sînteți, Ivan Savelievici? Varionuha tresări, întoarse capul și văzu în fața sa un gră­san scund, după cum i se păru, cu o mutră de motan.

— Da, eu sînt, răspunse ostil Varionuha.

— îmi pare foarte, foarte bine, zise grăsanul motaniform, cu glas pițigăiat și, brusc, făcîndu-și vînt, îl pocni pe Vario­nuha peste ureche cu atîta putere, încît șapca zbură de pe capul administratorului și dispăru fără urmă în orificiul W.C.-ului.

Lovitura dată de grăsan făcu să se reverse pentru o clipă în încăperea W.C.-ului o lumină tremurătoare, iar cerul răs­punse cu un bubuit puternic. Apoi lumina aceea mai scînteie o dată și în fața administratorului apăru un al doilea individ mărunțel, dar cu umeri de atlet, cu părul roșu ca para focu­lui, cu albeață la un ochi și un singur colț în gură... Acesta, fiind, se vede, stîngaci, îl pocni pe administrator peste cea­laltă ureche. Din nou bubui cerul drept răspuns, și peste aco­perișul de lemn al W.C.-ului începu să răpăie ploaia.

— Ce doriți, tov... șopti administratorul, înnebunit, dar, dîndu-și în cele din urmă seama că cuvîntul „tovarăși" nu li se potrivește defel bandiților care atacă un om într-un W.C. public, horeai: cetă... se gîndi că nici acest cuvînt nu-i de ei,

118

119

și primi o a treia lovitură, nu știu nici el de la care din doi, dar atît de cumplită, încît sîngele îi țîșni din nas peste cămașă.

— Ce ai în servietă, parazitule? strigă strident cel care se­măna cu un motan. Telegramele? N-ai fost avertizat la tele­fon să nu le duci nicăieri? te întreb.

— Am fost averti... zat... zat... se bîlbîi administratorul.

— Și tu te-ai grăbit să le duci? Dă-ncoace servieta, netreb­nicule! îl luă în primire al doilea — glasul fonfăit de la tele­fon —, smulgînd din mîinile tremurătoare ale lui Varionuha servieta cu telegramele.

Cei doi îl apucară pe Varionuha de brațe și-l tîrîră afară din grădină, pornind cu el în galop pe Sadovaia. Furtuna se dezlănțuise năprasnică, șuvoaiele de apă se prăvăleau urlînd și vuind în gurile de canal, pretutindeni se umflau ridicîndu-se adevărate talazuri; de pe acoperișuri ploaia se revărsa peste burlane și streșini, din curți alergau torente înspumate. Nici un suflet viu nu rămăsese pe Sadovaia și n-avea cine să-i sară în ajutor lui Ivan Savelievici, să-l scape. Sărind peste șuvoa­iele tulburi, luminați în răstimpuri de fulgere, bandiții îl tîrîră într-o secundă pe administratorul, aproape sfîrșit, pînă la casa cu nr. 302 bis, se năpustiră cu el pe poarta boltită, unde stă­teau lipite de zid două femei desculțe, care-și țineau ciorapii și pantofii în mîini. Apoi, ticăloșii se repeziră pe scara a 6-a și Varionuha, gata să-și iasă definitiv din minți, fu urcat pînă la etajul patru și aruncat pe podea, în vestiarul cam întune­cat, pe care-l cunoștea perfect, din apartamentul lui Stepan Lihodeev.

Apoi cei doi tîlhari pieriră, iar în locul lor răsări o jună roșcată, goală-pușcă, cu ochii scînteind fosforescent.

Varionuha înțelese că ăsta era lucrul cel mai cumplit din toate cîte i se întîmplaseră pînă atunci și, gemînd, se retrase la perete. Juna se apropie, se lipi de administrator, și-și așeză palmele pe umerii săi. Părul lui Varionuha se ridică măciucă; chiar și prin pînza rece și udă a cămășii simți cum palmele acestea sînt și mai reci, că sînt reci ca gheața.

— Lasă-mă să te sărut, zise roșcata duios și, lîngă ochii lui, Varionuha văzu ochii ei scînteietori; leșină pe loc fără să mai simtă gustul sărutării.

120



11

Dedublarea lui Ivan



Pe malul celălalt al rîului, pădurea, luminată cu un ceas mai devreme de razele soarelui de mai, se înnegura, se șterse și se destramă.

în spatele ferestrei apa se prăvălea ca un val neîntrerupt. In înalturi, scăpărau întruna fulgerele, asemenea unor fila­mente incandescente, cerul se despica; în camera bolnavului se prelingea o lumină tremurată, înfricoșătoare.

Ivan plîngea încetișor, stînd în pat și privind rîul tulbure ce clocotea cu bulbuci. La fiecare bubuit de tunet, poetul sco­tea un țipăt jalnic și-și acoperea fața cu mîinile. Pe podea ză­ceau foile scrise de mîna lui. Le împrăștiase vîntul ce năvă­lise în odaie înainte de a se dezlănțui furtuna.

încercările poetului de a compune o declarație cu privire la fiorosul consultant se dovediră cu totul infructuoase. în­dată ce Praskovia Feodorovna, sora cea grasă, i-a înmînat un vîrf de creion și hîrtie, poetul și-a frecat mîinile cu aerul omu­lui preocupat și și-a făcut loc la măsuță. începutul misivei se dovedi destul de vioi:

„Către Miliție. Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, membru al Massolit-ului. Declarație. Aseară am mers împreună cu ră­posatul M.A. Berlioz la Patriarșie prudî.

Aici poetul se încurcă, mai cu seamă din cauza cuvîntului „răposatul". Din capul locului ieșea o aiureală: cum se poate una ca asta? — „am mers împreună cu răposatul"! Morții nu circulă! Mai știi, te pomenești că o să mă ia drept nebun!

Gîndind astfel, Ivan Nikolaevici se apucă să îndrepte cele scrise: „Cu M.A. Berlioz, ulterior răposat..." Nici textul aces­ta nu-l satisfăcu. A trebuit să redacteze o a treia variantă, care se dovedi însă mai slabă decît primele două: „cu Berlioz, care a nimerit sub tramvai..."; aici se mai băgă pe fir și compo­zitorul acela neștiut de nimeni, tizul lui Berlioz, și a trebuit să adauge: „nu compozitorul..."

După ce se chinui cu cei doi Berliozi, Ivan șterse tot ce așternuse pe hîrtie și hotărî să înceapă din capul locului cu ceva foarte tare, pentru a atrage numaidecît atenția cititorului,

121

și scrise cum a văzut motanul urcîndu-se în tramvai, apoi însă se întoarse la episodul cu capul retezat. Capul și prezicerea consultantului îl aduseră cu gîndul la Pilat din Pont și, ca textul să sune mai convingător, Ivan hotărî să expună poves­tirea despre procurator, integral, descriind totul din clipa în care acesta, înfășurat într-o mantie albă cu căptușeală sînge-rie, ieșise sub colonada palatului lui Irod.

Ivan lucra sîrguincios, ștergînd uneori cele scrise, intro-ducînd cuvinte noi; încercă chiar să-l deseneze pe Pilat din Pont, iar după aceea pe motan stînd pe labele dinapoi. Dar nici desenele nu i-au fost de nici un ajutor, și, cu cît avansa, cu atît mai încîlcit și mai de neînțeles suna declarația poetului. Atunci cînd se stîrni vîntul, și cînd, mînat de departe, se ivi norul acela înspăimîntător cu marginile învolburate, care învălui pădurea, Ivan se simți sleit de puteri, neputincios să vină de hac declarației, și, lăsînd să zacă pe podea, fără să le strîngă, filele împrăștiate în toate părțile, izbucni încetișor într-un plîns amarnic. Praskovia Feodorovna, felcerița bla­jină, intră la poet în timpul furtunii; femeia se arătă îngrijo­rată văzîndu-l că plînge, trase storurile, ca fulgerele să nu-l sperie pe bolnav, ridică filele împrăștiate și, cu ele în mînă, fugi să aducă un medic.

Acesta veni, îi făcu lui Ivan o injecție în braț, asigurîndu-l că nu va mai plînge, că totul are să treacă, are să se schimbe și are să uite.

Medicul avu dreptate. Nu trecu mult și pădurea de peste rîu își recapătă fața ei de totdeauna. Se profila limpede, co­pac lîngă copac, sub cerul din nou senin, iar rîul se domolise. Starea de neliniște și melancolie începu să-l părăsească pe Ivan, îndată după injecție, și acum poetul stătea întins, liniș­tit, privind curcubeul arcuit pe bolta albastră.

Rămase așa pînă seara, și nici nu văzu cum pierise curcu­beul, cum se mohorîse și se decolorase cerul, cum se întu­necase pădurea.

După ce bău o cană cu lapte cald, se întinse iar și se miră singur cît de mult i se schimbase firul gîndurilor. Se estom­pase amintirea motanului afurisit, nu-l mai înspăimînta capul retezat, și, mutîndu-și gîndul de la el, Ivan începu să rațio­neze că, de fapt, în clinică nu-i deloc rău, că Stravinski este

122

o minte și o celebritate, și că e extrem de plăcut să ai de-a face cu el. Pe deasupra, aerul serii e răcoros și dulce după furtună.

Casa durerii ațipea. Pe coridoarele învăluite în tăcere se stinseseră becurile lăptoase și, în locul lor, conform progra­mului statornicit, se aprinseră niște veioze discrete, albastre, și tot mai rar răsunau după ușă pașii mărunți, precauți, ai felcerițelor, pe mocheta de cauciuc a coridoarelor.

Acum Ivan stătea întins într-o stare de plăcută moleșeală, aruncînd priviri cînd spre becul ce-și revărsa de sub tavan lumina estompată de un abajur, cînd spre luna ce se ivea de după pădurea întunecată, și conversa cu el însuși.

— De ce, la drept vorbind, m-a tulburat în așa hal faptul că Berlioz a nimerit sub tramvai? raționa poetul. La urma urmei, ducă-se pe pustii! Nu mi-a fost nici frate, nici prieten, dacă e să fim drepți. Dacă e să scormonim bine lucrurile, re­iese că, de fapt, nici nu-l cunoșteam ca lumea pe răposat! Păi da, ce știam eu despre el? Nimic, decît că era chel și teribil de elocvent. Mai departe, cetățeni, își urmă discursul Ivan, adresîndu-se nu se știe cui, iată ce trebuie să analizăm: ce m-a apucat, spuneți-mi și mie, de m-am înverșunat așa împotri­va acelui consultant enigmatic, magician și profesor cu unul dintre ochi negru și gol? La ce bun toată acea urmărire stu­pidă? De ce l-am fugărit, numai cu izmenele pe mine, cu lu­minarea în mînă, iar apoi de ce toată aiureala aceea din res­taurant?

— Ia, te rog! Ia! zise deodată undeva, înlăuntrul său, sau la urechea lui, Ivan cel de altădată. Că Berlioz o să moară cu capul retezat, el a știut-o dinainte! Și-atunci, cum să nu mă tulbur?

— Ce să vorbim, tovarăși! obiectă Ivan cel nou, la spusele celuilalt. Pînă și un copil înțelege că aici nu e lucru curat. Este sută la sută un personaj misterios, ieșit din comun! Păi ăsta e lucrul cel mai interesant. Omul l-a cunoscut personal pe Pi­lat din Pont, mai vreți ceva, că trebuie altceva mai palpitant? Și, în loc de gălăgia atît de prostească, pe care am stîrnit-o la Patriarșie prudî, n-ar fi fost mai inteligent să-l întreb politicos ce s-a întîmplat mai departe cu Pilat și cu arestatul acela, Ha-Nozri?

123

Și eu m-am apucat de dracu știe ce! Ce să spun, întîm-plare din cale-afară de importantă — l-a călcat tramvaiul pe redactorul-șef al unei reviste! N-o să mai apară revista din cauza asta, sau ce, mă rog? Ce să-i faci? Omul e muritor, și, după cum s-a spus pe bună dreptate, subit muritor. Ei, să-i fie țărîna ușoară! Ei, și-o să vină un alt redactor-șef, și poate chiar mai elocvent decît predecesorul lui!

După ce moțăi un timp, noul Ivan îl întrebă veninos pe cel vechi:

— în cazul acesta cine sînt eu, la urma urmei?

— Un nătărău! răspunse distinct, de undeva, o voce de bas, care nu era a nici unuia din Ivani și care semăna grozav cu vocea groasă a consultantului.

Ivan nu se simți ofensat pentru epitet; dimpotrivă, plăcut surprins la auzul acestui calificativ, zîmbi și ațipi liniștit. Som­nul se furișa spre poet, i se și năzărise un palmier ce se înălța proptit într-un picior gigantic, trecuse prin fața lui motanul, dar nu era deloc furios, ci vesel; într-un cuvînt, somnul era gata-gata să-l fure de-a binelea pe Ivan, cînd, deodată, grila­jul ușii se dădu la o parte fără zgomot și în balcon răsări o siluetă tainică; ferindu-se de lumina lunii, îl amenință pe poet cu degetul.

Fără pic de teamă, Ivan se săltă în pat și zări pe balcon un bărbat. Acesta, ducîndu-și degetul la buze, șopti:

— S-s-s-t!...



12

Magia neagră și dezvăluirile ei

Pe scena Teatrului de varietăți își făcu intrarea, călare pe o bicicletă obișnuită, un omuleț cu nasul zmeuriu în formă de pară, cu o gambetă galbenă, găurită, pe cap, cu pantaloni cadrilați și ghete de lac. în sunetele unui foxtrot, descrise un cerc, apoi scoase un strigăt victorios, după care bicicleta ca­bra. Continuîndu-și cursa numai pe roata dinapoi, se așeză cu picioarele în sus, reuși să demonteze din mers roata din față și să-i facă vînt în culise, după care-și urmă drumul pe o roată, pedalînd cu mîinile.

124

Pe un catarg metalic înalt, cu o șa în vîrf și sprijinit pe o singură roată, apăru o blondă grăsulie, în tricou și fustiță pre­sărată cu stele argintii, care porni de asemenea să descrie un cerc. Ori de cîte ori se întîlnea cu ea, omulețul scotea niște stri­găte de salut și-și sălta reverențios gambeta cu piciorul.

în cele din urmă, sosi în goană, pe o bicicletă micuță de care era fixat un uriaș claxon de automobil, un pici de vreo opt ani, cu fețișoara bătrînicioasă, și începu să se vîre printre cei mari.

După ce descrise cîteva bucle, toată trupa, acompaniată de bătaia alarmantă a tobei, se apropie de rampă, și specta­torii din primele rînduri scoaseră țipete de spaimă, dîndu-se înapoi — aveau impresia că trio-ul cu aparatura lui se va pră­buși peste orchestră.

Dar bicicletele se opriră chiar în clipa cînd roțile ame­nințau să alunece în gol. Strigînd cu glas tare „Hap", cicliștii săriră de pe aparatele lor, înclinîndu-se în fața publicului; blondina făcu bezele, iar piciul claxona intens un semnal ca­raghios.

Clădirea răsună de aplauze furtunoase, cortina albastră lunecă din ambele părți și-i acoperi pe cicliști, luminile verzi cu inscripția „Ieșire" se stinseră, și în vălmășagul trapezelor de sub cupolă se aprinseră, asemenea unui soare, niște glo­buri albe. începuse antractul premergător ultimei părți din program.

Singurul om pe care nu-l interesau nici de frică minunile tehnicii ciclismului demonstrate de familia Giulli era Grigori Danilovici Rimski. Ședea singur-singurel în cabinetul său, mușcîndu-și buzele subțiri; din cînd în cînd obrazul îi zvîc-nea nervos. La dispariția miraculoasă a lui Lihodeev se adău­ga dispariția cu totul neprevăzută a lui Varionuha.

Rimski știa prea bine unde plecase, dar plecase... și nu mai venise! Directorul financiar dădea din umeri și-și șoptea:

— Dar pentru ce?

Și, lucru curios: pentru un om atît de serios ca directorul financiar, cel mai simplu ar fi fost, desigur, să telefoneze aco­lo unde se dusese Varionuha și să afle ce se întîmplase cu aces­ta; dar, pînă la ora zece seara, Rimski nu se putu hotărî s-o facă.

125

La zece, printr-un efort suprem de voință, își impuse să ridice receptorul și atunci constată că telefonul lui e mort. Omul de serviciu îi raportă că nici celelalte telefoane din clă­dire nu funcționează. Această întîmplare, neplăcută desigur, însă nu supranaturală, îl zgudui peste măsură pe directorul financiar, dar în același timp îi aducea și o bucurie: căzuse de la sine necesitatea de a telefona.

în momentul cînd deasupra capului său se aprinse și por­ni să clipească un bec roșu, semn că începuse antractul, intră omul de serviciu vestind sosirea artistului străin. Directorul financiar tresări și, negru la față ca noaptea, se duse în culise să-l întîmpine pe artistul aflat în turneu, întrucît acum n-avea cine face acest lucru în afară de el.

Din coridorul unde începuseră să țîrîie tot soiul de sem­nale și sonerii, curioșii își băgau nasul sub diferite pretexte în cabina spațioasă a artiștilor. Vedeai scamatori în halate și turbane țipătoare, un patinator în pulover alb croșetat, un po­vestitor palid din cauza stratului prea gros de pudră și un machior.

Celebritatea nou-venită îi uimi pe toți prin fracul său de croială superbă, de o lungime nemaivăzută, și prin masca nea­gră care-i acoperea partea de sus a feței. Dar amănuntul cel mai uimitor îl constituiau cei doi însoțitori ai săi: individul deșirat în haine cadrilate cu un pince-nez crăpat și un motan negru, gras, care intră în cabina artiștilor pe labele dinapoi, și se așeză foarte dezinvolt pe canapea, făcînd ochii mici din cauza lampioanelor orbitoare, fără nici un abajur, special in­stalate pentru machiaj.

Rimski se strădui să schițeze un zîmbet, ceea ce dădu fe­ței sale o expresie acră și răutăcioasă și urmă un schimb de saluturi între el și magul taciturn, care ședea pe canapea, ală­turi de motan. Nici o strîngere de mînă. în schimb, cadrila­tul, obraznic din cale-afară, se recomandă singur directorului financiar, spunînd ca este „asistentul domniei-sale". Această împrejurare îl surprinse pe director, și anume îl surprinse ne­plăcut: în contract nu se pomenea absolut nimic de existența vreunui asistent.

Pe un ton forțat și rece, Grigori Danilovici se interesă la cadrilatul căzut din senin pe capul lui unde e aparatura dom­nului artist.

— O, nestemat celest, neprețuite domnule director, răs­punse cu glas hodorogit asistentul magului, aparatura noas­tră este întotdeauna cu noi, iat-o! Ein, zwei, dreil și, răsucin-du-și degetele noduroase sub nasul lui Rimski, scoase deodată de după urechea motanului ceasul de aur cu lanț al directo­rului financiar, ceas care pînă atunci sălășluise în buzunarul vestei lui Rimski, sub haina butonată și cu lănțucul trecut printr-o butonieră.

Fără să vrea, Rimski se apucă cu mîinile de burtă, asisten­ța scoase un „ah", iar machiorul, care băga mereu nasul pe ușă, icni aprobator.

— E cesulețul dumneavoastră? Vă rog să-l luați în primire, zise cadrilatul, zîmbind familiar, și pe palma lui murdară îi întinse lui Rimski obiectul care-i aparținea.

— Cu unul ca ăsta să nu te urci în tramvai, șopti vesel po­vestitorul la urechea machiorului.

Iar motanul făcu o figură mai ceva decît aceea cu ceasul șterpelit. Se ridică deodată de pe canapea, se apropie pe labele dinapoi de măsuța din fața unei oglinzi, întinse o labă, scoa­se dopul din carafă, își turnă apă în pahar, bău, puse dopul la loc și-și șterse mustățile cu o cîrpă folosită la machiaj.

Nu se mai auzi nici un „ah", toți rămaseră cu gura căscată și numai machiorul șopti extaziat:

— înaltă clasă!...'

în timpul acesta, pentru a treia oară, țîrîiră soneriile și toți, excitați la culme, presimțind și savurînd dinainte programul interesant, părăsiră în grabă cabina artiștilor.

De îndată, în sala de spectacol se stinseră luminile din glo­buri, se aprinseră cele ale rampei, aruncînd reflexe roșietice pe partea de jos a cortinei, și în despicătura ei luminată se ivi în fața publicului un bărbat cu fața rasă, rotofei, vesel ca un copil, îmbrăcat cu un frac boțit și cu o cămașă nu tocmai cu­rată. Era comperul Georges Bengalski, bine cunoscut publi­cului moscovit.

— Așadar, cetățeni, începu Bengalski, cu un zîmbet de prunc pe buze, îndată va apărea în fața dumneavoastră...

127

Aici, Bengalski își întrerupse discursul, urmînd cu alte into­nații în glas: Văd că numărul spectatorilor a mai crescut după ultimul antract. Astăzi avem la noi jumătate din Moscova! Zilele acestea, mă întîlnesc cu un prieten și-i zic: „De ce nu vii pe la noi? Ieri a fost la teatru jumătate din Moscova." Iar el îmi răspunde: „Eu stau în cealaltă jumătate!"

Bengalski făcu o pauză, așteptîndu-se la o explozie de rîs, dar, cum nimeni nu rîse, continuă... Așadar, îl veți vedea pe celebrul artist de peste hotare, monsieur Woland, într-o șe­dință de magie neagră. Dumneavoastră și cu mine ne dăm seama — aici Bengalski avu un zîmbet superior — că magia neagră nu există și că ea nu este altceva decît o superstiție. Pur și simplu, maestrul Woland posedă tehnica scamatoriei la cel mai înalt nivel, ceea ce se va și vedea din partea cea mai interesantă a programului domniei sale, adică aceea a dez­văluirii acestei tehnici, și, deoarece noi toți ca unul sîntem și pentru tehnică și pentru dezvăluirile ei, îl invităm pe dom­nul Woland!...

După ce debită toate aceste nerozii, Bengalski își împre­ună palmele și-și avîntă brațele în chip de salut în direcția cortinei, care, la această invitație, se deschise cu un foșnet.

Apariția magului cu asistentul său deșirat și cu motanul pășind pe labele dinapoi captivă publicul spectator.

— Fotoliul, vă rog, porunci încet Woland și, în aceeași clipă, nu se știe de unde și în ce fel, pe scenă apăru un fotoliu, în care magul se așeză. Spune-mi, iubite Fagot, se informă Woland la măscăriciul cadrilat, care purta, se vede, și alt nume, în afară de „Koroviev", cum ți se pare, populația Moscovei s-a schimbat în mod considerabil, nu-i așa?

Magul privi publicul potolit, uimit de apariția din văz­duh a fotoliului.

— Așa este, messire, îi răspunse cu jumătate de glas Fagot-Koroviev.

— Ai dreptate. Orășenii s-au schimbat mult... după as­pectul exterior, vreau să spun... ca însuși orașul, de altfel... Să nu mai vorbim de îmbrăcăminte, dar au apărut astea... cum le zice... tramvaie, automobile...

— Autobuze, îi suflă respectuos Fagot.

128

Publicul ascultă cu atenție această discuție, presupunînd că ea nu este altceva decît un preludiu la scamatoriile magice. Culisele erau pline doldora de actori și lucrători ai scenei, și printre toate aceste fețe se vedea chipul palid, încordat al lui Rimski.

Fizionomia lui Bengalski, adăpostit lateral de scenă, în­cepu să exprime nedumerire. Ridicînd ușor o sprinceană și folosindu-se de o pauză, el vorbi:

— Artistul străin este încîntat de Moscova, care a crescut sub aspectul tehnic, precum și de moscoviți. Aici Bengalski zîmbi de două ori; întîi spre parter, apoi spre galerie.

Woland, Fagot și motanul întoarseră capetele spre comper.

— Oare eu mi-am exprimat încîntarea? îl întrebă magul pe cadrilatul Fagot.

—- Nicidecum, messire, nu ați exprimat nici un fel de în-cîntare, răspunse acesta.

— Atunci, ce spune omul acesta?

— Pur și simplu a tras o minciună! îi răspunse ajutoru-i cadrilat cu glas tare, de răsună tot teatrul și, adresîndu-se lui Bengalski, adăugă: Vă felicit, cetățene, pentru minciunica spusă!

Din galerie se rostogoli un hohot de rîs, iar Bengalski tre­sări și holbă ochii.

— Dar pe mine mă interesează, desigur, nu atît telefoa­nele, autobuzele și altă...

■— Aparatură, îi suflă din nou cadrilatul.

— Ai dreptate, mulțumesc, vorbi rar magul cu un bas greu, dar iată o întrebare mult mai gravă: S-au schimbat oare oră­șenii aceștia lăuntric?

— Da, e o întrebare foarte importantă, domnule.

Cei din culise începuseră să schimbe priviri și să dea din umeri, Bengalski stătea roșu ca racul, iar Rimski era palid. Tocmai atunci însă, ghicind parcă neliniștea stîrnită, magul zise:

— Dar m-am luat cu vorba, scumpul meu Fagot, și publi­cul începe să se plictisească. Arată-ne, pentru început, ceva simplu.

Prin sală trecu un freamăt. Fagot cu motanul porniră, în direcții opuse, de-a lungul rampei. Fagot își pocni degetele,

129

strigînd semeț: „Trei, patru", prinse din zbor un pachet de cărți de joc, le amestecă și le aruncă motanului în chip de panglică șerpuitoare. Motanul prinse panglica și-i dădu drumul îna­poi. Șarpele de atlas fîșîi. Fagot deschise gura ca un pui de pasăre și înghiți întreaga panglică, carte cu carte. După care motanul, ridicat în două picioare, se înclină în fața publicu­lui și își lovi călcîiul labei drepte de cel stîng, stîrnind aplau­ze frenetice.

— înaltă clasă! înaltă clasă! strigau glasuri extaziate de după culise.

Intre timp, Fagot arătă cu degetul spre parter și declară:

— Pachetul ăsta de cărți, stimați cetățeni, se află acuși în rîndul șapte, la cetățeanul Parcevski, exact între hîrtia de trei ruble și somația de la tribunal, în chestiunea pensiei alimen­tare pe care dumnealui trebuie s-o plătească cetățenei Zel-kova.

Parterul începu să fremete, cîte unii se sculară în picioare și, în cele din urmă, un cetățean pe care îl chema într-adevăr Parcevski, roșu la față, uimit, scoase din portofel pachetul de cărți de joc, vînturîndu-l în aer și neștiind ce să facă cu el.

— Lăsați, să vă rămînă ca amintire! strigă Fagot. Nu de­geaba spuneați aseară, la cină, că, fără pocher, viața dumnea­voastră la Moscova ar fi fost insuportabilă.

— E veche figura! se auzi de la galerie. Ãsta de la parter e din gașcă.

— Credeți? strigă Fagot, îndreptiYidu-și ochii îngustați spre galerie. în acest caz și dumneata faci parte din gașca noastră, pentru că pachetul e în buzunarul dumitale.

La galerie se auzi o foiala și apoi un glas fericit:

— Așa-i! La el e! Aici, aici! Stai! Apăi, ăștia-s bani!

Cei de la parter întoarseră ochii spre galerie. Acolo, un ce­tățean era buimăcit la culme: descoperise în buzunarul său un teanc cu banderola băncii, purtînd inscripția: „Una mie ruble". Vecinii se îmbulzeau în jurul lui, în timp ce omul, uluit, zgîndărea cu unghia banderola, vrînd să se convingă dacă sînt bancnote autentice sau vrăjite.

— Zău că-s autentice! Sînt bani! urlau niște glasuri încîn-tate de la galerie.

130

— încercați și cu mine! Cu un pachet de cărți din ăsta, se rugă vesel un grăsan de la mijlocul parterului.

— Avec plaisirl dădu replica Fagot. Dar de ce numai cu dumneavoastră? Va fi antrenată întreaga sală! Și, spunînd aceasta, dădu comanda: „Vă rog să priviți în sus!... Unu!" în mîna lui apăru un pistol. „Doi!" strigă el. Pistolul se avîntă cu țeava în sus: „Trei!" strigă Fagot. Urmă o străfulgerare, un bubuit și îndată, de sub cupolă, plutind printre trapeze, în­cepură să cadă în sală niște hîrtii albe.

Se roteau, purtate în toate părțile, la galerie, peste capetele muzicanților, pe scenă. în cîteva clipe, ploaia de bani, tot mai deasă, atinse fotoliile și spectatorii începură să prindă banc­notele.

Sute de mîini se întindeau în sus, spectatorii duceau la ochi bancnotele, privind spre scena viu luminată, și constatau fili­granele cele mai autentice. Nici mirosul bancnotelor nu mai lăsa vreo îndoială: era mirosul incomparabil prin farmecul său, al banilor proaspăt tipăriți. întîi sala fu cuprinsă de ve­selie, apoi urmă o mirare profundă. Peste tot vuia cuvîntul „bancnote", se auzeau exclamații de uimire: „Ah! Ah!" și rî-sete vesele.

Cîte unii se tîrau prin interval, scotocind pe sub fotolii. Mulți dintre spectatori stăteau în picioare pe fotolii, căutînd să prindă bancnotele neastîmpărate, capricioase.

Pe fețele celor de la miliție se întipări, încetul cu încetul, o expresie de nedumerire, iar artiștii începură, fără jenă, să-și scoată nasul din culise.

în balconul întîi se auzi o voce: „De ce pui mîna? E a mea. Zbura spre mine!" și un alt glas: „Ia nu te mai împinge, cînd te-oi împinge eu!" Și deodată răsună o palmă. Cît ai clipi, la balconul întîi apăru coiful unui milițian și cineva a fost luat de acolo și dus.

Excitarea generală creștea și nu se știe cum s-ar fi soldat totul, dacă Fagot n-ar fi întrerupt ploaia de bani, suflînd pe neașteptate în aer.

Schimbînd o privire semnificativă și veselă, doi tineri o luară din loc, îndreptîndu-se fără nici un ocol spre bufet.

Teatrul vuia, ochii spectatorilor străluceau plini de agita­ție. Da, da, nu se știe cum s-ar fi soldat totul, dacă Bengalski

131

nu și-ar fi adunat puterile și nu ar fi întreprins nimic. Cău-tînd să fie stăpîn pe el, își frecă palmele din obișnuință și, cu un glas mai sonor ca de obicei, începu așa:

— Iată, cetățeni, adineauri, noi am avut un caz de așa-zisă hipnoză în masă. O experiență pur științifică; ea dovedește cum nu se poate mai bine că în magie nu există nici un fel de minuni. Să-l rugăm pe maestrul Woland să ne dezvăluie acest experiment. îndată, cetățeni, veți vedea cum aceste așa-zise bancnote vor dispărea tot atît de neașteptat cum au apărut.

începu să aplaude, dar de unul singur; pe față îi juca un zîmbet trufaș, în timp ce ochii, departe de a avea aceeași ex­presie trufașă, mai degrabă implorau.

Publicului spectator nu-i plăcu discursul lui Bengalski. Se lăsă o tăcere adîncă, pe care o curmă cadrilatul Fagot.

— Iar acesta este un caz de așa-zise gogoși, declară el, cu glasu-i behăitor, ca de capră. Bancnotele, stimați cetățeni, sînt autentice.

— Bravo! răcni un bas undeva în înălțimi.

— Trebuie să vă spun de altfel că ăsta, Fagot arătă spre Bengalski, mă plictisește. Se bagă mereu unde nu-i fierbe oala și strică reprezentația cu observațiile lui mincinoase! Ce să facem cu el?

— Să-i smulgem capul, propuse un glas aspru de la ga­lerie.

— Ce-ați spus? Poftim? reacționa imediat Fagot la această propunere nerușinată. Să-i smulgem capul? E o idee! Ei, Be-hemoth, strigă el motanului. „Executarea! Ein, zwei, dreill"

Se petrecu un lucru nemaivăzut. Motanul își zbîrli blana neagră și scoase un mieunat sfîșietor. Apoi, se făcu ghem și, ca o panteră, sări drept în pieptul lui Bengalski, de unde se mută pe capul acestuia. Mîrîind, își înfipse labele grase în părul rar al comperului și, cu un urlet sălbatic, după ce îl ră­suci de două ori, smulse capul de pe gîtul lui durduliu.

Cele două mii cinci sute de spectatori exclamară toți ca un singur om. Din arterele sfîșiate de la gît sîngele țîșni în sus, ca un havuz, inundînd plastronul și fracul. Trupul își mai tîrșîi aiurit picioarele și se lăsă la pămînt. în sală izbucniră țipete isterice de femei. Motanul îi prezentă lui Fagot capul smuls; acesta îl apucă de păr și, ridicîndu-l, îl arătă publicu-

lui, în timp ce capul țipa deznădăjduit, de se auzea în toată sala:

— Un medic!

— Ai să mai trăncănești și pe viitor verzi și uscate? între­bă amenințător Fagot, adresîndu-se capului care plîngea.

— Nu, niciodată, horeai capul.

— Pentru Dumnezeu, nu-l mai chinuiți! răsună, acope­rind larma generală, un glas de femeie dintr-o lojă, și magul își întoarse privirea într-acolo.

— Ce facem, cetățeni, îl iertăm ori nu? întrebă Fagot, adre­sîndu-se sălii.

— Să-l iertăm, să-l iertăm! răsunară la început glasuri răz­lețe și în majoritate de femei, care apoi formară un cor cu glasurile bărbaților.

— Cum porunciți, messire? întrebă Fagot pe cel cu mască.

— Ce să-i faci, răspunse meditativ magul, sînt oameni ca toți oamenii... Iubesc banii, dar asta a fost întotdeauna... Omenirea iubește banii, din orice ar fi făcuți: din piele, hîrtie, bronz sau aur. Oamenii sînt ușuratici... ce să-i faci... uneori și mila bate la poarta inimii lor... oameni obișnuiți... într-un cuvînt, îmi amintesc de cei de altădată, uite, numai proble­ma locuințelor i-a cam stricat... și porunci cu glas tare: Pu-neți-i capul la loc!

Ochind cu cît mai multă precizie, motanul arboră capul pe umeri și acesta își reluă exact locul ca și cînd nu s-ar fi des­prins nici o clipă de trup. O cicatrice nu rămase pe grumaz! Motanul șterse cu labele fracul și plastronul lui Bengalski, și urmele de sînge pieriră. Fagot îl ridică pe comper de pe po­dea, îl puse în picioare, îi băgă în buzunarul fracului un teanc de bancnote și-l expedie de pe scenă, spunîndu-i:

— Ia-ți valea, fără dumneata e mai vesel!

Privind buimac în jur și clătinîndu-se, comperul ajunse doar pînă la postul de pompieri, unde i se făcu rău. Strigă jalnic:

— Capul, capul meu!

Printre cei care-i săriră în ajutor, se afla și Rimski. Com­perul plîngea, se silea să prindă ceva cu mîinile, mormăind:

— Da ți-mi capul înapoi, capul... Luați casa, luați tablo­urile, numai dați-mi capul înapoi!...

132

133

Un curier dădu fuga să aducă un medic. încercară să-l cul­ce pe Bengalski pe canapeaua din cabina artiștilor, dar nefe­ricitul se zbătu, devenind violent. A fost nevoie să vină sal­varea. Cînd mașina cu nefericitul comper plecă, Rimski o luă grăbit înapoi spre scenă și văzu noi minuni. In treacăt fie zis, chiar atunci sau poate ceva mai înainte, magul dispăruse de pe scenă, cu fotoliul său decolorat cu tot, și trebuie să spu­nem că publicul nici nu prinsese de veste, vrăjit de figurile extraordinare dezlănțuite de Fagot.

Fădhdu-i vînt nefericitului comper, Fagot anunță publicul:

— Acuși, după ce ne-am descotorosit de pisălogul ăsta, haideți să deschidem un magazin pentru doamne!

Și îndată, pe podiumul scenei se așternură covoare persa­ne, se înălțară oglinzi uriașe, luminate lateral de niște tuburi verzui, iar în intervalul dintre oglinzi se instalară vitrine, în care spectatorii, uluiți și încîntați, văzură cele mai variate mo­dele de toalete pariziene în fel și fel de culori. în alte vitrine văzură sute de pălării de damă cu pene și fără pene, cu ca­tarame și fără, sute de perechi de pantofi, apărură sticle de parfum, mormane de poșete din antilopă și atlaz, iar printre ele, grămezi de batoane aurii, lunguiețe și grele, cu ruj de buze.

O jună roșcată, răsărită cine știe de unde, într-o toaletă de seară, o jună care ar fi fost desăvîrșită dacă n-ar fi dezavan­tajat-o cicatricea ciudată de pe gît, se postase lîngă vitrine, arborînd un zîmbet de gazdă primitoare.

Hlizindu-se dulceag, Fagot anunță că firma primește rochii și pantofi purtați, dînd în schimb toalete pariziene și pantofi de asemenea de la Paris. Toate astea gratuit. Același schimb era valabil în ce privește gentile și alte mărunțișuri.

Motanul începu să-și pocnească din nou călcîiele unul de celălalt, făcînd în același timp, cu laba dinainte, gesturile pe care le fac portarii cînd deschid o ușă.

Cu glasul ușor voalat, dar dulce și cîntător, juna începu să debiteze, graseind, ceva greu de înțeles, dar nespus de ademenitor, judecind după figura doamnelor din stal.

— Guerlain, Chanel, Mitzouko, Narcisse noir, Chanel numero cinq, rochii de seară, rochii cocteil...

134

Fagot se răsucea ca un șarpe, motanul se înclina, juna des­chidea vitrinele de cristal.

— Poftiți! zbiera Fagot. Fără fasoane și fără nici o jenă!

Publicul se agita, însă pentru moment nimeni nu se în­cumeta să se aventureze pe scenă. în cele din urmă, din stal, cam din rîndul zece, se ridică o brunetă și, arborînd un zîm­bet care voia să spună că nu-i pasă de nimic, se urcă pe una din scările laterale pe scenă.

— Bravo! strigă Fagot. Salut pe cea dintîi vizitatoare. Be-hemoth, fotoliul! începem cu pantofii, madamei

Bruneta se instala în fotoliul oferit, și Fagot etala în fața ei, pe covor, un morman de pantofi. Bruneta întinse piciorul drept, încercă un pantof mov, tropăi pe covor, examina și tocul.

— Dar n-o să mă strîngă? îl întrebă ea îngîndurată. La care Fagot exclamă ofensat:

— Vai, se poate!

Iar motanul, jignit și el, mieună scurt.

— Iau perechea asta, monsieur, zise bruneta demn, încăl-țînd și celălalt pantof.

Pantofii vechi fură aruncați după o perdea, unde dispăru și bruneta, însoțită de roșcată și de Fagot, care ducea cîteva rochii elegante pe umerașe. Motanul se agita, ajuta și el și, ca să-și dea aere, își atîrnă de gît un centimetru.

Peste cîteva clipe, bruneta reapăru de după perdea, dar într-o toaletă atît de superbă, încît tot stalul oftă ca un singur om. Curajoasa femeie, devenită ca prin farmec mult mai dră­guță, se opri în fața oglinzii, mișcă din umerii dezgoliți, pipăi părul la ceafă și se răsuci, străduindu-se să se vadă din spate.

— Firma vă roagă să primiți asta ca amintire, zise Fagot, oferindu-i brunetei o cutie deschisă cu un flacon înăuntru.

— Merci, zise arogant bruneta și făcu cale-ntoarsă, în vre­me ce spectatorii săreau de la locurile lor, ca să pipăie cutia cu flaconul și s-o vadă.

De aici încolo se dezlănțuiră patimile și, din toate părțile, femeile porniră spre scenă.

Prin larma agitată a glasurilor, printre rîsete și suspine, se auzi un glas de bărbat: „Nu-ți dau voie!" și un glas de fe­meie: „Ești un despot și un mic-burghez! Nu-mi răsuci mîna!"

135

Femeile dispăreau după perdea, își lepădau acolo rochiile și apăreau în altele noi. Pe taburetele cu picioare aurite șe­deau în șir cucoane și tropoteau energic pe covor, cu pantofii noi. Fagot, lăsat în genunchi, manevra limba metalică de pan­tofi, motanul, cocîrjat sub povara mormanelor de poșete și pantofi, făcea neobosit naveta între vitrină și taburete, juna cu gîtul mutilat ba apărea, ba dispărea, pînă la urmă începu să turuie numai în franceză și, ceea ce e uimitor, cum deschi­dea gura, o înțelegeau toate femeile, chiar și acelea care nu știau o boabă franțuzește.

Pe toți îi uimi un bărbat, apărut și el pe scenă, care declară că nevastă-sa e gripată și de aceea roagă să i se trimită darul prin el. Drept dovadă că era însurat, cetățeanul fu gata să-și prezinte actul de identitate. Cererea soțului grijuliu fu întîm-pinată cu hohote de rîs. Fagot țipă că-l crede și fără acte, așa cum se crede pe el însuși, și-i înmînă două perechi de ciorapi de mătase, iar motanul adăugă, de la el, un baton de ruj.

Femeile întîrziate dădeau năvală, iar de pe scenă se scurgeau fericitele în rochii de bal, în pijamale cu dragoni, în taioare sobre de vizită, cu pălăriuțe trase pe-o sprinceană.

Apoi, Fagot înștiința publicul că, orele fiind înaintate, ma­gazinul se închise fix peste un minut, pînă a doua zi. Și atunci, pe scenă, începu o foiala nemaipomenită. Femeile, repede, fără să mai probeze, apucau cîte o pereche de pantofi. Una se năpusti ca o furtună după perdea, lepădă acolo costumul cu care era îmbrăcată și înșfacă ce-i căzu sub mînă — un ha­lat de mătase, cu buchete uriașe, iar pe lîngă asta izbuti să mai înhațe și două flacoane de parfum.

Fix peste un minut răsună un foc de pistolet, oglinzile dis­părură, vitrinele și taburetele se prăvăliră nu se știe unde, covorul se topi în văzduh, la fel ca și perdeaua. La urmă de tot dispăru și mormanul de rochii și ghete purtate, iar scena redeveni austeră, pustie și goală.

Atunci intră pe fir un personaj nou. Din loja numărul doi răsună o voce plăcută de bariton, sonoră și foarte insistentă.

— Ar fi de dorit totuși, cetățene artist, să dezvăluiți în fața spectatorilor tehnica scamatoriilor dumneavoastră, îndeosebi aceea cu bancnotele. De dorit este, de asemenea, și întoarcerea comperului pe scenă. Soarta lui îi neliniștește pe spectatori.

136

Glasul de bariton aparținea lui Arkadi Apollonovici Sem-pleiarov, președintele Comisiei acustice a teatrelor din Mos­cova, oaspetele de onoare al acelei seri.

Arkadi Apollonovici stătea în lojă cu două doamne: una în vîrstă, gătită după ultima modă, numai cu lucruri scumpe pe ea, și alta tinerică, nostimă și îmbrăcată mai modest. Prima, după cum se constată în curînd, la întocmirea procesului-ver-bal, era consoarta lui Arkadi Apollonovici, iar a doua — rudă îndepărtată de-a lui, actriță debutantă, un talent promițător, venită de la Saratov și găzduită în casa lui Arkadi Apollo­novici.

— Pardon! sări Fagot. Iertați-mă, aici nu ai ce dezvălui, totul e limpede.

— Ba să-mi fie cu iertare! Dezvăluirea este absolut nece­sară. Fără aceasta, numerele strălucite prezentate de dumnea­voastră vor lăsa o impresie apăsătoare. Marea masă a specta­torilor cere o explicație.

— Marea masă a spectatorilor, îi tăie vorba lui Sempleia-rov măscăriciul neobrăzat, nu și-a exprimat, după cîte știu, nici un fel de pretenții. Luînd însă în considerație preastimata dumneavoastră dorință, Arkadi Apollonovici, treacă de la mine, voi proceda la dezvăluiri. Dar pentru aceasta îmi per­miteți încă un mic număr?

— De ce nu... răspunse proteguitor Arkadi Apollonovici, dar negreșit cu dezvăluire.

— Am înțeles. Voi proceda întocmai. Așadar, permiteți-mi să vă întreb, Arkadi Apollonovici, unde ați fost aseară?

Auzind o asemenea întrebare deplasată și chiar, am spune, de bădăran, Arkadi Apollonovici se schimbă la față.

— Aseară, Arkadi Apollonovici a fost la o ședință a Co­misiei acustice, declară arogant din cale-afară consoarta lui Sempleiarov, dar nu înțeleg ce legătură are cu magia?

— Oui, madamei confirmă Fagot. E firesc să nu înțelegeți, în ce privește ședința, sînteți greșit informată. După ce a ple­cat de acasă la ședința amintită, care, fiindcă veni vorba, nici nu era fixată pentru ieri, Arkadi Apollonovici i-a dat drumul șoferului la Cistîie Prudî, în fața clădirii ce adăpostește Co­misia acustică (aici toată sala amuți) și, cu autobuzul, s-a dus în vizită, pe strada Elohovskaia, la Milita Andreevna Poko-

137

batko, artistă la teatrul raional de turnee, unde a rămas aproa­pe patru ore.

— Vai! răsună în liniștea ce se lăsase o exclamație îndure­rată.

Iar tînăra rudă a lui Arkadi Apollonovici izbucni în ho­hote de rîs joase și înspăimîntătoare.

— Totul e limpede, strigă ea. De mult bănuiam ceva! Acum înțeleg de ce rolul Luizei l-a primit acea nulitate!...

Și, făcîndu-și vînt, îl pocni pe Arkadi Apollonovici în cap cu o umbrelă liliachie scurtă și groasă. Ticălosul de Fagot, alias Koroviev, strigă:

— Iată, stimați cetățeni, una din dezvăluirile cerute cu atîta insistență agasantă de Arkadi Apollonovici!

— Cum ai îndrăznit, ticăloaso, să te atingi de Arkadi A-pollonovici? întrebă amenințătoare consoarta acestuia, ri-dicîndu-se în picioare, în toată înălțimea ei gigantică.

Un al doilea acces de hohot satanic puse din nou, pentru scurt timp, stăpînire pe tînăra rudă.

— Alții ca alții, răspunse ea printre hohote, dar, în ce mă privește, am tot dreptul să-l pocnesc. Și se auzi, pentru a doua oară, trosnind sec umbrela ce ricoșa de pe capul lui Arkadi Apollonovici.

— Miliția! Ridicați-o! zbieră cu un glas atît de cumplit con­soarta lui Sempleianov, încît multora le îngheță inima în piept.

Colac peste pupăză, motanul veni pînă la rampă, răcnind, pe neașteptate, cu glas omenesc:

— Reprezentația a luat sfîrșit! Maestre! Trîntește un marș! Dirijorul, înnebunit, fără să-și dea seama ce face, își ridică

bagheta, și orchestra nu cîntă, nu intona și nici nu-i zise, ci, întocmai expresiei oribile a motanului, trînti un marș cu totul aiuristic, inadmisibil prin tonul său dezmățat.

O clipă, unora li se păru că mai auziseră cîndva, sub cerul înstelat al Sudului, într-un cafe-chantant, textul confuz, greu de înțeles, în schimb, îndrăzneț al acestui marș:

Excelența sa avea Cocoși în curte, și puicuțe, Și sub aripa lui ținea Fetițe tandre și drăguțe!!!

Dar poate că nici nu a fost acest text, ci un altul, pe aceeași melodie, indecent la culme. Nu asta are importanță, ci faptul că, după toate cele descrise aici, la „Varietăți" începu o ade­vărată babilonie. Spre loja lui Sempleiarov alerga miliția, cu­rioșii dădeau buzna spre rampă, răsunau explozii infernale de rîs, strigăte turbate, estompate de clinchetul talerelor de alamă ale orchestrei.

Se văzu cum, deodată, pe scenă nu mai rămase nimeni, pezevenghiul de Fagot, ca și neobrăzatul cotoi Behemoth se topiră parcă în văzduh, pierind cum pierise mai înainte ma­gul și fotoliul său cu tapiseria decolorată.



13

Apariția eroului

Așadar, necunoscutul îl amenințase pe Ivan cu degetul, șoptindu-i „S-s-s-t!"...

Poetul își lăsă picioarele pe podea și-și încorda privirea. Pe ușa dinspre balcon își băgă capul cu fereală un bărbat de vreo treizeci și opt de ani, brunet, cu obrajii rași, cu nasul as­cuțit și ochii plini de neliniște. O șuviță de păr îi căzuse pe frunte.

încredințîndu-se că Ivan e singur și trăgînd cu urechea la sunetele din jur, misteriosul vizitator prinse curaj și intră în cameră. Atunci Ivan observă că și necunoscutul era îmbră­cat cu haine de spital. Purta pijama, papuci pe piciorul gol, iar pe umeri, un halat cafeniu.

Nou-venitul îi făcu lui Ivan cu ochiul, ascunse în buzunar o legătură de chei, apoi întrebă dacă se poate așeza și, pri­mind un răspuns afirmativ, se instala în fotoliu.

— Cum ai nimerit aici? îl întrebă Ivan, în șoaptă, supu-nîndu-se degetului uscățiv care-l avertiza. Grilajele dinspre balcon nu sînt încuiate cu lacăt?

— Da, sînt încuiate, încuviință oaspetele; însă Praskovia Feodorovna, o ființă tare cumsecade, e, din păcate, distrată. Cu o lună în urmă i-am șterpelit o legătură de chei, și în fe­lul acesta pot să ies în balconul comun, care se întinde ca un

138

139

brîu pe tot etajul, și să mai vizitez din cînd în cînd cîte un vecin.

— De vreme ce poți ieși în balcon, rezultă că poți să și fugi de aici; sau e prea sus? se interesă Ivan.

— Nu, răspunse hotărît oaspetele, nu pot să fug de aici, nu pentru că ar fi prea sus, ci pentru că nu am unde. Făcu o pauză, apoi adăugă: Așadar, stăm închiși?

— Stăm, îi răspunse în ton Ivan, uitîndu-se cu atenție în ochii nou-venitului, căprui și fără astîmpăr.

— Da... zise oaspetele, neliniștindu-se, sper însă că nu ești nebun furios? Pentru că, știi, nu pot îndura gălăgia, vîn-zoleala, folosirea forței și alte lucruri de felul ăsta. Urăsc, în­deosebi, țipetele omenești, indiferent dacă exprimă suferință, furie sau alte simțăminte. Liniștește-mă, te rog, spune-mi, așa-i că nu ești nebun furios?

— Aseară, la restaurant, l-am pocnit pe unul peste bot, mărturisi cu curaj poetul înviorat.

— Pe ce motiv? întrebă sever oaspetele.

— Păi, ca să fiu sincer, fără nici un motiv, îi răspunse, stîn-jenit, Ivan.

— E rușinos, îl mustră oaspetele, adăugind: Și apoi ia seama cum te exprimi: „l-am pocnit peste bot"... Despre om nu se poate spune sigur ce are: bot sau față. Eu însă cred că are față. Așa că, să știi, cu pumnii nu... Să te lași de treburi d-astea și pentru totdeauna.

După ce-l muștrului astfel pe Ivan, oaspetele se informă:

— Profesia dumitale?

—- Poet, mărturisi cam în silă Ivan. Vizitatorul se întrista.

— Oh! ce ghinion pe capul meu! exclamă el, dar, dîndu-și seama că făcuse o gafă, își ceru scuze, și întrebă: care-i numele dumitale?

— Bezdomnîi.

— Eh, eh... zise oaspetele, strîmbîndu-se.

— Nu-ți plac versurile mele? îl întrebă curios Ivan.

— Nu-mi plac nici de frică.

— Ce anume ai citit?

— N-am citit nici un vers de-al dumitale! exclamă nervos vizitatorul.



140

— Atunci de ce vorbești așa?

— Mare lucru! Parcă n-aș fi citit alte versuri! Deși, poate că printr-o... minune...? Bine, sînt gata să le accept. Spune, sînt frumoase versurile pe care le-ai scris?

— Oribile! rosti deodată sincer și neînfricat Ivan.

— Să nu mai scrii! făcu rugător vizitatorul.

— Promit și jur! făgădui solemn poetul.

întăriră jurămîntul cu o strîngere de mînă, dar, tocmai în clipa aceea, din coridor se auziră niște pași domoli și glasuri.

— S-s-t! șopti oaspetele și sări în balcon, închizînd ușa cu grilaj.

In rezervă își băgă capul Praskovia Feodorovna, îl întrebă pe Ivan cum se simte și dacă vrea să doarmă cu lumina aprin­să ori stinsă. Acesta o rugă să lase lumina aprinsă și Prasko­via Feodorovna se retrase urîndu-i noapte bună. Cînd totul se liniști, din balcon se reîntoarse oaspetele.

Acesta îi comunică în șoaptă lui Ivan că în rezerva 119 a fost adus unul nou, un grăsan cu fața stacojie, care bom­băne tot timpul despre nu se știe ce valută ascunsă în canalul de ventilație și care se jură că la ei, pe Sadovaia, s-a instalat necuratul.

— îl înjură pe Pușkin de toți sfinții și urlă întruna: „Ku-rolesov, bis, bis!" povesti oaspetele, cutremurîndu-se înspăi-mîntat. Dar apoi se liniști, se instala din nou în fotoliu și zise: De altfel, să-l lăsăm în plata Domnului, și, reluînd firul discu­ției întrerupte, întrebă: Așadar, din ce cauză ai nimerit aici?

— Din cauza lui Pilat din Pont, răspunse Ivan aruncînd o privire mohorîtă în podea.

— Cum?! strigă oaspetele, uitînd de orice prudență și as-tupîndu-și în clipa următoare gura cu mîna. Ce coincidență extraordinară! Te implor să-mi povestești! Te implor!

Căpătînd, fără vreun motiv anume, încredere în necunos­cut, la început poticnindu-se și fîstîcindu-se, apoi mai cu în­drăzneală, îvan se apucă să-i istorisească întîmplarea din ajun, de la Patriarșie prudî. Da, misteriosul hoț de chei era pentru Ivan Nikolaevici un auditor ideal. Oaspetele nu-l socotea ne­bun; părea foarte interesat de istorisirea poetului și, tot ascul-tînd, pînă la urmă se entuziasma la culme. îl întrerupea me­reu pe Ivan cu exclamații:

141

— Și, și, mai departe? Te rog din suflet, mai departe! Dar, pentru Dumnezeu, punct cu punct!

Ivan nu lăsa nimic deoparte, ba chiar îi venea mai ușor să povestească așa; treptat, treptat, ajunse la scena cînd, înfă­șurat într-o mantie albă cu căptușeală sîngerie, Pilat din Pont ieșise în balcon.

Oaspetele își împreună mîinile ca pentru rugăciune, șop­tind:

— O, cum am ghicit! O, cum am ghicit totul! Descrierea morții îngrozitoare a lui Berlioz necunoscutul

o întîmpină cu o observație enigmatică, în timp ce ochii îi scă­părau de ură:

— De un singur lucru îmi pare rău, că în locul lui Berlioz nu a fost criticul Latunski sau literatul Mstislav Lavrovici; și exclamă apoi frenetic, tot în șoaptă: Mai departe!

Motanul care voise să-și plătească biletul de tramvai îl amu­ză grozav pe oaspete; se înăbușea de un rîs mut, uitîndu-se la Ivan, care, surescitat de succesul povestirii sale, sarea, ghe­muit, imitînd motanul cu grivna sub mustață.

în cele din urmă, după ce povesti întîmplarea de la „Casa Griboedov", întristat și întunecat la chip, Ivan încheie:

— Și uite așa am ajuns aici.

Oaspetele își puse mîna cu simpatie pe umărul bietului poet, vorbind astfel:

— Nefericit poet! Dar numai dumneata singur, dragul meu, ești vinovat, ți-ai făcut-o cu mîna dumitale. Nu trebuia să te porți cu el atît de familiar și oarecum chiar obraznic. Iată răsplata. Ba ar merita încă să zici merci c-ai scăpat atît de ieftin.

— Dar cine o fi el, mă rog, la urma urmei? exclamă Ivan, scuturîndu-și pumnii, excitat la culme.

Oaspetele îl privi cu luare-aminte și-i răspunse tot cu o întrebare:

— Dar n-o să te enervezi prea tare? Noi, cei de aici, nu sîntem oameni prea de nădejde. N-o să urmeze după aia doc­tor, injecții? N-o să se facă zarvă?

— Nu, nu, exclamă Ivan. Spune, te rog, cine-i el?

— Bine, răspunse oaspetele, urmînd răspicat și convin­gător: ieri la Patriarșie prudî te-ai întîlnit cu Satana.

După cum promisese, Ivan nu se enervă, dar rămase uluit.

142

— Imposibil! Nu există Satana!

— Să-mi fie cu iertare. Dar dumneata ești cel mai puțin îndreptățit s-o spui. Ai fost, după cît se pare, una din primele lui victime. Ești internat, după cum îți dai seama, într-o cli­nică de psihiatrie, și mai cutezi să spui că el nu există! E ciu­dat, crede-mă!

Zăpăcit de-a binelea, Ivan amuți:

— De-ndată ce ai început să mi-l descrii, urmă oaspetele, am bănuit cu cine ai avut plăcerea să conversezi aseară. Și, mărturisesc cinstit, mă mir de Berlioz! în ce te privește, desi­gur, ești un novice, ca să zic așa (aici oaspetele își ceru din nou scuze) — Berlioz însă, după cîte am auzit despre el, a citit to­tuși ceva în viața lui! Cînd mi-ai relatat primele vorbe rostite de acest profesor, mi s-au risipit toate îndoielile. Pe el, dragul meu, nu poți să nu-l recunoști? De fapt, dumneata... te rog iarăși să mă ierți, cred că nu mă înșel, ești un ignorant, nu-i așa?

— Indiscutabil, încuviință Ivan, devenit de nerecunoscut.

— Ei, vezi... Doar pînă și chipul pe care mi l-ai descris, ochii aceia unul într-un fel, celălalt într-alt fel, sprîncenele!... Iartă-mă, dar n-ai auzit pesemne nici de opera Faust?

Ivan se simți teribil de rușinat și, cu obrajii în flăcări, în­cepu să mormăie ceva despre o vilegiatură, o călătorie la o casă de odihnă... Din Ialta...

— Ei, tocmai ceea ce spuneam... Nu-i de mirare! Berlioz însă, repet, mă uimește... Era un om nu numai cinstit, dar și foarte abil. Deși, în apărarea lui trebuie să spun că, desigur, Woland e în stare să-l ducă de nas și pe unul mai ceva ca Ber­lioz.

— Cum ai spus?! strigă la rîndul său Ivan.

— Mai încet!

Ivan se lovi cu palma peste frunte, șuierînd:

— înțeleg, înțeleg. Am văzut un W pe cartea lui de vizită. A-ia-ia-i, ce poveste! Tăcu un timp, descumpănit, privind stă­ruitor discul lunii ce plutea de cealaltă parte a grilajului, apoi vorbi: în concluzie, se putea deci foarte bine să-l fi vizitat pe Pilat din Pont. Că doar el era născut pe vremea aceea! Și se mai zice că sînt nebun! adăugă Ivan, arătînd revoltat spre ușă.

O cută amară se contura în colțul gurii oaspetelui.

143

— Să privim adevărul drept în față. Și oaspetele se în­toarse spre astrul nopții, care trecea repede printr-un nor. Și dumneata, și eu sîntem nebuni, ce să ne mai ascundem după deget! Vezi, el te-a zguduit și te-ai scrîntit, pentru că ai fost pesemne un teren propice pentru așa ceva. Dar ceea ce po­vestești s-a întîmplat, fără doar și poate, în realitate. Numai că toate acestea sînt atît de ieșite din comun, încît pînă și Stra-vinski, un psihiatru genial, nu te-a crezut. Te-a examinat? (Ivan încuviință din cap.) Interlocutorul dumitale l-a vizi­tat pe Pilat, și a fost la dejun la Kant, iar acum se află la Mos­cova.

— Bine, dar o să facă prăpăd pe aici! Cumva trebuie să punem mîna pe el! ridică, nu tocmai convins, capul, vechiul Ivan, pe care noul Ivan nu izbutise încă să-l doboare de-a

binelea.

— Ai încercat și-ți ajunge, ripostă ironic oaspetele. Nici pe alții nu-i sfătuiesc să încerce. Că o să facă prăpăd, poți fi sigur! Ah! Ce ciudă mi-e că l-ai întîlnit dumneata, și nu eu! Deși totul s-a stins și cenușa s-a așternut peste tăciuni, îți jur că pentru întîlnirea aceasta aș fi dat legătura de chei furată de la Praskovia Feodorovna; e tot ce am de dat. Sînt sărac lipit pămîntului.

— Dar ce nevoie ai de el?

Multă vreme oaspetele tăcu trist, cuprins de un zgîlțîit nervos, dar în cele din urmă vorbi:

— Vezi ce istorie ciudată? Mă aflu aici din aceeași cauză ca și dumneata, și anume din cauza lui Pilat din Pont. Spu-nînd acestea, oaspetele privi temător în jur și urmă: E vorba de un roman despre Pilat, pe care l-am scris acum un an.

— Sînteți scriitor? întrebă cu interes poetul. Oaspetele, întunecîndu-se la față, îl amenință cu pumnul.

— Sînt maestru, spuse el cu un aer sever. Scoase din bu­zunarul halatului o tichie unsuroasă, pe care era brodată cu mătase galbenă o literă majusculă M. își puse tichia și i se arătă lui Ivan en profil și enface, pentru a demonstra că este maes­tru. Mi-a cusut-o cu mîinile ei, adăugă el misterios.

— Vreți să-mi spuneți numele dumneavoastră de familie?

144

— Nu mai am nume de familie, răspunse disprețuitor ciu­datul oaspete. Am renunțat la el, cum, de altfel, am renunțat la toate în viață. Să-l lăsăm uitării.

— Vorbiți-mi, cel puțin, despre roman, îl rugă cu delica­tețe Ivan.

— Cu plăcere. Viața mea, trebuie să ți-o spun, se orînduise nu tocmai obișnuit, începu oaspetele.

... De specialitate istoric, cu doi ani în urmă mai lucra încă la un muzeu din Moscova, făcînd și traduceri.

— Din ce limbă? îl întrerupse cu interes Ivan.

— Cunosc cinci limbi în afară de rusă: engleza, franceza, germana, latina și greaca. Și mai citesc puțin italienește.

— Ian te uită! șopti, invidios, Ivan.

... Istoricul trăia retras, singuratic, nu avea rude și aproa­pe nici o cunoștință la Moscova. Și, închipuiți-vă, într-o zi cîș-tigă o sută de mii de ruble.

— Imaginează-ți uimirea mea, șopti oaspetele cu tichia neagră; bag mîna în coșul cu rufe murdare, mă uit — același număr ca și în ziar. Obligația pe care o aveam în coș, îl lămuri el pe poet, mi-o dăduse cineva la muzeu.

... După ce cîștigase o sută de mii de ruble, misteriosul oaspete al lui Ivan se comportase în felul următor: cumpă­rase cărți, își părăsise camera pe care o ocupa pe strada Mias-nițkaia...

— U-u-uf, ce văgăună afurisită! mîrîi el.

Știi ce sînt cei care clădesc o casă pe un teren ce le-a fost atribuit? îl întrebă oaspetele pe Ivan, și îndată îl lămuri: un grup puțin numeros de escroci, care cumva a rămas pînă as­tăzi la Moscova...

... Pe o ulicioară, aproape de Arbat, închiriase două ca­mere la subsol într-o căsuță împrejmuită de o grădină mică. Părăsi slujba de la muzeu și începu să scrie romanul despre Pilat din Pont.

— Ah! A fost o epocă de aur! șopti povestitorul, cu ochi strălucitori. O locuință absolut separată, pe deasupra un ves­tibul cu o chiuvetă, sublinie el, mîndru nevoie-mare, feres­truici joase, chiar deasupra cărării pietruite ce ducea de la poartă spre căsuță. In fața ferestrelor, la cîțiva pași numai, chiar lîngă gard, rufe de liliac, un tei și un arțar. Of, of, of!

145

Iarna vedeam rareori pe fereastră niște picioare negre, și au­zeam zăpada scîrțîind sub pașii trecătorilor. în soba mea du­duia totdeauna, vesel, focul. Deodată sosi primăvara și prin geamurile tulburi, am văzut tufele de liliac, întîi golașe, apoi îmbrăcîndu-se în verde. Și tocmai atunci, în primăvara tre­cută, se întîmplă ceva mult mai încîntător decît cele o sută de mii de ruble cîștigate, ceea ce este, vă rog s-o recunoașteți, o sumă uriașă!

— E adevărat, recunoscu Ivan care asculta cu luare-a-minte.

— Deschisesem fereastra și ședeam în camera a doua, mi­cuță de tot. Oaspetele se apucă să descrie cu mîinile mobila din odaia aceea: Aici un divan, la peretele opus un alt divan, iar la mijloc, o măsuță cu o splendidă veioză; mai spre fereas­tră, cărțile; tot acolo, o mică masă de scris, iar în prima came­ră — o cameră enormă, paisprezece metri! — cărți, cărți și soba. Ah, ce interior aveam! și ce grozav mirosea liliacul. Și, de oboseală, capul meu se făcea ușor, Pilat se apropia verti­ginos de sfîrșit...

— Mantie albă, căptușeală roșie! înțeleg! exclamă Ivan.

— întocmai! Pilat se apropia vertiginos de sfîrșit, se apro­pia de sfîrșit, și de atunci știam chiar cuvintele cu care voi încheia romanul: „... Al cincilea procurator al Iudeii, călăre­țul Pilat din Pont." Și, firește, ieșeam afară să mă plimb. O sută de mii, o sumă uriașă, și aveam un costum superb de haine. Sau mă duceam să iau masa la un restaurant ieftin. Pe Arbat era un restaurant foarte bun, nu știu dacă mai există și astăzi. Apoi, oaspetele deschise larg ochii și, privind luna, își urmă șoapta:

... Purta în brațe un buchet de flori galbene oribile, neli­niștitoare. Dracu le știe cum se numesc, dar la Moscova apar cele dintîi. Florile contrastau cu pardesiul ei negru, de primă­vară. Purta în brațe un buchet de flori galbene. O culoare care aduce nenoroc. Cotind de pe Tverskaia într-o ulicioară, în­toarse capul. Cunoști Tverskaia, nu-i așa? Mii de oameni se perindau pe strada asta, dar te asigur că ea mă văzu numai pe mine și mă privi, poate nu neliniștită, ci îndurerată. Pe mine mă uimise atunci nu atît frumusețea ei, cît singurătatea cu totul neobișnuită, nemaivăzută, ce i se citea în ochi. Supunîn-

146

du-mă acelui simbol galben, am cotit și eu în ulicioară, luînd-o pe urmele ei. Pășeam amîndoi tăcuți pe ulicioara strîmbă, ce­nușie, ea pe o parte, eu, pe cealaltă, și nu era, închipuie-ți, în afară de noi doi, țipenie de om. Mă chinuiam — aveam sen­zația că neapărat trebuie să-i vorbesc, și mă temeam că n-am să pot scoate o vorbă, că ea va pleca și nu o voi mai vedea, niciodată. Dar, pe neașteptate, închipuie-ți, a vorbit: „Vă plac florile mele?"

Mi-amintesc de glasul ei, grav, dar cu inflexiuni neaștep­tate și, deși e stupid, mi se păruse în clipa aceea că ecoul ră­sunase în ulicioară, desprinzîndu-se dintr-un zid galben și murdar. Traversînd grăbit strada și apropiindu-mă de ea, i-am răspuns: „Nu."

M-a privit mirată, iar eu mi-am dat seama deodată că iu­bisem toată viața mea această femeie! Ce istorie, nu-i așa? Ai să spui, firește, că sînt nebun?

— Nu spun deloc, sări Ivan, adăugind: Mai departe, vă implor.

Și oaspetele urmă: .

— Da, m-a privit mirată, apoi m-a întrebat: „Nu vă plac florile?" în glasul ei mi se păruse că deslușesc ceva ostil. Pă­șeam alături de dînsa, străduindu-mă să țin cadența și, spre mirarea mea, nu mă simțeam cîtuși de puțin stînjenit.

„Ba-mi plac, însă nu de-astea."

„De care?"

„Trandafirii."

în clipa următoare am regretat răspunsul meu, pentru că ea, zîmbind vinovată, își aruncă florile într-un șanț. Des­cumpănit, le-am ridicat și i le-am întins, însă ea, cu un zîmbet amar pe buze, le refuză: așa că ne-am urmat drumul — eu cu florile ei în mînă.

Am mers un timp așa în tăcere, pînă cînd ea îmi luă florile și le aruncă în mijlocul străzii, apoi își puse mîna cu mănușă neagră în mîna mea și ne-am urmat drumul unul lîngă altul.

— Mai departe, se rugă de el Ivan și, vă rog, să nu săriți nimic!

— Mai departe? repetă oaspetele întrebarea. Ai putea să ghicești și singur ce-a urmat. Cu mîneca dreaptă își șterse o lacrimă neașteptată și continuă: Dragostea răsărise în calea

147

noastră, așa cum din pămînt răsare într-o ulicioară un uci­gaș — ne iovi pe amîndoi deodată! Astfel lovește fulgerul, și tot așa pumnalul! De altminteri, ea, mai tîrziu, susținea că lucrurile nu stau așa, că ne iubeam de mult, de cînd lumea, fără să ne cunoaștem, fără să ne fi văzut vreodată și că ea tră­ise cu un alt bărbat... iar eu acolo, atunci... cu asta, cum îi spune...

— Cu cine? insistă Ivan.

— Cu asta, ei cu, of, am uitat: se enervă oaspetele, poc­nind din degete.

— Ați fost căsătorit?

— Păi da, de aia pocnesc din degete... Cu Varenka... cu Manecika... ba cu Varenka... avea o rochie în dungi, și la mu­zeu... Deși, nu mai țin minte.

Așadar, ea îmi spuse că ieșise în ziua aceea din casă, cu flori galbene în brațe, ca eu, în sfîrșit, s-o găsesc, și că, dacă nu ne-am fi întîlnit, s-ar fi otrăvit, pentru că viața-i era pustie.

Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înțeles acest lucru chiar în aceeași zi, chiar peste un ceas, cînd ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lîngă zidul Kremlinului, pe chei.

Stăteam de vorbă, ca și cum nu ne-am fi despărțit decît ieri, parcă ne cunoșteam de ani și ani. Ne înțeleseserăm să ne întîlnim a doua zi tot acolo, pe malul rîului Moscova, și ne-am întîlnit. Soarele de mai ne zîmbea. Și în scurt timp fe­meia aceasta a devenit soția mea de taină.

Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aștept de cum se iveau zorile. Cum o așteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabi­lită, mă așezam la fereastră și pîndeam să aud trîntindu-se portița veche. Și ce curios: înainte de a o cunoaște, în curticica noastră arareori venea cineva; mai bine zis, nu venea nimeni: acum însă mi se părea că tot orașul se scurge pe la noi. Se trîntește portița, îmi bate inima, și, închipuiește-ți, la nivelul feței mele, în spatele geamului, apar negreșit niște cizme mur­dare ale cuiva. Un tocilar. Dar cine în casa noastră are nevoie de un tocilar? Ce să ascută? Care cuțite?

Ea intra o dată pe portiță, dar mie, nu mint, pînă atunci, pe puțin de zece ori inima îmi bătea să-mi spargă pieptul — nu alta! Apoi, cînd venea ora ei și ceasornicul arăta amiaza,

148

inima pornea să bată nebunește pînă în clipa cînd, aproape fără zgomot, se apropiau de fereastră pantofii cu fundă nea­gră de antilopă, prinsă în cataramă de metal.

Uneori se răsfăța și, oprindu-se lîngă a doua fereastră, cio­cănea cu vîrful pantofului în geam. în aceeași clipă, ieșeam la fereastra în care ciocănise, dar pantoful dispărea, dispă­rea și mătasea neagră care pentru o clipă întunecase lumina zilei, și eu mă duceam să-i deschid.

Te asigur că nimeni nu știa de legătura noastră, cu toate că, de obicei, nu se întîmplă așa. Nici bărbatul ei, nici cunoș­tințele nu știau nimic. Cei din căsuța veche, unde se afla sub­solul ocupat de mine, cunoșteau situația, fără îndoială, fiind­că vedeau că vine o femeie în vizită, dar numele nu i-l știau.

— Dar cine era? se interesă Ivan foarte curios să afle po­vestea asta de dragoste.

Oaspetele făcu un gest care însemna că n-o să spună asta niciodată nimănui și-și urmă povestirea.

Ivan află că maestrul și necunoscuta se îndrăgostiseră atît de tare unul de altul, încît deveniseră inseparabili. Ivan își închipuia (din povestire) cele două cămăruțe de la subsol, unde veșnic domnea o penumbră deasă din cauza liliacului și a gardului. Vedea aievea mobila tapisată cu roșu, roasă, bi­roul, ceasornicul care suna din jumătate în jumătate de oră, și cărțile, multe cărți, ce se înălțau de la podeaua vopsită pînă la tavanul afumat, și sobă.

Află că din primele zile ale legăturii lor, oaspetele său și tainica lui soție se convinseseră că destinul îi scosese pe unul în calea celuilalt la încrucișarea străzii Tverskaia cu ulicioara aceea, fiind făcuți unul pentru altul și sortiți să nu se mai des­partă niciodată.

Din povestirea oaspetelui său, Ivan mai află cum își pe­treceau ziua cei doi îndrăgostiți. Cînd venea la el, își punea mai întîi șorțul în antreul îngust unde se afla și chiuveta cu care se mîndrea atîta sărmanul bolnav, aprindea lampa cu petrol instalată pe masă, pregătea dejunul și așeza masa în prima cameră. Cînd se dezlănțuiau furtunile de mai, și prin fața geamurilor cam chioare se rostogoleau cu zgomot în gang șuvoaie năvalnice, amenințînd să inunde și cel din urmă adă­post, cei doi îndrăgostiți aprindeau focul în sobă și-și coceau

149

cartofi. Se ridicau aburi, coaja neagră de cartofi îți murdărea degetele. La subsol se auzeau rîsete, copacii din grădină își scuturau crenguțele rupte în timpul ploii și inflorescențele albe.

După ce se sfîrșiră furtunile și veni vara toridă, într-un vas de flori apărură trandafirii mult așteptați, dragi amîndurora. Maestrul lucra febril la romanul său, care o absorbise și pe necunoscută.

— Zău, în unele momente eram gelos pe el, îi șoptea lui Ivan oaspetele nocturn venit din balconul scăldat în lumina palidă a lunii.

înfigîndu-și în păr degetele subțiri cu unghiile ascuțite, ea citea și recitea la nesfîrșit cele așternute pe hîrtie, iar apoi lucra tichiuța aceea cu monogramă galbenă. Cîteodată ședea chircită lîngă rafturile de jos ale bibliotecii sau, stînd în pi­cioare și ajungînd pînă la cele de sus, ștergea cu cîrpa sutele de cotoare prăfuite. îi prezicea glorie, îl zorea, și în perioada aceea începuse să-i spună „maestru". Aștepta nerăbdătoare cuvintele făgăduite, ultimele cuvinte despre al cincilea procu­rator al Iudeii, repeta, cîntat, cu glas tare, fraze răzlețe care-i plăceau și spunea că în romanul acesta e viața ei.

Romanul fusese terminat în luna august și dat unei dacti­lografe necunoscute care-l transcrise în cinci exemplare. în sfîrșit, sosise ceasul cînd trebuia să părăsească refugiul tainic și să iasă în arena vieții.

— Am ieșit în arena vieții, ținînd manuscrisul în mînă, și atunci viața mea a luat sfîrșit, șopti maestrul, plecîndu-și capul, și multă vreme după aceea tichia neagră cu „M"-ul ei galben nu s-a mai oprit din clătinat.

Oaspetele își urmă povestirea, care era acum cam incoe­rentă, un singur lucru se putea înțelege, că atunci se petre­cuse o catastrofă cu el.

— Nimerisem pentru prima oară în lumea literaturii; acum însă, cînd totul s-a sfîrșit, și pieirea mea este evidentă, îmi aduc aminte de el cu groază, șopti solemn maestrul, ridicîndu-și mîna. Da, m-a uimit din cale-afară, ah, cît de mult m-a uimit!

— Cine? șopti abia auzit Ivan, temîndu-se să nu-l tulbure pe povestitor.

150

— Redactorul, ți-am spus doar, redactorul! Da, îmi citise romanul. Mă privea cu coada ochiului, de parcă mi se um­flase obrazul din cauza vreunui abces la măsea; se uita într-un ungher și mai și chicotea stînjenit. Frămînta manuscrisul în mînă, fără rost, icnind. întrebările lui mi se păreau ale unui nebun. Fără un cuvînt în legătură cu romanul, el mă întrebă cine sînt și de unde am răsărit, dacă scriu de mult și de ce nu s-a auzit vorbindu-se de mine mai înainte, punîndu-mi chiar o întrebare de-a dreptul idioată, din punctul meu de vedere: cine m-a inspirat să scriu un roman cu o temă atît de ciudată? în cele din urmă m-am plictisit și l-am întrebat direct dacă îmi va publica sau nu romanul. începu să se agite, să mormăie, declarîndu-mi că singur nu poate lua o hotărîre, că opera mea trebuie citită și de alți membri ai colegiului redacțional, și anume de criticii Latunski și Ariman, precum și de literatul Mstislav Lavrovici. M-a invitat să mai vin peste două săptă­mîni. Cînd am venit după două săptămîni, am fost primit de o țipă care, de atîtea minciuni ce-i ieșeau din gură, se uita cruciș.

— Era Lapșennikova, secretara de redacție, zise zîmbind Ivan, care cunoștea prea bine lumea descrisă cu atîta mînie de oaspetele său.

— Se poate, îl opri acesta, ei bine, ea mi-a înapoiat roma­nul, destul de ferfenițit și slinos. Străduindu-se să nu-mi în-tîlnească privirea, Lapșennikova m-a înștiințat că redacția are portofoliul asigurat pe doi ani și că, din cauza asta, problema publicării romanului meu, după cum se exprima ea, „nu se pune". Ce mai țin minte din cele ce s-au mai petrecut? mor­măi maestrul, frecîndu-și tîmpla. Da, petalele roșii scuturate pe prima pagină a manuscrisului meu și ochii prietenei mele. Da, ochii ei nu i-am uitat.

Povestea oaspetelui era tot mai confuză și mai plină de reticențe. Vorbi ceva despre o ploaie piezișă și despre dispe­rarea care se înstăpînise după aceea în refugiul de la subsol; despre drumul pe care-l mai făcuse el într-un loc. în șoaptă disperată, zicea că n-o învinuiește deloc pe ea, pe aceea care îl îmboldise să lupte, o, nu, nu o învinuiește!

— Þin minte, o, da, țin minte acea pagină intercalată, bles­temată pagină, mormăia oaspetele, desenînd în văzduh cu

151

două degete ale mîinilor, o foaie de ziar, și Ivan înțelese din următoarele fraze încîlcite că un alt redactor tipărise un mare fragment din romanul aceluia care își zicea maestru.

După spusele lui, nu trecură mai mult de două zile, cînd într-un alt ziar apăru un articol semnat de criticul Ariman, care se numea „Un dușman sub aripa redactorului", în care se spunea că oaspetele lui Ivan, folosindu-se de superficiali­tatea, ignoranța și lipsa de cultură a redactorului, făcuse ten­tativa de a strecura la tipar o apologie a lui Isus Cristos.

— O, cum să nu, îmi amintesc, sări Ivan. Am uitat însă numele dumneavoastră.

— Să lăsăm, repet, eu nu mai am nume, îi răspunse oas­petele. Nu e vorba de asta. A treia zi, în alt ziar, apăru un ar­ticol semnat de Mstislav Lavrovici, în care autorul cerea să se lovească și să se lovească tare în „pilatism" și în cel care și-a pus în gînd să-l strecoare (din nou același cuvînt afurisit) în presă. Uluit de cuvîntul acesta nemaiauzit, „pilatism", am despăturit și un al treilea ziar. Am găsit acolo două articole: unul — al lui Latunski, celălalt — semnat cu inițialele „N.E." Te asigur că cele scrise de Ariman și Lavrovici se puteau so­coti o glumă în comparație cu opera lui Latunski. E de ajuns să-ți spun că articolul în cauză se intitula „Un militant de rit vechi". Mă absorbise într-atît lectura articolelor despre per­soana mea, încît nu observasem cum ea (uitasem să închid ușa) își făcuse apariția ținînd umbrela udă și niște ziare mu­iate de ploaie în mînă. Ochii îi ardeau, mîinile îi tremurau și erau reci. întîi s-a repezit să mă sărute, apoi, cu glasul răgu­șit, bătînd cu palma în masă, mi-a declarat că-l va otrăvi pe Latunski.

Auzind cuvintele maestrului, Ivan scînci stânjenit, dar fără să spună o vorbă cu glas tare.

— Au venit apoi zile tare triste. Romanul era scris, nu mai aveam ce face, și amîndoi nu făceam altceva decît să stăm pe jos, pe un covoraș din fața sobei și să privim focul. De alt­fel, acum ne despărțeam mai des decît înainte. Ea pleca să se plimbe. Iar mie mi s-a întîmplat ceva original, cum mi s-a mai întîmplat de multe ori în viață... Pe neașteptate mă fă­cusem cu un prieten. Da, da, da, închipuiește-ți. în general, nu prea sînt dispus să mă apropii de oameni, sînt suspicios,

152

neîncrezător. Și închipuiește-ți, neapărat mi se strecoară în suflet cineva neprevăzut, neașteptat și care, aparent, semă-nînd cu dracu știe ce, mie începe să-mi placă grozav. Tot așa și atunci, în vremea aceea blestemată, s-a deschis deodată portița grădinii noastre mici. Þin minte că era și o zi tare fru­moasă. Ea nu era acasă. Pe portiță intră un om, s-a dus în casă, avea o treabă cu proprietarul meu, apoi a coborît în grădină și cumva, în doi timpi, făcu cunoștință cu mine. S-a recoman­dat că este ziarist. Mi-a plăcut atît de mult, încît, închipuieș­te-ți, și astăzi uneori îmi aduc aminte de el și mi-e dor de el. Mai departe — a început să treacă adesea pe la mine. Am aflat că este necăsătorit, că stă aproape de mine, într-un apar­tament cam ca al meu, dar că e destul de strîmtorat acolo, și multe altele... Nu mă invita să trec pe la el. Soției mele nu i-a plăcut, ba chiar i-a fost antipatic. I-am luat apărarea. Iar ea a spus:

„Fă cum vrei, dar îți spun că omul acesta este respingător." Am izbucnit în rîs. Da, însă, de fapt, de ce m-a atras? Ade­vărul e că, în general, fără surprize lăuntrice, în carapacea lui, omul nu e interesant. O astfel de surpriză avea Aloizi (da, uitasem să spun că noua mea cunoștință se numea Aloizi Mogarîd). Nu întâlnisem niciodată pînă atunci și sînt convins că nici nu voi întâlni un om cu o minte ca a lui Aloizi. Dacă nu înțelegeam sensul unei notițe de ziar, Aloizi mi-o explica textual într-o clipă și unde mai pui că o făcea ușor, în doi timpi. Același lucru se petrecea și cu problemele și fenome­nele legate de viață. Dar asta era putin. Aloizi m-a cucerit prin pasiunea sa pentru literatură. Nu s-a liniștit pînă nu am că­zut de acord să-i citesc romanul meu, din scoarță în scoarță, și trebuie să-ți spun că despre roman s-a pronunțat foarte mă­gulitor, dar cu o precizie uluitoare, a semnalat toate obser­vațiile redactorului, referitoare la acest roman, de parcă ar fi asistat la întrevedere. Nimenea sută la sută, cum s-ar spune. Afară de asta, mi-a explicat cu precizie matematică de ce ro­manul meu nu a putut fi tipărit, și mi-am dat seama că nu se înșală. Spunea direct: capitolul cutare nu poate să meargă... Articolele, remarcă, te rog, nu mai conteneau. La primele am rîs. Dar, pe măsură ce apăreau, se schimba și atitudinea mea fată de ele. Al doilea stadiu a fost acela al mirării. Cu tot

153

tonul lor amenințător și încrezut, se simțea ceva extrem de fals și plin de ezitare, literalmente în fiecare rînd al acestor articole. Mi se părea tot timpul, și nu mă puteam dezbăra de această senzație, că autorii acestor articole spun altceva decît ceea ce ar vrea să spună și că tocmai aceasta provoacă furia lor. După aceea, închipuiește-ți, veni și a treia fază — faza fri­cii. Nu era vorba de teama de aceste articole, nu, pur și sim­plu mă cuprindea teama de alte lucruri care nu aveau nici o legătură cu articolele și nici cu romanul. Astfel, de exem­plu, mă temeam de întuneric. într-un cuvînt, făcusem o boală psihică. Mi se părea, mai ales cînd eram gata să adorm, că o caracatiță mlădioasă și rece își strecoară tentaculele drept spre inima mea. Și a trebuit să încep să dorm cu lumina aprinsă. Iubita mea se schimbase mult (despre caracatiță nu-i vor­bisem, desigur, dar își dădea seama că e de rău cu mine), slă­bise și-și pierduse rumeneala, nu mai rîdea niciodată și se ruga întruna de mine s-o iert că mă sfătuise să-mi public un fragment din roman. Spunea să las totul baltă, să plec în Sud, pe țărmul Mării Negre, cheltuind pentru această călătorie tot restul de bani ce-mi rămăsese din suta de mii.

Era foarte stăruitoare, și ca să n-o contrazic (ceva îmi spu­nea că nu-mi va fi dat să plec pe litoralul Mării Negre), îi făgăduisem să-i fac pe plac într-una din zile. Mi-a spus că-mi va cumpăra chiar ea biletul de tren. Atunci, am scos toți banii mei, adică circa zece mii de ruble, și i-am dat. „De ce atît de mult?" se mirase ea. I-am răspuns că mi-e frică de hoți și c-o rog să-mi păstreze banii pînă ce plec. Luînd banii și punîn-du-i în poșetă, m-a sărutat și mi-a spus că ar fi preferat să moară decît să mă lase singur în halul în care mă aflam, dar că este așteptată, că se supune — e nevoită s-o facă — și că se va întoarce a doua zi. Mă implora să nu mă tem de nimic. Era-n amurg, pe la mijlocul lui octombrie. A plecat. M-am întins pe divan și am adormit, fără să aprind lumina.

M-am trezit cu senzația că în odaie se afla din nou caraca­tița. Bîjbîind prin întuneric, cu chiu, cu vai am reușit să aprind

lampa.

Ceasul meu de buzunar arăta ora două noaptea. Mă cul­casem indispus ca să mă trezesc bolnav. Deodată, mi se păru că bezna autumnală va sparge geamurile, va curge în odaie

154

și mă voi îneca în ea ca într-o cerneală. Cînd m-am ridicat din pat, nu mai eram stăpîn pe mine. Am scos un țipăt, mi-a ful­gerat prin minte să fug la cineva, fie și la gazda mea care lo­cuia sus. Mă luptam cu mine însumi ca un om ieșit din minți. Izbutisem să ajung pînă la sobă, să aprind focul. Cînd lem­nele au început să trosnească și ușița să se cutremure, m-am simțit mai ușurat. Repezindu-mă în antreu, am aprins lumina, am găsit o sticlă de vin alb, am destupat-o, am dus-o la gură și m-am pus pe băut.

Teama mi se mai potolise, așa încît am izbutit să mă înfrî-nez și să nu alerg sus la gazda mea; m-am întors deci lîngă sobă. Deschizînd ușița sobei, am lăsat să mi se încingă bine fața și mîinile, șoptind: „Trebuie să simți că mi s-a întîmplat o nenorocire... Vino, vino, vino!..."

Dar nu venea nimeni. în sobă duduia focul, ploaia turna șfichiuind geamurile. Atunci se mai întîmplă ceva. Scoțînd din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mînă și exem­plarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hîrtia scrisă arde anevoie. Rupîndu-mi unghi­ile, sfîșiam caietele, așezîndu-le în picioare printre bucățile de lemn și scormonind foile cu cleștele.

Erau clipe cînd cenușa mă biruia, înăbușind flăcările, dar mă luptam cu ea, și romanul meu, împotrivindu-se cu înver­șunare, pierea totuși. Prin fața ochilor îmi treceau slove cu­noscute, galbenul flăcărilor se furișa nestăvilit, mîncînd pagi­nile de jos în sus, dar cuvintele tot mai stăruiau. Piereau doar atunci cînd hîrtia se înnegrea și, înarmat cu cleștele, eu le ve­neam de hac, cuprins de turbare.

Deodată, se auzi cineva zgîriind încetișor la geam. Inima îmi zvîcni și, aruncînd pe foc ultimul caiet, m-am repezit să deschid. Niște trepte de cărămidă duceau din subsol în sus, spre ușa dinspre curte. Poticnindu-mă, am ajuns în goană la ușă și am întrebat încet: „Cine e?" Și mi-a răspuns glasul ei: „Eu sînt..."

Nu mai știu cum am reușit s-o scot la capăt cu lanțul, cu cheia. Abia păși pragul, că se lipi de mine, udă toată de ploaie, cu obrajii uzi, cu părul despletit, tremurînd ca varga. Nu eram în stare să vorbesc, repetam un singur cuvînt: „Tu... tu..." apoi glasul mi s-a frînt și am alergat amîndoi în subsolul meu.

155

Ea și-a lăsat paltonul în antreu și am intrat repede în pri­ma odaie. Cu un țipăt înăbușit, ea s-a repezit spre sobă și, cu mîinile, a scos din flăcări ultimul teanc pe care focul nu-l mis-tuise încă. Fumul umpluse încăperea. Stingeam cu picioarele focul, iar ea, trîntită pe divan, a izbucnit într-un plîns con­vulsiv, nestăvilit.

După ce s-a mai liniștit, i-am spus: „Am început să urăsc romanul ăsta și mă tem. Sînt bolnav. Mi-e frică..."

Ea s-a ridicat de pe divan, spunînd: „Doamne, ești tare bolnav! Pentru ce, pentru ce trebuie să suferim? Dar te voi salva, da, te voi salva. Of, de ce, de ce toate acestea?"

îi vedeam ochii umflați de fum și de lacrimi, îi simțeam mîinile reci mîngîindu-mi fruntea. „Am să te vindec, da, am să te vindec, bolborosea ea, înfigîndu-și degetele în umerii mei. Ai să-l reconstitui. De ce, ah, de ce n-am luat la mine un exemplar?"

Rînjind de furie, mi-a spus ceva nedeslușit, apoi, cu bu­zele strînse, s-a apucat să adune și să îndrepte filele cu mar­ginile arse. Era un capitol din mijlocul romanului, nu mai țin minte care anume. A rînduit cu grijă filele, le-a învelit în hîr-tie, legîndu-le cu o panglică. Fiecare gest al ei, fiece mișcare vădeau acum o nestrămutată hotărîre și stăpînire de sine. îmi ceru vin și, după ce bău, vorbi mai liniștită: „Uite cum se plătește minciuna! rosti ea. Nu vreau să mai mint de-acum încolo! Aș fi rămas și acum la tine, dar nu-mi vine să pro­cedez în felul ăsta. Nu vreau ca bărbatul meu să rămînă pen­tru totdeauna cu ideea că am fugit de la el, pe ascuns, noap­tea.. . Nu mi-a făcut niciodată vreun rău... Adineauri a fost chemat de urgență; la ei, la uzină, a izbucnit un incendiu. O să se întoarcă repede. Mîine dimineață am să mă explic cu el. îi voi spune că iubesc pe un altul și voi veni pentru totdea­una la tine. Spune, poate nu vrei să vin?" „Biata de tine, săr­mana de tine, am zis eu. N-am să îngădui să faci una ca asta. Mie are să mi se întîmple ceva rău, și nu vreau să pieri și tu o dată cu mine." „E singura cauză?" m-a întrebat ea, apropi-indu-și ochii de ai mei. „Singura."

S-a înviorat nespus, s-a lipit de mine și, luîndu-mă de gît, mi-a zis: „Ba pier cu tine. Mîine dimineață voi fi aici."

Și iată ce-mi mai amintesc din viață; o fîșie de lumină din vestiarul meu, iar în această lumină, o șuviță răvășită de păr, bereta ei și ochii dîrzi, plini de hotărîre. îmi mai amintesc o siluetă neagră în pragul ușii de la intrare și un pachețel alb. „Nu te teme. Rabdă cîteva ceasuri. Mîine dimineață voi fi la tine."

Acestea au fost ultimele ei cuvinte din viața mea... Sst! își curmă singur vorbele bolnavul, punîndu-se în gardă si ridicînd degetul. Tare zbuciumată e noaptea asta — noapte cu lună.

Maestrul dispăru pe balcon. Ivan auzi pe coridor un zgo­mot de roți, cineva sughiță de plîns și scoase un țipăt slab.

Cînd se așternu iar liniștea, oaspetele își făcu din nou apariția anunțîndu-l pe Ivan că în rezerva 120 fusese instalat cineva și că noul locatar se tot roagă să i se dea capul înapoi. Interlocutorii tăcură o vreme, îngrijorați, apoi, liniștindu-se, reînnodară firul povestirii întrerupte. Oaspetele dădu să des­chidă gura, dar noaptea se brodise într-adevăr agitată. Pe coridor mai răsunau glasuri; atunci oaspetele se aplecă și-i vorbi lui Ivan la ureche, dar atît de încet, încît toate cele po­vestite abia ajunseră la știrea poetului, în afară de prima fra­ză, care suna astfel:

— La un sfert de oră după ce ea m-a părăsit, am auzit pe cineva bătînd în geamul meu...

Poetul fu, pesemne, adînc tulburat de ceea ce-i șoptea bol­navul la ureche.

Din cînd în cînd, obrazul îi tremura convulsiv. în ochi i se cuibăriseră teama și focul zbuciumat al mîniei. Maestrul arăta undeva în direcția lunii care pierise de mult din balcon. Numai după ce amuțiră toate sunetele de afară, oaspetele se dădu mai la o parte și vorbi cu glas normal:

— Da, și astfel, la mijlocul lui ianuarie, într-o noapte, îm­brăcat cu același palton, numai cu toți nasturii lipsă, zgribulit de frig, am ajuns în curticica mea. în spatele meu se înălțau troiene de zăpadă, care acoperiseră tufele de liliac, iar în față, jos, se vedeau ferestrele mele, mici, slab luminate, cu storu­rile lăsate. Lipindu-mă de prima fereastră, am tras cu ure­chea, în odăile mele cînta un patefon. Atîta am putut să aud, că de văzut nu puteam vedea nimic. După ce am rămas cîteva



156

157

clipe așa, lingă geam, am ieșit pe portiță în ulicioară. Se dez-lănțuise viscolul. Un dine s-a repezit la picioarele mele, m-am speriat și am trecut repede de partea cealaltă a străzii. Frigul și acel sentiment de teamă, care mă însoțea pretutindeni în ultima vreme, mă făceau să-mi pierd cumpătul. Nu aveam unde să mă duc, și cel mai simplu lucru ar fi fost, fără îndo­ială, să mă arunc sub un tramvai ce trecea pe strada în care dădea ulicioara mea. Vedeam de departe cutiile lor, lumi­nate pe dinăuntru și îmbrăcate pe din afară într-o pojghiță de gheață, și auzeam scrîșnetul lor dezgustător în cătușele gerului. Dar, scumpul meu vecin, toate astea se petreceau pen­tru că frica pusese stăpînire pe fiece fibră a trupului meu. Și așa cum mă speriasem de un cîine, mă temeam și de tram­vai. Da, boală mai rea decît a mea, să știi că nu afli alta în toată clădirea asta!

— Bine, dar puteați s-o înștiințați, zise Ivan, plin de com­pătimire pentru nefericitul bolnav. Și unde mai pui că la dînsa au rămas și banii dumneavoastră. Sînt convins că i-a păstrat, nu-i așa?

— Nici să nu te îndoiești de asta, sigur că i-a păstrat. Dar dumneata, după cîte văd, nu mă prea înțelegi. Sau, mai cu-rînd, mi-am pierdut eu capacitatea de altădată de a descrie ceva. De altfel, nici n-o regret pînă-ntr-atît, deoarece n-o să mai am nicicînd nevoie de această capacitate. Ea — aici oas­petele privi cu venerație, undeva, în bezna nopții — ar fi pri­mit o scrisoare din balamuc. Poți trimite cuiva o scrisoare cînd ai o asemenea adresă?... Pot eu, un bolnav psihic, să-i scriu?... Glumești, dragul meu! S-o fac nefericită? Nu, nu sînt în stare de una ca asta.

Ivan nu știu ce să răspundă. însă taciturnul Ivan îl înțele­gea pe oaspetele său și-i părea rău de el. Acesta, chinuit de amintiri, dădea din cap, scuturîndu-și tichia neagră și mur-murînd:

— Sărmana femeie, nădăjduiesc însă că m-a uitat...

— Dar vă puteți face bine... zise sfios Ivan.

— Sînt incurabil, ripostă calm oaspetele. Cînd Stravinski îmi spune că mă va readuce la viață — nu-l cred. E foarte uman și nu vrea decît să mă consoleze. Nu neg, de altfel, că acum starea mea s-a îmbunătățit mult. Da, și unde am ră-



mas?... Era ger și tramvaiele astea care alergau nebunește... Știam că se deschisese clinica aceasta, și am străbătut orașul pe jos, ca să ajung aici. Nebunie! Cu siguranță că aș fi murit degerat, după ce am ieșit din oraș, dacă nu mă salva o întâm­plare. La vreo patru kilometri de barieră, staționa un camion în mijlocul șoselei. Suferise o pană. Apropiindu-mă de șofer, l-am rugat să mă ia și pe mine. Spre mirarea mea, șoferului i s-a făcut milă de mine și m-a luat. Camionul mergea în di­recția clinicii și m-a adus chiar pînă aici. M-am ales doar cu degetele de la piciorul stîng degerate. Dar s-au vindecat. Și iată-mă de aproape patru luni în clinică. Și, știi ceva, găsesc că nu e deloc rău aici. Nu trebuie să-ți faci planuri grandi­oase, scumpul meu vecin, ascultă ce-ți spun! Eu, de pildă, voiam să fac o călătorie în jurul pămîntului. Ce să-i faci, se vede că nu mi-e dat s-o întreprind. Văd doar o porțiune ne­însemnată a acestui pămînt. Cred că nu este cea mai frumoa­să, dar, repet, nu e chiar atît de rău. Uite, vine vara la noi și, după cum promite Praskovia Feodorovna, iedera se va cîrli-onța în balcon. Cheia mi-a lărgit posibilitățile. Vor fi nopți cu lună. Ah, luna s-a și dus! Și se lasă răcoarea. A trecut de mie­zul nopții. E timpul să mă întorc în camera mea.

— Spuneți-mi, vă rog, ce a fost mai departe cu Yeshua și cu Pilat? îl rugă Ivan. Vă implor, vreau să știu.

— O, nu, nu, răspunse oaspetele, cutremurîndu-se chi­nuit. Tremur ori de cîte ori mi-aduc aminte de romanul meu. Cunoscutul dumitale de la Patriarșie prudî ar fi făcut-o mai bine decît mine. îți mulțumesc pentru conversație. La reve­dere.

Și înainte ca Ivan să se dezmeticească, grilajul se închise cu un clinchet ușor, oaspetele făcîndu-se nevăzut.



14 Slavă cocoșului!

Nervii dădură chix, cum se zice, și Rimski fugi în cabine­tul său, fără să mai aștepte încheierea procesului-verbal. Șe­dea la masa lui de lucru, uitîndu-se cu ochii injectați la banc-

158 159

notele fermecate din fața lui. Directorul financiar era complet năuc. De afară se auzea un vuiet uniform. Publicul se revărsa șuvoaie din clădirea teatrului în stradă. Deodată, auzul în­cordat la culme al lui Rimski înregistra trilul limpede al unui milițian, care, la drept vorbind, nu prevestește niciodată ceva bun. Dar cînd se repetă și-i sări în ajutor încă unul, mai au­toritar și mai prelung, la care se adăugară un hohot de rîs și parcă niște huiduieli, directorul financiar își dădu seama că în stradă se petrecea ceva scandalos și obscen și că acest ceva, oricît ai vrea să nu ții seama de el și să-l dai la o parte, este strîns legat de reprezentația dezgustătoare a magului și a asis­tenților săi.

Sensibilul director financiar nu se înșelase deloc. De în­dată ce aruncă o privire pe fereastra dinspre Sadovaia, fața i se schimonosi, și buzele șoptiră, sau, mai degrabă, șuierară:

— Eram sigur!

La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămașă și chiloți liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuță, și în mînă ținea o umbre­lă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pămînt, ba dădea să fugă cine știe unde, și mulțimea din jurul ei fremăta hoho­tind. Directorul financiar simți fiori de gheață pe șira spină­rii. Lîngă doamna cu pricina se agita un cetățean care voia să-și lepede pardesiul de vară și, de emoție, nu reușea să-i vină de hac mînecii în care i se încurcase brațul.

La intrarea din stînga se auziră alte chiote și hohote tur­bate de rîs; întorcîndu-și ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în dessows-uri roz. Aceasta sărise de pe caldarîm pe trotuar, voind să se ascundă într-un gang, dar publicul ce se scurgea îi bara drumul, și sărmana, victimă a ușurinței și a pasiunii sale pentru toalete, înșelată de firma blestematului Fagot, nu-și dorea decît un singur lucru — s-o înghită pămîntul. Un milițian venea spre nefericită, sfre­delind văzduhul cu fluierul său, iar în urma acestuia se îm­bulzeau niște tineri foarte veseli, cu șepci pe cap. Ei erau aceia care rîdeau în hohote și huiduiau.

Un birjar uscățiv, mustăcios și semeț își opri din goană mîrțoaga costelivă în dreptul primei despuiate. Mustăciosul se hlizea încîntat.

Rimski își dădu un pumn în cap, scuipă cu năduf și se în­depărtă iute de fereastră. Stătu cîtăva vreme la biroul său tră-gînd cu urechea la zgomotele de-afară. Iscate din puncte di­ferite, fluierăturile atinseră apogeul, apoi începură să scadă. Spre mirarea lui Rimski, scandalul se lichidă neașteptat de repede.

Se apropia momentul cînd trebuia să acționeze și să bea din cupa amară a răspunderii. Pînă la sfîrșitul spectacolului, aparatele telefonice fuseseră reparate; trebuia să telefoneze, să comunice neîntîrziat cele întîmplate, să ceară ajutor, să toar­ne la minciuni, să dea toată vina pe Lihodeev, să se apere ca să iasă basma curată, și așa mai departe... Ptiu, drace!

Directorul pusese de două ori cătrănit mîna pe receptor și de două ori renunțase să mai cheme. Deodată, în liniștea de mormînt a cabinetului, răsună strident soneria telefonului drept în fața directorului care tresări cutremurat de un fior de gheață. „Da, rău mi s-au mai zdruncinat nervii!" își zise el ridicînd receptorul. în aceeași clipă însă se dădu înapoi alb ca varul. Un glas domol, insinuant și dezmățat de femeie șop­ti la telefon:

t— Nu telefona nicăieri, Rimski, altfel o pățești...

în secunda următoare nu mai era nimeni pe fir. Cu fur­nicături pe șira spinării, directorul puse receptorul în furcă și se uită, fără să știe nici el de ce, pe fereastra din spatele său. Printre crengile rare încă și ușor înverzite ale arțarului, văzu luna gonind către un nor străveziu. Ațintindu-și nu se știe de ce privirea spre aceste crengi, Rimski se tot uita la ele, și cu cît se uita mai mult, cu atît îl cuprindea o frică mai cum­plită.

Făcînd un efort de voință, se întoarse cu spatele spre fe­reastra pe care se revărsa lumina lunii și se ridică în picioare. Nu mai putea fi vorba de nici un telefon; singurul gînd care-l frămînta în clipa aceea era acum să plece mai repede din teatru.

Trase cu urechea: clădirea era cufundată în tăcere. Dîn-du-și seama că nu se mai află de mult nimeni afară de el la etajul întîi, îl cuprinse o teamă copilărească, de neînvins. Nu se putea gîndi fără să se cutremure la drumul pe care urma să-l parcurgă singur prin coridoarele pustii și pe scări în jos.

I

160

161

Luă febril de pe masă bancnotele hipnotizatorului, le ascun­se în servietă și tuși, ca să-și dea un pic de curaj. Glasu-i sună răgușit, fără vlagă.

Atunci i se păru că pe sub ușa cabinetului său pătrunde o adiere de umezeală și putreziciune. îl trecură fiorii. Colac peste pupăză, ceasul porni să bată miezul nopții și pînă și bătăile ornicului îl făcură să tremure. Dar, cînd mai auzi în ușă întorcîndu-se încet cheia yale, inima i se strînse cît un purice.

Infigîndu-și mîinile asudate și reci în servietă, directorul simți că, dacă mai continuă scîrțîitul acela din broască, el nu va mai rezista și va izbucni într-un țipăt strident.

In cele din urmă, cedînd eforturilor cuiva, ușa se deschi­se, și în cabinet intră neauzit Varionuha. Rimski simți că i se taie picioarele și se prăbuși în fotoliu. Trăgînd aer în piept, zîmbi lingușitor, rostind abia auzit:

— Doamne, cum m-ai speriat...

Da, apariția asta neașteptată putea să sperie pe oricine, dar constituia în același timp și o mare bucurie: în nodul în-cîlcit se ivise măcar un capăt cît de mic al firului...

— Ei, vorbește, hai mai repede! Zi o dată! Zi o dată! hîrîi Rimski, agățîndu-se de capătul acesta. Ce înseamnă toate

astea?

— Iartă-mă, te rog, îi răspunse cu glas surd celălalt, în-chizînd ușa. Credeam că ai plecat.

Și Varionuha, așa cum era, cu șapca pe cap, se îndreptă spre un fotoliu și se instala de cealaltă parte a mesei de lucru.

Trebuie să recunoaștem că răspunsul lui Varionuha suna cam straniu: asta îl șoca din capul locului pe directorul fi­nanciar, care, în ceea ce privește sensibilitatea, putea concura cu seismograful celei mai bune stațiuni seismice din lume. Cum adică? Ce căuta Varionuha în cabinetul directorului financiar, de vreme ce nu se aștepta să-l găsească pe acesta acolo? Are doar cabinetul său, una la mînă. Și, două la mînă, indiferent pe ce ușă intrase în clădire, trebuia să-l întîlnească inevitabil pe unul din paznicii de noapte, iar aceștia fuseseră înștiințați cu toții că Grigori Danilovici va mai rămîne cîtva timp în biroul său. Directorul însă nu stătu multă vreme să mediteze la ciudățenia asta; nu de ea îi ardea lui acum.

162

— De ce n-ai telefonat? Ce înseamnă toată halimaua aia cu Ialta?

— Ceea ce și spuneam, răspunse administratorul, ples­căind din gură ca și cînd l-ar fi supărat o măsea. L-au găsit într-o bodegă la Pușkino.

— Cum la Pușkino? Lîngă Moscova? Și telegramele din Ialta?

— Ce Ialta, lua-l-ar dracu! L-a îmbătat pe telegrafistul de la Pușkino și s-au apucat amîndoi să facă nebunii; printre al­tele, să trimită telegrame cu mențiunea „Ialta".

■— Aha... Aha... Bine, bun... rosti cîntător Rimski, în pri­viri cu o lucire gălbuie.

în minte vedea de pe acum tabloul sărbătoresc al scoaterii rușinoase a lui Steopa din post. Eliberarea! Eliberarea mult așteptată, eliberarea de această calamitate numită Lihodeev! Stepan Bogdanovici s-ar putea să se învîrtească chiar și de ceva mai rău decît numai pierderea postului...

— Vreau amănunte! țipă Rimski, lovind cu tamponul în masă.

Și Varionuha începu să-i relateze amănuntele. îndată ce se prezentase acolo unde îl trimisese directorul financiar, fu­sese primit numaidecît și ascultat cît se poate de atent. Nimeni din cei de față nu acceptase o clipă ideea că Steopa ar putea fi la Ialta. Toți s-au declarat din capul locului de acord cu pre­supunerea lui Varionuha că Lihodeev se află la „Ialta" din Pușkino.

— Și acum, unde e? îl întrerupse tulburat directorul pe administrator.

— Unde să fie? zîmbi strîmb acesta. La miliție, la camera specială pentru dezmeticirea din beție.

— Oho! Vai, mulțumesc!

Varionuha își urmă relatarea și, pe măsură ce povestea, în mintea directorului financiar se desfășura tot mai viu lan­țul nesfîrșit al faptelor dezgustătoare, nerușinate, bădărăniile lui Lihodeev, și fiecare verigă din acest lanț era mai rea decît cea precedentă. Fie și numai țopăiala aceea de bețivi, de gît cu telegrafistul, pe poiana din fața poștei de la Pușkino, în sunetele unei caterinci hoinare, chiar și numai așa — cîte pa­rale făcea! Apoi s-a luat după niște cetățene, care, cuprinse

163

de spaimă, au urlat ca din gură de șarpe. După aceea, Liho-deev a încercat să se încaiere cu bufetierul de la „Ialta", după care a aruncat cu generozitate pe podeaua „Ialtei" ceapă ver­de. Apoi a spart opt sticle de vin alb sec „Ai-Danil". A sfărî-mat aparatul de taxat al unei mașini de piață, pentru că șofe­rul nu voise să stea cu mașina la dispoziția lui. I-a amenințat apoi cu arestarea pe cetățenii care încercaseră să-i potolească măgăriile... într-un cuvînt, o grozăvie fără margini.

Steopa era bine cunoscut în cercurile teatrale din Mos­cova, și toți știau că este o poamă bună. Dar prea de tot era, chiar și pentru Steopa, ceea ce povestea administratorul de­spre el. Da, prea de tot, chiar prea, prea de tot.

Ochii ironici, răi, ai lui Rimski sfredeleau peste masă figu­ra administratorului și, pe măsură ce Varionuha își depăna povestirea, ochii aceștia se întunecau tot mai tare. Cu cît mai colorate, mai vii deveneau amănuntele obscene cu care-și um­plea povestirea administratorul, cu atît mai puțin îi dădea crezare directorul. Iar cînd Varionuha spuse că Steopa se dez-lănțuise într-atît, încît încercase să opună rezistență celor ce veniseră să-l ia ca să-l aducă la Moscova, Rimski știu cu pre­cizie că tot ce-i povestise administratorul, întors la miezul nopții la teatru, este o minciună! O minciună de la început și pînă la sfîrșit.

Varionuha nu se dusese la Pușkino și nici Steopa nu tre­cuse pe acolo. Și povestea cu telegrafistul beat, și geamul spart din locantă, și scena legării lui Steopa cu frînghii — toate erau scorneli.

îndată ce se convinse că administratorul îl minte, pe di­rector îl cuprinse o teamă ce se tîrî de-a lungul trupului său, de la picioare spre creștet, și de vreo două ori i se păru din nou că dinspre podea adie o umezeală putredă, purtătoare de malarie. Fără să-l slăbească o clipă din ochi pe adminis­trator, care se zvîrcolea suspect în fotoliul său străduindu-se în același timp să rămînă în umbra lămpii de birou și care-și acoperea cu un gest foarte straniu fața cu un ziar, ca să se fe­rească, chipurile, de lumina supărătoare a becului, directorul financiar se gîndea la un singur lucru: ce-i totuși cu istoria asta? De ce-l minte oare cu atîta neobrăzare, în clădirea tăcută și pustie, administratorul întors la o oră atît de tirzie? Și Rimski

își simți sufletul chinuit de sentimentul unei primejdii, al unei primejdii neștiute, dar strașnice, amenințătoare. Prefăcîndu-se a nu observa șiretlicurile lui Varionuha și figurile lui cu zia­rul, directorul financiar îi examina atent figura, fără să-i mai asculte aproape deloc palavrele. Mai era ceva și mai inexpli­cabil decît povestirea calomnioasă cu privire la aventurile pe­trecute la Pușkino, născocite nu se știe în ce scop, și acest ceva era o schimbare petrecută atît în aspectul exterior, cît și în ma­nierele administratorului.

Cu toate strădaniile lui Varionuha de a-și trage cozorocul șepcii pe ochi, pentru ca fața lui să rămînă în umbră, și oricît încerca el să se ascundă după ziar, directorul reuși să deslu­șească o vînătaie uriașă ce se întindea pe obrazul lui drept, pînă aproape de nas. Și unde mai pui că administratorul, ru­men de obicei, avea acum o paloare nesănătoasă, iar la gît, nu se știe de ce, cu toată noaptea înăbușitoare, purta un fular vechi, în dungi. Dacă la aceasta mai adăugăm maniera dez­gustătoare de a plescăi din buze, apărută la administrator în timpul absenței sale de la teatru și schimbarea izbitoare ce se putea observa în inflexiunile glasului său, devenit surd și aspru, precum și expresia lașă și hoțească a ochilor, putem spune fără șovăire că Ivan Savelievici Varionuha era de nere­cunoscut.

îl mai neliniștea ceva la culme pe directorul financiar, dar ce anume nu-și putea da seama, oricît își încorda creierul în-fierbîntat și oricît îl fixa pe Varionuha cu privirea. Un lucru putea să afirme: în această contopire a administratorului cu bine cunoscutul fotoliu era ceva nemaivăzut, cu totul ne­firesc.

— Apoi i-au venit de hac; pînă la urmă l-au îmbarcat în mașină, bubuia Varionuha, privind de după ziar și acope-rindu-și cu palma vînătaia.

Deodată, Rimski întinse mîna parcă mașinal și, bătînd în același timp darabana cu degetele pe masă, apăsă soneria elec­trică și înmărmuri. în clădirea pustie ar fi trebuit să se audă un sunet ascuțit. Dar sunetul nu urmă, și butonul se lăsă mort în tăblia mesei. Butonul era mort, soneria, defectă.

Șiretlicul directorului financiar nu-i scăpă lui Varionuha, care, încruntîndu-se, îl întrebă cu sclipiri răutăcioase în ochi:

164

165

— De ce suni?

■— Fără să vreau, răspunse surd Rimski, trăgîndu-și mîna înapoi și, la rîndul său, întrebă cu glas șovăitor: Ce ai pățit la obraz?

— în automobil m-am lovit de clanța portierei, îi răspunse Varionuha, ocolindu-i privirea.

„Minte!" exclamă în gînd directorul și, în aceeași clipă, ră­mase cu ochii rotunjiți de spaimă, niște ochi de nebun, piro­niți asupra spetezei fotoliului.

în spatele fotoliului, pe podea, se încrucișau două umbre, una mai deasă și mai întunecată, cealaltă slabă, cenușie. Pe podea se profila clar umbra spetezei fotoliului și a picioare­lor lui ascuțite, dar deasupra spetezei de pe podea lipsea um­bra capului lui Varionuha, așa cum sub picioarele fotoliului nu se așternea nici umbra picioarelor sale.

„Nu aruncă umbră!" strigă disperat în gînd Rimski, înce-pînd să tremure ca varga.

Varionuha se uită hoțește în jur, urmărind privirea demen­tă a lui Rimski țintită în spatele fotoliului, și-și dădu seama că este descoperit. Se ridică (ceea ce făcu și directorul finan­ciar) și se dădu înapoi cu un pas, strîngînd în mîini servieta.

— Ai priceput, afurisitule! Totdeauna ai fost isteț, rosti Varionuha, hlizindu-se cu furie drept în fața directorului, apoi sări deodată de la fotoliu spre ușă și trase în jos siguranța la yale.

Directorul aruncă în jurul său o privire deznădăjduită, re-trăgîndu-se spre fereastra dinspre grădină și, în fereastra asta scăldată în lumina lunii, văzu, lipit de geam, chipul unei fete goale și brațul ei gol, pe care-l strecurase prin oberliht, strădu-indu-se să deschidă zăvorul de jos. Pe cel de sus îl deschisese.

Lui Rimski i se păru că lampa de pe masa lui de lucru se stinge și că masa se apleacă. Se simți scăldat parcă într-un val de gheață, dar, din fericire, cu o sforțare a voinței, rămase în picioare. Nu mai avu puterea să strige, însă izbuti să șop­tească:

— Ajutor...

în timp ce păzea ușa, Varionuha sărea în sus, rămînînd îndelung în văzduh și legănîndu-se. își agita degetele încîrli-

166

gate ale mîinilor în dreptul ochilor lui Rimski, plescăia din buze, șuiera și făcea cu ochiul tipesei de la fereastră.

lîpesa începu să se grăbească, își băgă capul roșcovan prin oberliht, își întinse cît putu mîna zgîriind cu unghiile încu-ietoarea și zgîlțîind rama ferestrei. Mîna i se tot lungea, ca și cînd ar fi fost de cauciuc, colorîndu-se într-un verde cadave­ric, în cele din urmă, degetele verzi ale moartei apucară capul încuietorii, îl întoarseră, și rama începu să se deschidă. Rimski scoase un țipăt slab și se sprijini de perete, ținîndu-și dinainte servieta în chip de scut. își dădea seama că-i sunase ceasul.

Fereastra se deschise larg, dar în loc să intre răcoarea nop­ții și parfumul teilor înfloriți, în casă năvăli o duhoare de piv­niță. Moarta păși pe prichiciul ferestrei, și Rimski zări deslu­șit pe pieptul ei semnele putrefacției.

In momentul acesta, dinspre grădină, din clădirea joasă, aflată în spatele tirului, unde erau ținute păsările necesare pentru program, răsună pe neașteptate un cîntec radios de cocoș. Cocoșul dresat, gălăgios, trîmbița vestea că dinspre soare-răsare zorile se apropie grăbite de Moscova.

Chipul roșcovanei se schimonosi de o furie turbată, o în­jurătură gîtuită îi izbucni din gîtlej, iar Varionuha țipa stri­dent și se prăvăli din văzduh, pe podea, lîngă ușă.

Urmă un al doilea „cucurigu", juna clănțăni din dinți, pă­rul roșcat i se ridică măciucă-n cap. La al treilea cîntat, făcu stînga-mprejur și-și luă zborul. Săltîndu-se în sus, întins ori­zontal în aer, aidoma unui cupidon în zbor, Varionuha trecu pe deasupra mesei și, plutind alene, ieși în urma moartei pe fereastră.

Un bătrîn cu părul alb ca neaua, care nu demult fusese Rimski, se apropie în fugă de ușă, ridică siguranța de la yale și o luă la goană pe coridorul întunecos. Ajuns în dreptul scă­rii, gerrtînd de groază, găsi pe dibuite comutatorul și-și lumi­nă drumul. Pe scară, bătrînul, care se clătina și tremura ca varga, se poticni, avînd impresia că-i căzuse Varionuha în cap. Ajuns la parter, Rimski îl văzu pe portarul de serviciu ador­mit pe un scaun, lîngă casă, în vestibul. Se strecură pe lîngă el în vîrful picioarelor și se furișă pînă la intrarea principală.

167

I

Afară, în stradă, se simți oarecum mai ușurat. își reveni într-atît, încît, apucîndu-se cu mîinile de cap, își dădu seama că-și uitase pălăria în cabinet.

Se înțelege de la sine că nu s-a mai întors s-o ia, ci, gîfîind, trecu repede strada largă pînă la celălalt colț, unde se afla un cinematograf, în dreptul căruia clipea o luminiță palidă, ro­șiatică. In cîteva clipe Rimski fu lîngă cinematograf și reuși să pună mîna pe un taxi.

— La rapidul de Leningrad. Ai un bacșiș gras, spuse el gîfîind și ținîndu-se cu mîna de piept.

— Mă retrag la garaj, răspunse cu ură șoferul, întorcîndu-i spatele.

Atunci Rimski deschise servieta, scoase din ea cincizeci de ruble și le întinse prin geamul deschis șoferului.

Peste cîteva clipe, mașina zbura ca vîntul, zdrăngănind pe strada Sadovaia. Pasagerul se zgîlțîia în fundul mașinii și, în ciobul de oglindă ce atîrna în fața șoferului, Rimski ve­dea ba ochii radioși ai acestuia, ba pe ai săi, de nebun.

în dreptul gării, Rimski sări jos din taxi și strigă celui din-tîi om cu șorț alb și număr de hamal, care-i ieșise în cale:

— Unul pentru clasa întîi, îți dau treizeci, spuse el, scoțînd și mototolind bancnotele din servietă; nu găsești a-ntîia — iei a doua, dacă nu — a treia!

Aruncînd o privire la cadranul luminos al ceasului din gară, hamalul smulse banii din mîna lui Rimski.

Peste cinci minute, rapidul zvîcni de sub cupola de sticlă a peronului și dispăru în bezna nopții.O dată cu el dispăru și Rimski.



15 Visul lui Nikanor Ivanovici

Nu este greu de ghicit că grăsanul cu figura stacojie, inter­nat în rezerva 119 din clinica de psihiatrie, era Nikanor Iva­novici Bosoi.

Nu nimerise chiar de la început la profesorul Stravinski, ci trecuse în prealabil printr-alt loc. Din acel loc, Nikanor Iva-

novici nu rămase cu cine știe ce amintiri. Þinea minte doar o masă de birou, un dulap și o canapea.

Cei de acolo încercaseră să lege o conversație cu Nika­nor Ivanovici, căruia din cauza sîngelui urcat la cap și a su­rescitării nervoase i se tulburase vederea, dar conversația a fost ciudată, încîlcită. Mai bine zis, nu se legă defel.

Iată prima întrebare adresată lui Nikanor Ivanovici:

— Sînteți Nikanor Ivanovici Bosoi, președintele Comite­tului de bloc al imobilului 302 bis de pe Sadovaia?

Redăm textual răspunsul lui Nikanor Ivanovici, care-și însoți cuvintele cu un rîs înspăimîntător.

— Da, sînt Nikanor, sigur că mă cheamă Nikanor! Dar nu sînt președinte, naiba să mă ia!

— Cum așa? Ce vreți să spuneți? îl întrebă cu ochii mijiți insul.

— Uite de aia, că dacă eram președinte trebuia să constat din capul locului că el e necuratul! Că deh, cum vine asta? Pince-nez-ul crăpat, hainele numai zdrențe, cum putea el să fie translator pe lîngă străinul acela?

— Despre cine vorbești? se interesă insul.

— Despre Koroviev! strigă Nikanor Ivanovici, s-a băgat la noi în bloc, în apartamentul 50. Scrieți: Koroviev! Trebuie prins numaidecît. Scrieți: scara șase. Acolo stă.

— De unde ai luat valuta străină? îl întrebă cordial insul pe Nikanor Ivanovici.

— Dumnezeul adevărat, Dumnezeul atotputernic, rosti Nikanor Ivanovici, el vede tot... așa-mi trebuie. în viața mea n-am ținut în mînă și habar n-am avut cum arată valuta asta! Domnul mă pedepsește pentru păcatul meu — urmă cu osîr-die Nikanor Ivanovici, tot descheindu-și și încheindu-și gu­lerul cămășii și făcîndu-și cruce — am luat bani! Da, am luat, dar de-ai noștri, sovietici! Treceam în cartea de imobil pe cîte unii, contra bani, nu zic nu. Ce-a fost a fost! Nu mi-e rușine nici cu Prolejnev, secretarul nostru, nu mi-e rușine deloc! S-o spunem pe șleau, în administrația blocului toți sînt hoți... Dar valută străină n-am luat.

Rugat să nu facă pe prostul și să spună cum nimeriseră dolarii în canalul de ventilație, Nikanor Ivanovici se trînti în

168

169

genunchi clătinîndu-se și căscînd larg gura, vrînd parcă să înghită un calup din parchet.

— Uite, doriți, mugi bătrînul, înghit și pămînt, dacă am luat?! Cît despre Koroviev — el e diavolul!

Orice răbdare are și margini, și insul de la masă ridică tonul, dîndu-i a înțelege lui Nikanor Ivanovici că ar fi timpul să înceapă a vorbi ca oamenii.

în aceeași clipă, un urlet sălbatic răsună în încăperea cu canapea:

— Uite-l! Uite-l după dulap! vocifera Nikanor Ivanovici sărind în picioare. Uite-l cum se hlizește! Și pince-nez-ul lui... Puneți mîna pe el! Aghesmuiți încăperea.

Nikanor Ivanovici se făcu alb la față. Tremurînd, schiță semnul crucii în aer, alergă pînă la ușă, se întoarse, apoi in­tona o rugăciune și, în cele din urmă, începu să bată cîmpii rău de tot.

Era limpede că nu se putea întreține cu el nici un fel de conversație. A fost scos afară și instalat într-o cameră sepa­rată, unde s-a mai potolit oarecum, mulțumindu-se doar să se roage și să plîngă cu sughițuri.

Desigur, s-a făcut o descindere în Sadovaia, la apartamen­tul 50. Dar Koroviev nu a fost găsit și nimeni în tot imobilul nu cunoștea și nu văzuse nici un Koroviev. Apartamentul ocu­pat de răposatul Berlioz și de Lihodeev, plecat la Ialta, era pustiu, și în cabinet, pe ușile dulapurilor, atîrnau pașnic sigi­liile intacte. Oamenii plecaseră după cum veniseră, luîndu-l însă cu ei pe Prolejnev, secretarul administrației, abătut și buimac.

Seara, Nikanor Ivanovici a fost transportat la clinica lui Stravinski. Acolo îl cuprinse o tulburare atît de mare, încît trebui să i se facă o injecție conform prescripției lui Stravin­ski, și abia după miezul nopții adormi în rezerva 119, scoțînd în răstimpuri un fel de muget gros, de om chinuit.

Cu cît mai departe însă, cu atît somnul îi devenea mai ușor. Nu se mai întorcea de pe o parte pe alta, nu mai gemea, în­cepu să respire ușor și egal, și a fost lăsat singur în salon.

Atunci Nikanor Ivanovici avu un vis, la baza căruia, erau, fără doar și poate, trăirile din acea zi. Totul începu cu acest vis: niște oameni cu trompete de aur în mîini îl duceau, și

170

foarte solemn, spre niște uși enorme, lăcuite. La aceste uși, însoțitorii lui Nikanor Ivanovici îi cîntară un marș, iar din ceruri se auzi un bas răsunător, care-i spuse vesel:

— Bine ai venit, Nikanor Ivanovici, predă valuta!

Mirat la culme, Nikanor Ivanovici văzu deasupra sa un difuzor negru la culoare. Apoi se pomeni, nu se știe de ce, într-o sală de teatru, unde sub tavanul aurit sclipeau lustre de cristal, iar pe pereți niște aplice. Totul era, cum se cuvine, ca într-un teatru mic ca dimensiuni, dar foarte somptuos. Se afla o scenă cu o cortină de catifea trasă, pe fond vișiniu-în-chis, pe care erau aruncați ca niște steluțe decari aurii destul de mari, la mijloc trona cușca sufleorului și se afla chiar și public.

îl miră din cale-afară pe Nikanor Ivanovici faptul că tot acest public era de un singur sex — cel bărbătesc, și toți, fără excepție, nu se știe de ce, purtau bărbi. Afară de asta, te ui­mea faptul că în sala de teatru tot acest public ședea pe jos, pe o podea excelent lustruită și alunecoasă.

Simțindu-se timid într-o societate nouă și numeroasă, Ni­kanor Ivanovici, după ce se foi un timp pe loc, urmă exem­plul tuturor celorlalți și se așeză pe parchet turcește, găsin-du-și un locușor între un bărbos-roșcovan, un tip zdravăn, și un altul, un cetățean palid, năpădit de o claie de păr. Ni­meni dintre cei ce ședeau jos nu dădu atenție spectatorului nou-venit.

Apoi se auzi sunetul lin al unui clopoțel, lumina se stinse în sală, cortina se dădu în lături și apăru scena luminată — cu un fotoliu, o măsuță, pe care se afla un clopoțel de aur și în spate un decor de catifea neagră.

Din culise ieși un artist în smoching, bărbierit și pieptă­nat cu cărare, tînăr, cu niște trăsături foarte plăcute ale feței. Publicul din sală se învioră, toți se întoarseră cu fața spre sce­nă. Artistul se apropie de cușca sufleorului și-și frecă mîinile.

— Ședeți? întrebă el cu voce suavă de bariton și zîmbi sălii.

— Ședem, ședem, îi răspunseră în cor tenorii și bașii din sală.

— Hm... vorbi îngîndurat artistul, și cum de nu vă plicti­siți, nu înțeleg! Toți oamenii umblă acum ca oamenii pe străzi, se desfată sub razele calde ale soarelui de primăvară, pe cînd

171

voi stați proțăpiți aici, în sala asta sufocantă. E chiar atît de interesant programul? De altfel — fiecare cu ce-i place, în­cheie filozofic artistul.

Apoi își schimbă timbrul vocii și intonațiile, și declară ve­sel și răsunător:

— Așadar, numărul următor al programului nostru, Nika­nor Ivanovici Bosoi, președintele comitetului de bloc și res­ponsabilul cantinei dietetice. II rugăm pe Nikanor Ivanovici!

Drept răspuns, răsunară aplauze unanime. Nikanor Iva­novici, mirat, holbă ochii, iar comperul, acoperindu-și fața cu mîna din cauza luminii rampei, îl găsi printre cei care șe­deau pe jos și-l chemă pe scenă, cu un gest mîngîietor al mîi-nii. Și, fără să țină minte cum, Nikanor Ivanovici se pomeni pe scenă. De jos și din față, îl izbi în ochi lumina lămpilor colorate, din care cauză, sala cu publicul se prăbușiră în în­tuneric.

— Ei, Nikanor Ivanovici, fiți pentru noi un exemplu — îi zise cordial tînărul artist — și predați valuta.

Se lăsă o liniște de mormînt. Nikanor Ivanovici își trase răsuflarea și vorbi încet:

— Jur pe Dumnezeul meu că...

Dar nu apucă să-și termine fraza că toată sala se dezlănțui în strigăte de indignare. Nikanor Ivanovici se fîstîci și tăcu

mîlc.

— După cîte v-am înțeles, vorbi comperul din nou, ați vrut să jurați pe Dumnezeu că nu aveți valută, și se uită cu bunăvoință la Nikanor Ivanovici.

— întocmai, nu am, îi răspunse Nikanor Ivanovici.

— Așa, urmă comperul, dar... iertați-mi indiscreția, de unde, totuși, au răsărit cele patru sute de dolari, găsiți în W.C.-ul acelui apartament, în care singurii locatari sînteți dumneavoastră cu soția.

— Sînt vrăjiți, zise vădit ironic cineva din sala cufundată în întuneric.

— întocmai, sînt vrăjiți, răspunse sfios Nikanor Ivanovici în gol, fie artistului, fie sălii întunecate și lămuri: Forța necu­rată, traducătorul cadrilat i-a lepădat acolo.

Și din nou sala urlă indignată. Cînd se lăsă liniștea, com­perul zise:

172

— Iată ce fabule ale lui La Fontaine sînt sortit să ascult! Uite, voi toți de aici sînteți traficanți de devize, mă adresez vouă, ca unor specialiști: e cu putință una ca asta?

— Nu sîntem traficanți de devize, se auziră glasuri ofen­sate în diferite colțuri ale sălii teatrului.

— Mă asociez în totul, zise ferm comperul, și am să vă întreb: ce se poate lepăda?

— Un copil! strigă cineva din sală.

— Absolut just, confirmă comperul, un copil, o scrisoare anonimă, o proclamație, o mașină infernală, cîte nu se pot lepăda, însă patru sute de dolari nimeni n-o să lepede, întru-cît un asemenea idiot nu există și, adresîndu-se lui Nikanor Ivanovici, comperul adăugă trist și reprobativ:

— M-ai amărît, Nikanor Ivanovici, și eu care speram în dumneata. Așadar, numărul nostru n-a ieșit.

în sală răsună un fluierat la adresa lui Nikanor Ivanovici.

— E traficant de devize, strigau în sală, din cauza unora ca el suferim și noi nevinovații!

— Nu-l înjurați, zise oftînd comperul, el se va căi. Și; în-dreptînd spre Nikanor Ivanovici niște ochi albaștri plini de lacrimi, adăugă: Ei, du-te, Nikanor Ivanovici, la locul dumi-tale.

După aceea, comperul făcu să sune clopoțelul și anunță cu glas tare:

— Pauză, nemernicilor!

Zguduit, Nikanor Ivanovici, care, cu totul pe neașteptate pentru el, devenise participant la un program teatral, se po­meni din nou, pe jos, la locul lui din sală. Atunci visă că sala s-a cufundat într-un întuneric beznă și că pe pereți răsăriră niște cuvinte roșii, de foc: „Predați valuta!" Apoi, din nou se dădu în lături cortina și comperul invită:

— Rog să poftească pe scenă Serghei Gherardovici Duncil. Acesta se dovedi a fi un bărbat plăcut la înfățișare, de vreo

cincizeci de ani, dar cam neglijent.

— Serghei Gherardovici, i se adresă comperul, este o lună și jumătate de cînd stai aici, refuzînd cu încăpățînare să pre­dai restul de valută pe care îl mai ai, în timp ce țara are ne­voie de ea, iar mata nu ai categoric ce face cu valuta, și totuși

173



te încăpățînezi. Ești un intelectual, înțelegi perfect toată si­tuația și totuși nu vrei în ruptul capului să-mi vii în ajutor.

— Regret, dar nu pot face nimic, întrucît nu mai am va­lută, îi răspunse calm Duncil.

— Atunci, poate mai ai niscai briliante? îl întrebă com-perul.

— Nu am nici briliante.

Comperul lăsă capul în jos, dus pe gînduri, apoi bătu din palme. Din culise ieși pe scenă o doamnă de vîrstă mijlocie, îmbrăcată după ultima modă, adică purta un palton fără gu­ler și o pălăriuță minusculă. Doamna avea un aer alarmat, iar Duncil o privi, fără să miște nici măcar o sprinceană.

— Cine e doamna? îl întrebă comperul pe Duncil.

— E soția mea, răspunse demn Duncil și se uită cu oare­care scîrbă la gîtul lung al consoartei.

— V-am deranjat, madame Duncil, se adresă comperul doamnei, iată din ce motiv: Am vrut să vă întrebăm pe dum­neavoastră dacă soțul domniei voastre mai are valută?

— Păi, atunci, el a predat totul, răspunse emoționată ma-dam Duncil.

— Așa, zise artistul, ei, dacă-i așa, așa să fie. Dacă a predat totul, noi trebuie neîntârziat să ne despărțim de Serghei Ghe-rardovici, ce să-i faci! Dacă doriți, puteți părăsi teatrul, Ser­ghei Gherardovici, și artistul făcu un gest majestuos.

Calm și demn, Duncil se întoarse și porni spre culise.

— Un moment! îl opri comperul. Dați-mi voie, la despăr­țire, să vă arăt încă un număr din programul nostru. Spu-nînd aceasta, bătu iarăși din palme. Cortina neagră din spate se desfăcu și pe scenă ieși o tînără frumoasă, în rochie de bal, care ținea în mîini o tăviță de aur, pe care zăcea un teanc gros, legat cu o panglică de la bomboane, și un colier de bri­liante, de la care săreau în toate părțile focuri albastre, gal­bene și roșii.

Duncil se dădu un pas înapoi și chipul i se acoperi cu o paloare cadaverică. Sala amuți.

— Optsprezece mii de dolari și un colier de patruzeci de mii, în aur — declară solemn comperul — păstra Serghei Gherardovici în orașul Harkov, în apartamentul Idei Her-kulanovna Vors, amanta dumisale, pe care avem plăcerea

s-o vedem în fața noastră și care ne-a ajutat foarte amabil să descoperim aceste tezaure fără preț, dar inutile în mîinile unei persoane particulare. Vă mulțumim foarte mult, Ida Her-kulanovna.

Frumoasa femeie zîmbi, dinții îi străluciră, iar genele cati­felate tresăriră.

— Și sub masca dumitale plină de demnitate, se adresă comperul către Duncil, se ascunde un păianjen hrăpăreț, ne­maipomenit, un mincinos și un tip care trage pe sfoară. într-o lună și jumătate — i-ai sleit de puteri pe toți cu încăpățrnarea dumitale obtuză. Acum du-te acasă, și acel iad, pe care ți-l va face consoarta dumitale, va fi pedeapsa binemeritată.

Duncil se clătină și se pare că era să cadă jos, dar niște mîini compătimitoare l-au prins din zbor. Atunci căzu cortina din față, disimulîndu-i pe toți cei care se aflau pe scenă.

Aplauze turbate zguduiră sala atît de tare, încît lui Nika-nor Ivanovici i se păru că în lustre au început să sară niște lumini, iar cînd cortina din față se ridică, pe scenă nu mai era nimeni în afară de singuraticul comper. El stoarse a dotia salvă de aplauze, salută în dreapta și în stînga și vorbi:

— în persoana acestui Duncil, în fața voastră s-a prezen­tat în programul nostru un măgar tipic. Doar am avut plăce­rea să vă vorbesc ieri și să spun că păstrarea tainică a valutei este un nonsens. Nimeni nu poate s-o folosească, în nici un fel de împrejurări, vă asigur. Să-l luăm, de pildă, pe acest Dun­cil. Primește un salariu frumos și nu duce lipsă de nimic. Are un apartament luxos, nevastă și amantă — o frumusețe. Apoi, nu! In loc să trăiască liniștit și pașnic, fără nici un fel de ne­plăceri, predînd valuta și pietrele prețioase, acest dobitoc hră­păreț a reușit să fie demascat în fața tuturor, ba, colac peste pupăză, s-a pricopsit și cu o foarte mare neplăcere familială. Așadar, cine face cărțile? Nu sînt amatori? în cazul acesta, numărul următor al programului nostru — cunoscutul ta­lent dramatic, artistul Kurolesov Savva Petrovici, special in­vitat, va interpreta un fragment din Cavalerul avar de poetul Pușkin.

Kurolesov cel promis se arătă de îndată, cărnos, bărbierit, purtînd frac și o cravată albă. Fără nici o introducere, el făcu o figură posomorită, se încruntă și începu să vorbească cu

174

175

glas lipsit de naturalețe, privind cu coada ochiului clopoțelul de aur:

— Un tînăr pierde-vară așteaptă întîlnirea cu o desfrînată

vicleană...

Și Kurolesov istorisi despre el însuși multe lucruri urîte. Nikanor Ivanovici îl auzi pe Kurolesov mărturisind cum a stat în genunchi în fața lui, în ploaie, o văduvă nenorocită, urlînd, însă inima artistului a rămas de piatră. înainte de acest vis, Nikanor Ivanovici nu cunoștea defel operele poetului Puș-kin, dar pe poet îl cunoștea și, zilnic, pronunța de cîteva ori fraze cam de felul următor: „Și chiria apartamentului, Pușkin o s-o plătească?" Sau „Becul de pe scară, deci, Pușkin l-a de-șurubat?" „Păcură, deci, Pușkin are să cumpere?..."

Acum, făcînd cunoștință cu una din operele sale, Nikanor Ivanovici se întrista, și-o închipui pe femeia aceea care stătu în genunchi, cu orfanii ei, în ploaie, și gîndi, fără să vrea: „E un tip, acest Kurolesov!"

Acesta însă, cu glasul tot mai tare, continua să se căiască și-l încurcă definitiv pe Nikanor Ivanovici, pentru că la un mo­ment dat începu să se adreseze cuiva, care nu era deloc pe scenă, și își răspundea în locul acestui om absent, spunîndu-și cînd țar, cînd baron, cînd tată, cînd fiu, cînd tu, cînd dumnea­voastră.

Nikanor Ivanovici înțelese un singur lucru: că artistul a murit de o moarte năprasnică, strigînd: „Cheile! Cheile mele!" apoi s-a prăbușit pe podea, horcăind și desfăcîndu-și cu grijă cravata.

După ce muri, Kurolesov se ridică, își scutură praful de pe pantalonii de la frac, se înclină, zîmbi cu un zîmbet fals și se retrase în aplauze cam sărace. Iar comperul vorbi așa: — Am ascultat Cavalerul avar în interpretarea minunată a lui Savva Petrovici. Acest cavaler spera că zînele vor alerga la el zbenguindu-se și că se vor mai întîmpla multe altele, plăcute, în același gen. Dar, după cum vedeți, nu s-a întîm-plat nimic, n-au alergat la el zînele, iar muzele nu i-au adus prinosul lor, și nu a ridicat nici un fel de palate, ci dimpotrivă, a murit urît de tot, la mama dracului, de dambla, pe cufărul său, plin de valută și pietre prețioase. Vă previn, și vouă vi

176

se va întîmpla ceva de acest gen, dacă nu mai rău, în cazul cînd nu veți preda valuta pe care o aveți!

Poezia lui Pușkin o fi făcut asemenea impresie, sau cuvîn-tarea prozaică a comperului, cert e că din sală răsună deo­dată un glas rușinos:

— Predau valuta.

— Vă rog să poftiți pe scenă, invită amabil comperul, scru-tînd cu atenție sala cufundată în întuneric. Pe scenă se ivi un cetățean mic de stat, blonduliu; judecind după față, era nebărbierit cam de trei săptămîni.

— Scuzați, vă rog, numele dumneavoastră? se informă comperul.

— Kanavkin Nikolai, răspunse sfios cel apărut.

— A! îmi pare foarte bine, cetățene Kanavkin. Așadar?...

— Predau, zise încet Kanavkin.

— Cît?

— Una mie de dolari și douăzeci de bucăți a zece.

— Bravo! Tot ce aveți?

Comperul își propti privirea drept în ochii lui Kanavkin, și lui Nikanor Ivanovici i se păru chiar că din acești ochi țîș-niră niște raze care-l străpunseseră pe Kanavkin ca un fel de raze Roentgen. în sală nimeni nu mai respira.

— Cred! exclamă, în cele din urmă, actorul, stingîndu-și privirea. Cred! Ochii aceștia nu mint! Doar de cîte ori v-am spus că greșeala voastră de bază constă în faptul că nu apre­ciați la justa lor valoare importanța ochilor omenești. înțele­geți, limba poate să ascundă adevărul, dar ochii ■— niciodată! Vi se pune deodată o întrebare, dumneavoastră nici nu tresă­riți, într-o clipă sînteți stăpîn pe dumneavoastră și știți ce tre­buie să spuneți ca să ascundeți adevărul, și vorbiți destul de convingător și nu se mișcă nici o cută pe fața dumneavoas­tră, dar, din păcate, adevărul din adîncul sufletului, neliniș­tit de întrebare, pentru o clipă sare în ochi, și totul s-a termi­nat! Adevărul a fost văzut, sînteți prins!

Rostind cu mult foc această cuvîntare foarte convingă­toare, artistul se interesă duios la Kanavkin:

— Unde sînt pitiți?

— La mătușă-mea, Porohovnikova, care stă pe Precistenka.

— A! Asta-i... stați un pic... la Klavdia Ilinișna, nu-i așa?

177







— Da.

— Ah! da, da, da, da! O căsuță mică? în fața căsuței o gră­diniță și un gard de zăbrele? Cum să nu, știu, știu! Și acolo unde i-ați băgat?

— în pivniță, într-o cutie de la Einehm... Comperul lovi din palme în semn de uimire.

— Ați văzut una ca asta? strigă el amărît, păi acolo banii ăștia or să prindă mucegai, vor deveni jilavi. Cum se poate încredința valută unor astfel de oameni? Zău! întocmai ca niște copii! Zău așa!...

Kanavkin își dădu seama că a făcut o gafă și că e vinovat și-și lăsă în jos capul moțat.

— Banii, urmă comperul, trebuie păstrați la banca de stat, în încăperi speciale uscate și bine păzite, și în nici un caz în beciul mătușii; unde, în treacăt fie spus, îi pot deteriora șobo­lanii! Zău! e rușinos, Kanavkin, ești totuși un om în toată firea — un adult!

Kanavkin nu mai știa unde să se ascundă și nu făcea decît să zgîndăre cu degetul marginea surtucului său.

— Ei, gata, făcu mai blînd artistul, cine-și aduce aminte de ceva din trecut... și deodată adăugă pe neașteptate: Da, era să uit... ca să fie un singur drum... să gonim mașina... degeaba... mătușa asta a dumitale are și ea, nu-i așa?

Kanavkin, care nu se aștepta la o asemenea întorsătură, tresări și în teatru se lăsă tăcerea.

— Ei, ei, Kanavkin... zise dojenitor, dar duios comperul, și eu, care l-am lăudat! Poftim, nitam-nisam a început să dea din colț în colț! E stupid, Kanavkin! Doar adineauri am vor­bit despre ochi. Că doar se vedea după ochi că mătușa are... Ei, de ce ne chinuiești de pomană?

— Are! strigă voinicește Kanavkin.

— Bravo! răcni comperul.

— Bravo! răcni înspăimîntător sala.

Cînd totul se mai potoli, comperul îl felicită pe Kanavkin, îi strînse mîna, îi propuse să-l ducă în oraș cu mașina, pînă acasă, și cu aceeași mașină a ordonat cuiva din culise să se ducă după mătușă și s-o roage să poftească după program la teatrul de femei.

— Da, am vrut să te întreb, mătușa nu ți-a spus unde și-i ascunde pe ai ei? se interesă comperul, oferindu-i amabil lui Kanavkin o țigară și un chibrit aprins. Acesta, trăgînd din țigară, zîmbi cam posomorit.

— Cred, cred, urmă oftînd actorul, această bătrînă zgî-rie-brînză, nu numai nepotului, dar nici dracului n-o să-i spu­nă asta! Ei, ce să-i faci? Hai să încercăm să trezim în ea senti­mente omenești. Poate că nu au putrezit încă toate strunele în sufletul ei meschin. Toate cele bune, Kanavkin!

Și Kanavkin, fericit, plecă. Comperul se informă dacă nu mai sînt persoane dornice să predea valută, dar drept răs­puns primi tăcerea.

— Suciți oameni, zău așa! zise artistul dînd din umeri, și perdeaua îl acoperi.

Lămpile se stinseră, un timp a fost întuneric, și, de de­parte, răzbea o voce de tenor nervoasă, care cînta: „Acolo-s munți de aur fin și ei doar mie-mi aparțin..."

Apoi, de undeva, de două ori se auziră surd niște aplauze.

— La teatrul de femei chiar acum predă valuta o dameză, vorbi deodată vecinul bărbos și roșcat al lui Nikanor Ivano-vici și, oftînd, adăugă: Eh, dacă nu erau gîștele mele! Ei, omule drag, la Lianozovo am niște gîște năbădăioase, tare mi-e tea­mă că or să crape fără mine. Pasăre cu năbădăi, gingașă, cere îngrijire... Eh, dacă nu erau gîștele acelea! Pe mine n-ai să mă uimești cu Pușkin... și bărbosul începu iar să ofteze.

Deodată în sală se făcu o lumină orbitoare și Nikanor Iva-novici visă că prin toate ușile începură să se scurgă înăuntru bucătari cu scufii albe pe cap și polonice în mîini. Niște aju­toare de bucătar tîrîră un cazan cu supă și o tavă mare cu pîine neagră, tăiată felii. Spectatorii se înviorară. Bucătarii veseli se strecurau prin mulțimea amatorilor de teatru, tur­nau supă în castronele și distribuiau pîine.

— Luați masa, băieți, prînziți, strigau bucătarii, și predați valuta! Ce să stați degeaba aici? La ce vă trebuie poșirca asta! Te duci acasă, bei cum trebuie, iei o gustare, e tare bine! La ce bun, de exemplu, te-ai instalat aici, tătucă? se adresă lui Nikanor Ivanovici un bucătar gras, cu gîtul zmeuriu, întin-zîndu-i un castronel în care plutea singuratică în zeamă o frunză de varză.



178

179

— Nu am! Nu am! Nu am! striga cu glas înspăimîntat Nikanor Ivanovici, înțelegi, nu am!

— Nu ai? urlă cu bas amenințător bucătarul, nu ai? între­bă el cu glas gingaș de femeie, nu ai, mormăi apoi liniștitor, transformîndu-se în felcerița Praskovia Feodorovna.

Aceasta îl scutura de umăr cu duioșie pe Nikanor Ivano­vici, care gemea în somn. Atunci se topiră bucătarii și se nă­rui teatrul cu cortină cu tot. Printre lacrimi, Nikanor Ivano­vici văzu bine camera sa din spital și două persoane cu halate albe, dar nu erau bucătarii aceia familiari și obraznici care se bagă în sufletul oamenilor cu sfaturile lor, ci niște medici și aceeași Praskovia Feodorovna, care nu ținea în mînă un castronel, ci o farfurioară, cu o seringă pe ea, acoperită cu tifon.

— Cum vine asta, vorbi amar Nikanor Ivanovici în timp ce i se făcea injecția, nu am și nu am! Să le predea Pușkin va­luta. Eu nu am!

— Nu ai, nu ai, îl liniștea Praskovia Feodorovna cea blîn-dă, și de unde nu-i — nici Dumnezeu nu cere.

După injecție, Nikanor Ivanovici se simți mai bine și ador­mi, fără nici un fel de vise.

Dar starea lui de agitație se transmise în rezerva 120, unde bolnavul se trezi și începu să-și caute capul, și în rezerva 118, unde un maestru necunoscut, cuprins de neliniște, își frîngea mîinile, plin de melancolie, privind luna cu gîndul la ultima și amarnica noapte de toamnă din viața sa, la fîșia de lumină venind de sub ușa unui subsol și la părul acela despletit.

Din rezerva 118, prin balcon, starea de agitație i se trans­mise lui Ivan, care se trezi și izbucni în plîns.

Medicul însă îi potoli repede pe toți cei agitați, cu mintea rătăcită, și somnul începu să-i învăluie treptat. Ivan ațipi ulti­mul, la ceasul cînd peste rîu mijeau zorile. După ce medica­mentul i se prelinse prin tot corpul, liniștea veni asupra lui ca un val, acoperindu-l. își simți trupul mai ușor, iar adierea caldă a somnului îi mîngîie capul. înainte de-a adormi de-a binelea, mai auzi, din pădure, ciripitul păsărilor care vesteau apropierea zorilor. Dar păsările amuțiră curînd, și Ivan văzu în vis cum soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldați.

180

16 Supliciul

Soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar mun­tele era împresurat de un dublu cordon de soldați.

Pîlcul de călăreți ce tăiase aproape de prînz calea procu­ratorului se îndrepta în trapul cailor spre Poarta Hebronului. Calea le și fusese deschisă. Pedestrașii din cohorta Capado-cia împinseseră pe laturile drumului mulțimea de oameni, asini și cămile, iar călăreții, tropotind și ridicînd trîmbe albe de praf pînă la cer, ajunseseră la răscrucea a două drumuri: cel de sud, către Betleem, și cel de nord-vest, către Jaffa. Călă­reții o luară pe drumul de nord-vest. Aceiași capadocieni, pos­tați din loc în loc pe marginile drumului, măturaseră din vre­me, într-o parte și alta, toate caravanele zorite să ajungă la Yerushalayim în ziua sărbătorii. Mulțimea de pelerini se îm­bulzeau în spatele soldaților, lăsîndu-și în părăsire corturile vărgate, pe care le întinseseră la popasuri, de-a dreptul pe iarbă. Străbătînd cam un kilometru, călăreții depășiră cohor­ta a doua a Legiunii Fulminanta și, după alt kilometru, ajun­seseră cei dintîi la poalele Golgotei. Aici descălecară. Coman­dantul îi împărți în cete, care împresurară poalele colinei joase, lăsînd liberă numai ieșirea la drumul spre Jaffa.

Nu mult după aceea, ajunse la colină și cohorta a doua și se așeză de pază, mai sus, încercuind culmea.

în sfîrșit, sosi și centuria comandată de Marcus — Moar-tea-Șobolanilor. Soldații mărșăluiau pe marginile drumului, iar între șiruri, pe un car, escortați de garda secretă, erau duși cei trei osîndiți cu tăblițe albe la gît, pe care sta scris în ara-meică și elină „tîlhar și răzvrătit".

Carul osîndiților era urmat de altele încărcate cu stîlpi proaspăt geluiți și cu drugi de lemn țintuiți transversal, cu funii, sape, găleți și topoare. Pe carele acestea se aflau și cei șase călăi. La urmă călăreau centurionul Marcus, șeful gărzii templului din Yerushalayim, și bărbatul cu glugă căruia îi vor­bise în treacăt Pilat în odaia întunecoasă a palatului. Proce­siunea se încheia cu un șir de soldați, iar apoi venea mulți-

181

mea — vreo două mii de gură-cască ce înfruntaseră căldura aceea de iad, dornici să asiste la interesantul spectacol.

La acești gură-cască din oraș se adăugaseră și pelerinii, lăsați să treacă în coada procesiunii. Cortegiul începu să urce pe Golgota în strigătele ascuțite ale crainicilor care repetau proclamația rostită de Pilat la amiază.

Călărimea.îi lăsă să treacă pe toți, dar centuria a doua nu-i lăsă decît pe cei cu rost la ceremonia supliciului, apoi, cu o manevră rapidă, risipi mulțimea jur-împrejur pe colină, așa încît ea se afla acum strînsă între pedestrașii de pe culme și călăreții de la poale. Oamenii puteau privi supliciul doar prin­tre rîndurile, nu prea dese, de pedestrași.

Trecuseră astfel mai bine de două ceasuri de cînd înce­puse urcușul pe Golgota; soarele scăpata spre asfințit, dar căldura se dovedea încă insuportabilă; pentru soldații din ambele cordoane era un chin, mureau de plictiseală și-i bles­temau în gînd pe cei trei tîlhari, urîndu-le din suflet să moară cît mai repede.

Cu fruntea brobonită și cămașa albă întunecată de sudoa­re, măruntul comandant al călăreților înșirați la poalele coli­nei se apropia mereu de căldarea din piele groasă, aflată la-n-demîna primelor rînduri, scotea apă în pumni, bea și-și uda turbanul. După ce se mai răcorea puțin, se depărta și începea să bată înainte și înapoi drumul prăfuit ce ducea spre culme. Lunga lui spadă lovea încălțările de piele încheiate cu șire­turi. Comandantul voia să dea oamenilor săi un exemplu de tărie; dar fiindu-i milă de soldați, le îngădui să-și pună în pi­ramidă lăncile și să-și arunce deasupra pelerinele albe. Sub acest soi de corturi, sirienii se mai putură adăposti de soarele dogoritor. Gălețile se deșertau văzînd cu ochii, astfel că oș­tenii din diferite centurii porniseră pe rînd să care apă dintr-o vîlcea de la poalele colinei, unde, prin valurile de zăduf, la umbra firavă a unor duzi subțiratici, abia își mai ducea zilele un pîrîu cu apă tulbure. Tot acolo, încercînd să se adăposteas­că la umbra nestatornică a pomilor, stăteau în picioare, plic­tisiți, păzitorii de cai, ținînd de căpestre caii toropiți de arșiță. Lehametea soldaților și ocările lor la adresa tâlharilor erau de înțeles. Temerile procuratorului în privința unor tulburări ce-ar fi putut izbucni cu prilejul supliciului în odiosul oraș

182

al Yerushalayimului nu fuseseră, din fericire, justificate. Iar cînd se scurse și cel de-al treilea ceas al supliciului, între cele două cordoane — cel de sus, pedestrimea, și cel de jos, călă-rimea — la poalele colinei nu rămăsese, contrar așteptărilor, nici măcar un singur om. Soarele se abătuse dogoritor peste mulțimea grămădită și o gonise îndărăt spre Yerushalayim. între cordoanele celor două unități romane nu se mai aflau decît doi dini, probabil fără stăpîn, ajunși cine știe cum acolo. Dar și ei erau potopiți de căldură și se lungiseră, cu limbile spînzurate și suflînd din greu, fără să dea cea rn^i mică aten­ție șopîrlelor cu spinările verzi, singurele vietăți ce nu se te­meau de dogoare și lunecau de colo-colo printre bolovanii încinși și tulpinele răsucite și spinoase ale tufelor lipite de pămînt.

Nimeni nu încercase să-i elibereze pe osîndiți, nici în Ye-rushalayimul înțesat de trupe, nici aici, pe colina împresurată de paza armată; mulțimea se reîntoarse în oraș, fiindcă, în­tr-adevăr, nu era nimic deosebit de văzut la acest supliciu, în timp ce acolo, în cetate, se desfășurau pregătirile pentru marea sărbătoare a Paștilor, ce avea să înceapă spre seară.

Pedestrașii romani din cordonul de sus sufereau și mai mult decît călăreții. Singura învoire la care se îndurase centu­rionul lor, Moartea-Șobolanilor, fusese ca soldații să-și scoată coifurile și să-și acopere capul cu fîșii de pînză muiate în apă, dar să rămînă în picioare și cu lancea în mînă.

El însuși, ca și ceilalți, cu o pînză pe cap, uscată însă, se plimba în sus și în jos, aproape de grupul călăilor, fără să-și fi scos măcar de pe tunică insignele de argint cu capete de lei și păstrîndu-și cu dîrzenie spada și pumnalul. Soarele cădea drept pe centurion fără să-l supere parcă, dar la capetele de lei nu te puteai uita, te orbea scăpărarea argintului ce părea incandescent.

Chipul mutilat al centurionului nu exprima nici oboseală, nici nemulțumire; părea că uriașul oștean ar fi fost în stare să umble o zi întreagă așa cum era, și noaptea toată, și ziua următoare; în sfîrșit, atîta cît ar fi fost nevoie să umble astfel cu mîinile pe greul centiron, cu plăci de aramă, privind cu aceeași asprime cînd la stîlpii cu cei osîndiți, cînd la soldații din cordon, dînd deoparte, cu vîrful încălțării lui prăfuite și

183

cu aceeași indiferență, oseminte omenești, albite de vreme sau frînturile de silex printre care călca.

Omul cu glugă se așezase nu departe de stîlpi, pe un tre­pied și stătea într-o molcomă nemișcare; totuși, de plictisea­lă, mai zgîria din cînd în cînd cu o nuielușă în nisipul încins din dreptul lui.

Am spus că dincolo de cordonul călăreților nu mai rămă­sese suflet de om, dar nu e tocmai așa. Un om tot se mai afla acolo, dar nu putea fi văzut de oricine. Se așezase nu pe par­tea drumului unde trecerea fusese deschisă și de unde i-ar fi venit mai ușor să privească supliciul, ci pe versantul de mia­zănoapte, acolo unde povîrnișul nu era nici lin și nici accesi­bil, ci abrupt, cu gropi în bolovăniș, acolo unde, într-un prăvă-liș, agățîndu-se cu sete de pămîntul arid, blestemat de ceruri, încerca să mai trăiască un smochin prăpădit.

Tocmai sub acel smochin, sub care nu aflai umbră, se așe­zase pe o piatră, chiar de la început, adică de peste trei ore, singurul spectator, nu participant, la supliciu. Da, ca să pri­vească supliciul, omul acela nu-și alesese locul cel mai bun, ci pe cel mai rău. Dar și de aici puteai vedea stîlpii, puteai vedea printre oștenii de pază cele două pete strălucitoare de pe pieptul centurionului, și asta, pentru un om care dorea să treacă neobservat și nimeni să nu-l tulbure, era desigur destul.

Cam cu patru ore înainte, chiar la începutul supliciului, omul acela avusese cu totul altă atitudine, ba chiar ar fi putut fi luat repede la ochi și poate tocmai asta îl făcuse să se poar­te altminteri acum, izolîndu-se.

Omul apăruse pentru prima dată printre întîrziați, atunci cînd procesiunea, trecînd de cordonul soldaților, abia suise pe culme. Răsufla din greu și nu mergea la pas, ci suia în goa­nă colina, croindu-și cale cu violență prin mulțime, iar cînd văzu cum în fața lui, ca și a celorlalți, se-nchide cordonul, re­curse la un șiretlic naiv, prefăcîndu-se a nu înțelege strigă­tele celor ce-i porunceau să se oprească, și dădu să se strecoa­re nebunește printre soldați pînă la locul supliciului, unde tocmai coborau din car osîndiții. Pentru asta primi în piept o lovitură grea cu capătul bont al lăncii și sări înapoi cu un țipăt, dar nu din pricina durerii, ci a deznădejdii. Aruncă spre

184

legionarul care-l lovise o privire tulbure, și cu totul indife­rentă, aidoma unui om nesimțitor la durerile fizice.

Tușind și răsuflînd din greu, ținîndu-se cu mîna de piept, o luă la goană în jurul colinei, vrînd să găsească pe versantul de miazănoapte vreo spărtură în cordonul de soldați și să se strecoare pînă la locul supliciului. Dar acum era prea tîrziu, cordonul se închisese strîns, iar omul, cu chipul schimonosit de suferință, trebui să renunțe la tentativa de a-și deschide drum spre carele de unde se descărcau stîlpii. Această tenta­tivă ar fi putut duce doar la arestarea lui, ceea ce nu i-ar fi convenit cîtuși de puțin, mai ales în acea zi.

Astfel, el se îndreptă spre văgăuna unde era atîta liniște și nimeni nu-l putea tulbura.

Așezat pe o piatră, omul acela cu barba neagră, cu ochii arși de soare și nesomn, era cuprins de o grea amărăciune. Suspinînd, ba își descheia talethl-ul tocit în timpul pribegiei, care din albastru ajunsese de un cenușiu murdar, și-și dez­golea pieptul lovit de lance și îmbîcsit de sudoare; ba, cuprins de un chin insuportabil, își înălța ochii la cer, urmărind cei trei vulturi ce se roteau de multă vreme prin văzduh, pre­simțind ospățul ce-i aștepta sau își pironea privirile disperate în pămîntul galben, cătînd la o țeastă de cîine pe jumătate roasă ori urmărea șopîrlele ce alergau în jurul lui.

Suferea atît de mult, încît din vreme în vreme își vorbea sieși cu voce tare:

— Ah, ce nerod sînt... bolborosea el, legănîndu-se a jale pe piatră, copleșit de durerea ce-i măcina inima și zgîriin-du-și pieptul înnegrit de soare. Nerod ca o muiere! Laș! Sînt o lepădătură, nu om pe lume!

Tăcea, își lăsa mereu capul în piept; pe urmă, după ce sor­bea puțină apă încropită dintr-o ploscă de lemn, mai prindea puteri și apuca ba cuțitul ascuns la piept, ba o bucățică de per­gament pe care-o avea în față, pe o piatră, lîngă un bețigaș de trestie și o călimară cu tuș.

Pe pergament făcuse însemnări:

Pelerină.

185

„Clipele fug, iar eu, Levi Matei, stau pe Golgota, și moar­tea nu mai vine!"

Iar mai jos:

„Soarele cade la apus, și moartea nu mai vine."

Apoi, deznădăjduit, Levi Matei scrise cu vîrful ascuțit al bețigașului:

„Doamne! De ce te-ai mîniat pe el? Trimite-i moartea!"

După ce scrise aceste cuvinte, începu să suspine fără la­crimi, zgîriindu-și din nou pieptul cu unghiile.

Cauza disperării lui Levi era groaznica nenorocire ce se abătuse asupra lui Yeshua și a sa, precum și acea greșeală grozavă pe care o săvîrșise, după credința sa, chiar el, Levi. Cu două zile înainte, Yeshua și Levi se aflau la Betania, aproa­pe de Yerushalayim, oaspeți ai unui grădinar căruia îi plă­ceau mult predicile lui Yeshua. Toată dimineața cei doi oas­peți lucraseră la grădină pe lingă stăpînul casei și se gîndeau să plece spre Yerushalayim pe răcoarea serii. Dar, cine știe de ce, Yeshua se arătă grăbit, zicînd că-l așteaptă la Yerusha­layim o îndatorire ce nu suferă amînare, iar către prînz ple­case singur. Aici fusese prima greșeală a lui Levi Matei. De ce, ah, de ce-l lăsase să plece singur?

în seara aceea lui Matei nu-i mai fu dat să meargă la Yeru­shalayim; o boală cumplită îl lovise fulgerător. Era scuturat de friguri, trupul îi ardea ca focul, dinții îi clănțăneau, și ce­rea mereu apă.

Nu se putea mișca. Se trîntise pe o cergă în șopronul gră­dinarului și zăcuse pînă vineri dimineața, cînd suferința îl părăsi, la fel de neașteptat precum venise. Deși era încă slăbit și-i tremurau picioarele, Levi, chinuit de presimțirea unei ne­norociri, își luase rămas-bun de la stăpînul casei și plecase la Yerushalayim, unde prinse de veste că inima nu-l înșelase, că nenorocirea s-a și întîmplat. Se afla în mulțime în clipa cînd procuratorul rostise osînda.

Cînd osîndiții erau duși pe munte, Levi Matei alergă cu mulțimea de curioși, de-a lungul șirului de soldați, încercînd să-i dea de știre, într-ascuns măcar lui Yeshua, că el, Levi, se găsea în preajmă-i, că nu-l părăsise în ultimul drum și că se ruga din suflet ca moartea să-l ia pe Yeshua cît mai grabnic.

186

Dar Yeshua privea drept înainte, în direcția spre care era dus și, firește, nu-l văzu pe Levi.

După ce procesiunea străbătuse cam jumătate de kilome­tru pe drumul în urcuș, Matei, împins în mulțime pe lîngă șirul de soldați, avu o idee simplă și genială, și îndată, cum era iute din fire, începu să se blesteme că nu-i venise gîndul acela mai devreme.

Soldații nu mergeau în șir compact; între ei mai erau spa­ții libere. Cu multă agilitate și un calcul precis, putea, aple-cîndu-se, să sară printre doi legionari, să se repeadă pînă la car și să se salte sus. Arunci Yeshua ar fi fost cruțat de chinuri.

Ar fi ajuns o clipă, cît să-l lovească pe Yeshua cu un cuțit în spate, strigîndu-i: „Yeshua! te scap de chin și plec cu tine! Eu, Matei, unicul și credinciosul tău ucenic!"

Și dacă Dumnezeu l-ar fi binecuvîntat cu încă o clipă de libertate, poate ar fi avut timp să se lovească și pe el cu cuțitul, evitînd astfel moartea pe stîlpul supliciului. De altfel, acest amănunt îl interesa prea puțin pe Levi, dăbilarul de altădată. Lui nu-i păsa cum va muri. Un singur lucru voia el: ca Yeshua, care în viața lui nu făcuse nici cel mai mic rău nimănui, să scape de cazne.

Planul era foarte bun, dar Levi nu avea nici un cuțit asu­pra lui. Nici bani n-avea.

Furios pe sine, ieși din mulțime și se întoarse în goană în cetate. In capul lui înfierbîntat juca un singur gînd aprins: să-și procure îndată, prin orice mijloace, un cuțit și să ajungă din urmă, la timp, procesiunea.

Ajunsese în goană la porțile Yerushalayimului, în îmbul­zeala caravanelor pe care le sorbea cetatea, și văzu la stînga lui ușa deschisă a unei mici brutării. Răsufla din greu după atîta goană pe drumul acela potopit de arșiță, dar se stăpîni, intră demn înăuntru, salută pe brutăreasa din spatele tejghe­lei și o rugă să-i dea o pîine așezată tocmai sus de tot, fiindcă-i plăcea mai mult decît celelalte, iar cînd femeia se întoarse cu spatele, înhață iute, fără o vorbă, de pe tejghea, un lucru cum nici n-ar fi visat mai nimerit: un cuțit de tăiat pîine, as­cuțit ca un brici; apoi se repezi pe ușă afară.

Cîteva clipe după aceea, era din nou pe drumul Jaffei. Dar procesiunea nu se mai zărea. O luă la goană. Din vreme în

187

vreme se lăsa să cadă istovit în praf și rămînea nemișcat pînă îi mai venea sufletul la loc. Zăcea așa, spre mirarea trecăto­rilor care se îndreptau spre Yerushalayim pe jos sau călări pe asini. Sta întins, ascultând cum i se zbătea inima nu numai în piept, dar și în creștet și-n urechi. După ce-și mai revenea, o lua repede la drum, începea iarăși să alerge, dar din ce în ce mai fără vlagă. Cînd, în sfîrșit, zări lunga procesiune ri-dicînd în depărtare nori de praf, ea se afla la poalele colinei.

— O, Doamne!... gemu Levi, înțelegînd că nu va izbuti să ajungă la vreme.

Cînd trecu și al patrulea ceas de supliciu, chinurile lui Levi atinseră culmea și îl cuprinse o aprigă mînie. Ridicîndu-se de pe piatră, zvîrli cuțitul, pe care acum i se părea că-l furase zadarnic, lovi cu piciorul în ploscă, lipsindu-se de apă, își smul­se din cap kaff-ul, își înfipse unghiile în părul rar și începu să se blesteme.

Se blestema, striga vorbe fără șir, gemea din adînc și scui­pa, îi hulea pe tatăl și pe mama sa, care aduseseră pe lume o asemenea făptură fără minte.

Dar cum hula și blestemele se dovedeau a fi în van, iar dogoarea nu se potolea, își încleșta pumnii descărnați și, strîn-gînd pleoapele, își ridică brațele cu mare obidă la ceruri și la soarele care luneca tot mai jos — lungind umbrele și depăr-tîndu-se, ca să cadă în Mediterană — și-i ceru lui Dumnezeu să facă neîntîrziat o minune. îi ceru lui Dumnezeu ca Yeshua să moară pe dată.

Cînd redeschise ochii, văzu că pe colină nimic nu se schim­base, doar petele de foc de pe pieptul centurionului se stin­seseră. Soarele bătea în spatele osîndiților, iar chipul lor era întors către Yerushalayim. Atunci Levi izbucni într-un strigăt:

— Dumnezeule, te blestem!

Cu voce spartă striga că acum vedea nedreptatea Dom­nului și că nici nu se mai gîndește să creadă în el!

— Ești surd! urla Levi. Dacă n-ai fi surd, m-ai fi auzit și i-ai fi luat zilele pe dată!

1 Batistă triunghiulară de pus pe cap.

188

Cu pleoapele strînse, Levi aștepta să cadă trăsnetul ceresc asupra capului său. Dar nu se întîmplă nimic, și, fără să-și deschidă ochii, Levi continua să profereze împotriva cerului vorbe mușcătoare și aprige ocări. își striga amarnica sa dez­amăgire, striga că mai sînt și alți dumnezei, și alte credințe. „Da, un alt Dumnezeu n-ar fi îngăduit, n-ar fi îngăduit nici­odată ca un om ca Yeshua să fie mistuit astfel de soare pe stîlpul supliciului!"

— M-am înșelat! striga Levi, aproape fără glas. Ești Dum­nezeul răului! ori poate ochii tăi nu mai văd nimic de fumul tămîierilor din templu, iar urechile tale nu mai aud altceva decît osanalele preoților! Nu ești un Dumnezeu atotputernic! Ești un Dumnezeu negru! te blestem, Dumnezeu al tîlhari-lor, ocrotitorul și duhul lor!

în clipa aceea, simți o adiere pe obraz și un foșnet sub pi­cioare. Adierea îl atinse din nou, și atunci, deschizînd ochii, Levi văzu că totul se schimbase în jur, din pricina blesteme­lor lui sau poate din alte pricini. Soarele dispăruse mai-nain-te de a ajunge la mare, unde se cufunda în fiece seară. îl înghi­țise un nor de furtună, care, amenințător și fără odihnă, se ridica pe cer, la apus. Marginile lui fierbeau într-o spumă albă, iar pîntecele-i negru ca zgura avea reflexe galbene. Norul tuna surd, din el desprinzîndu-se din vreme în vreme fîșii de foc. Pe drumul Jaffei de-a lungul aridei văi a Gionului, peste cor­turile pelerinilor, zburau vîrtejuri de praf împinse de vînt și ridicîndu-se în trîmbe. Levi tăcu, încercînd să-și dea seama dacă furtuna care se va așterne peste Yerushalayim va aduce vreo schimbare în soarta nefericitului Yeshua. Și îndată, pri­vind fulgerele ce străpungeau norul, începu să implore ca trăs­netul să cadă pe stîlpul de supliciu al lui Yeshua. Privi ros de căință către peticul de cer senin pe care nu-l mîncase încă no­rul și unde vulturii se pregăteau să fugă de furtună: Levi se gîndi că s-a grăbit nebunește cu blestemele sale: acum Dum­nezeu nu-i va mai da ascultare.

își întoarse privirea spre poalele colinei, cu ochii țintă la partea unde, în rînduri ordonat rărite, păzeau călăreții, și-și dădu seama că acolo se petrecuseră mari schimbări. De pe înălțime izbuti să vadă mai bine că soldații se mișcau și își smulgeau lăncile înfipte în pămînt, își aruncau pelerinele pe

189

spate, în timp ce oamenii de la cai alergau grăbiți spre drum, trăgînd caii de căpăstru. Era limpede că ostașii se pregăteau de plecare. Apărîndu-se cu mina de praful ce-i bătea în față, scuipînd întruna, Levi încerca să înțeleagă de ce plecau călăre­ții, își ridică ochii mai sus și distinse o mică siluetă, cu o hla­midă militară, purpurie, care urca spre locul supliciului. Atunci presimțirea unui sfîrșit fericit făcu să-i salte inima lui Levi.

în al cincilea ceas de chin al osîndiților, urcă pe colină co­mandantul de cohortă, sosit călare de la Yerushalayim, îm­preună cu însoțitorul său. La un gest al lui Marcus, șirul de soldați se desfăcu, și centurionul îl salută pe tribun. Acesta-l luă îndată deoparte pe Moartea-Șobolanilor și-i șopti ceva. Centurionul mai salută o dată și porni spre grupul călăilor care se așezaseră pe pietre sub stîlpii de supliciu. Tribunul se îndreptă însă spre cel care ședea pe scăunel, iar acesta se ri­dică cu venerație în fața lui. Tribunul îi zise ceva tot în șoaptă, și amîndoi porniră către stîlpii de supliciu. îi întovărăși șeful gărzii templului.

Strîmbîndu-se cu dezgust la zdrențele murdare ce zăceau pe jos lîngă stîlpi și în care nu demult fuseseră veșmîntați osîn-diții, la lucrurile acelea refuzate de călăi, Moartea-Șobolani­lor chemă pe doi dintre călăi și le porunci:

— Urmați-mă!

De la stîlpul cel mai apropiat venea un cîntec nebunesc și răgușit.

Aflat de trei ore răstignit acolo, mîncat de muște și ars de soare, Hestas își ieșise din minți și acum îngîna ceva despre struguri; din cînd în cînd își clătina capul înfășurat în turban, și atunci muștele se ridicau leneșe de pe fața lui, ca peste o clipă să se întoarcă iarăși.

Răstignit pe al doilea stîlp, Dismas suferea mai rău decît ceilalți doi, pentru că nu-și pierduse cunoștința, și-și scutura capul repede și uniform, la dreapta și la stînga, ca să-și lo­vească umărul cu urechea.

Yeshua fusese mai norocos decît ceilalți doi. Din primul ceas căzuse în leșinuri, apoi își pierduse cunoștința și rămă­sese cu capul atîrnat în jos și turbanul desfăcut. Astfel, muștele și tăunii îl acoperiseră cu totul, și chipul său nu se mai vedea

190

sub roitoarea mască neagră. Pe mijloc, pe pîntece și la subțiori se așezaseră tăunii și sugeau din îngălbeni tul trup gol.

Dînd ascultare semnelor făcute de omul cu glugă, unul dintre călăi luă o lance, celălalt aduse lîngă stîlp o găleată și un burete. Primul ridică lancea și înțepă pe rînd brațele lui Yeshua, legate cu funii de lemnul transversal al stîlpului de supliciu: trupul cu coastele ieșite în afară avu o tresărire. Că­lăul îi trecu vîrful lăncii pe pîntece. Atunci Yeshua înălță capul, și muștele bîzîitoare se ridicară în zbor, descoperindu-i chipul umflat de înțepături: un chip de nerecunoscut.

Ridicîndu-și cu greu pleoapele, Ha-Nozri privi în jos. Ochii lui, limpezi de obicei, se aburiseră.

— Ha-Nozri! zise călăul.

Ha-Nozri își mușcă buzele tumefiate și răspunse cu o voce răgușită, de tîlhar:

— Ce vrei? De ce ai venit la mine?

— Bea! zise călăul; și buretele muiat în apă se ridică în vîrful lăncii pînă la buzele lui Yeshua. Bucuria îi străluci în ochi; își lipi buzele de burete și începu să sugă apa cu lăcomie.

De pe stîlpul de alături se auzi glasul lui Dismas:

— E nedrept! Și eu sînt tîlhar, ca și el!

Dismas făcu un efort, dar nu se putu mișca; brațele lui erau legate de lemnul transversal prin trei noduri strînse. își supse pîntecele, unghiile i se înfipseră în marginile lemnului și ră­mase întors către stîlpul lui Yeshua. Ochii îi ardeau de ură.

Un nor de praf acoperi atunci locul acela și se lăsă un mare întuneric. Cînd praful se risipi, centurionul strigă:

— La al doilea stîlp, gura!

Dismas tăcu. Yeshua își desprinse buzele de burete, stră-duindu-se să dea vocii sale o expresie blîndă și convingătoare, dar nu izbuti și-l rugă răgușit pe călău:

— Dă-i să bea.

Se făcu tot mai întuneric. Norul acoperise acum jumătate de cer, abătîndu-se spre Yerushalayim; nori albi ca spuma alergau înaintea norului negru, plin de apă și de foc. Peste colină săgeta puternic un fulger și tună. Călăul lua buretele din lance.

— Slăvește-l pe mărinimosul hegemon! șopti el solemn și, cu o mișcare ușoară, îl împunse pe Yeshua în inimă.

191

Acesta tresări, șoptind:

— Hegemon...

Sîngele i se prelinse pe pîntece, falca de jos tresări convul­siv, și capul îi căzu iarăși pe piept. La al doilea tunet, călăul îi dădu să bea lui Dismas și repetă aceleași cuvinte:

— Slăvește-l pe hegemon! apoi îl ucise și pe el.

Cu mințile pierdute, Hestas strigă înspăimîntat, văzîndu-l lîngă el pe călău, dar, cînd buretele îi atinse buzele, bolborosi ceva și-l prinse cu dinții. Puține clipe după aceea și trupul lui se lăsă în jos, pe cît îngăduiau funiile strînse.

Omul cu glugă îl urma pas cu pas pe călău și pe centurion; în spatele lor venea șeful gărzii templului. Oprindu-se la pri­mul stîlp, omul cu glugă îl privi cu luare-aminte pe Yeshua însîngerat, îl atinse cu mîna-i albă pe picior și spuse celor ce-l întovărășeau:

— E mort.

Același lucru se repetă și lîngă ceilalți stîlpi. Atunci tribu­nul făcu un semn centurionului și, întorcîndu-se, începu să coboare colina însoțit de șeful gărzii templului și de omul cu glugă. Se lăsa întunericul, fulgerele brăzdau cerul negru. Aco­lo țîșni focul dintr-o dată, și strigătul centurionului „Ridicați cordonul!" se înecă în tunet mare.

Fericiți, soldații începură să alerge în jos pe colină, punîn-du-și coifurile.

întunericul învălui Yerushalayimul.

Ploaia se dezlănțui violent, prinzîndu-i pe soldați la mij­locul povîrnișului. Apa se revărsa cu atîta putere, încît soldații care alergau spre poalele colinei erau prinși de torente. Sol­dații lunecau și cădeau pe argila udă, grăbindu-se către dru­mul drept, de-a lungul căruia, aproape nevăzuți sub vălul de apă, mînau spre Yerushalayim călăreții, și ei uzi pînă la piele. Cîteva clipe după aceea, pe colina fumegînd de furtună, de apă și de foc, rămăsese un singur om.

Scuturînd cuțitul furat nu în zadar, poticnindu-se pe pie­trele lunecoase, agățîndu-se de tot ce-i sta la îndemînă, tîrîn-du-se în genunchi, el zorea spre stîlpii de supliciu. Aci dispă­rea în deplina întunecime, aci era luminat dintr-o dată de scăpărarea fulgerelor.

192

Cînd, în sfîrșit, izbuti să ajungă la stîlpi, cu apa pînă peste glezne, smulse de pe el taleth-ul rece, îngreunat de ploaie, ră­mase doar în cămașă și se lipi de picioarele lui Yeshua. Tăie funiile ce-i legau gleznele, se urcă pe traversa de jos, îl cuprin­se pe Yeshua în brațe și-i liberă și brațele de legăturile strînse. Trupul gol și umed al lui Yeshua se prăvăli peste el, doborîn-du-l la pămînt și strivindu-l sub greutatea-i. Levi vru să-l salte îndată pe umeri, dar un gînd îl opri. Lăsă acolo jos, în apă, trupul cu capul căzut pe spate și brațele desfăcute, și alergă, lunecînd pe argila moale, spre ceilalți doi stîlpi. Le tăie și ce­lorlalți funiile, iar cele două trupuri se prăbușiră și ele.

Peste cîteva clipe, pe colină nu mai rămaseră decît două trupuri și cei trei stîlpi de supliciu goi. Apa lovea puternic leșurile.

Dar în vremea aceasta, pe colină nu se mai afla nici Levi, nici trupul lui Yeshua.



17

O zi agitată

Vineri dimineață, adică a doua zi după blestematul spec­tacol, întregul personal de la „Varietăți": contabilul Vasili Ste-panovici Lastocikin, doi socotitori, trei dactilografe, ambele casierițe, plasatorii și femeile de serviciu — într-un cuvînt, toți cei prezenți — în loc să-și vadă de treabă la posturile lor, ședeau pe pervazurile ferestrelor dinspre strada Sadovaia și se uitau la cele ce se petreceau în preajma teatrului. Acolo se înghesuiau, pe două rînduri, mii de persoane făcînd coadă. Vîrful acestei cozi se pierdea în Piața Kudrinskaia. în capul ei stăteau vreo douăzeci de speculanți de bilete prea bine cu­noscuți în lumea teatrală din Moscova.

Cei care stăteau la coadă erau teribil de impacientați, atră-gînd atenția trecătorilor ce se scurgeau grăbiți prin fața tea­trului și comentînd povestirile pasionante despre nemaivă­zutul program de magie neagră din ajun. Aceste povestiri îl tulburară nespus pe contabilul Vasili Stepanovici, care nu asistase la reprezentație. Plasatorii povesteau fel și fel de ba­zaconii; de pildă că, la terminarea celebrului spectacol, unele

193

cetățene ar fi alergat în ținută indecentă pe stradă, precum și altele de felul ăsta. Vasili Stepanovici, om modest și potolit, clipea doar din ochi, ascultînd relatarea acestor minuni și nu știa deloc ce anume să întreprindă. De făcut trebuia să facă ceva, și tocmai el era cel dator să acționeze, deoarece rămă­sese acum cel mai mare peste trupa de la „Varietăți".

Pe la zece dimineața, coada pe care o formau cei ahtiați după bilete se făcuse atît de stufoasă, încît vestea ajunse la urechile miliției și, drept urmare, au fost trimise cu o uimitoare grabă echipe ecvestre și pedestre, care au și făcut puțină or­dine. Șerpuind pe o lungime de un kilometru, deși ordonată, coada în sine constituia o mare ispită, nedumerindu-i profund pe cetățenii de pe Sadovaia.

Toate acestea se petreceau afară, în stradă, dar lucrurile nu stăteau mai bine nici în incinta teatrului. Dis-de-diminea-ță au început să sune telefoanele; sunau în neștire; în cabine­tul lui Lihodeev, în al lui Rimski, la contabilitate, la casierie și în biroul lui Varionuha. La început, Vasili Stepanovici mai răspundea la cîte unele, răspundea și casiera, bîiguiau ceva în receptor plasatorii, dar de la o vreme n-au mai răspuns, pen­tru că la întrebarea unde e Lihodeev, Varionuha sau Rimski, nu știau ce să spună. Inițial, au încercat să scape cu „Lihodeev e acasă", dar li se riposta că acasă la el se dă răspunsul „e la «Varietăți»".

O doamnă, adînc tulburată, îl ceru stăruitor pe Rimski la telefon. A fost sfătuită să telefoneze soției lui; la care vocea de la telefon a răspuns printre hohote de plîns că e chiar so­ția lui Rimski și că acesta nu e de găsit nicăieri. A început o adevărată babilonie. O femeie de serviciu apucase să poves­tească tuturor că, intrînd în biroul directorului financiar, gă­sise ușa vraiște, lumina aprinsă, geamul dinspre grădină spart, un fotoliu răsturnat, iar în cameră — nimeni.

După ora zece dădu buzna în teatru doamna Rimski. Plîn-gea în hohote, frîngîndu-și mîinile. Vasili Stepanovici, năuc, nu știa ce sfat să-i dea. La zece și jumătate sosi miliția. Prima întrebare, absolut rezonabilă, suna cam așa:

— Ce se petrece la dumneavoastră, cetățeni? Despre ce e vorba?

întreaga echipă se trase înapoi, împingîndu-l în față pe Vasili Stepanovici, palid și tulburat. Fu nevoit să spună lu­crurilor pe nume, recunoscînd că întreaga conducere, adică directorul teatrului, directorul financiar și administratorul, dispăruse și nu se știe unde se află; că, după ședința de ma­gie neagră din ajun, comperul fusese dus la un spital de psihi­atrie și, în încheiere, califică reprezentația din ajun ca ceva de-a dreptul scandalos.

După ce hohotele de plîns ale doamnei Rimski fură pe cît posibil potolite, cei de la miliție o expediară acasă, interesîn-du-se îndeaproape de tot ce istorisise femeia de serviciu cu privire la dezastrul găsit în cabinetul lui Rimski. Salariații au fost rugați să treacă la locurile lor, și să se apuce de treabă. Foarte curînd apărură în clădirea teatrului anchetatorii, înso­țiți de un cîine-polițist — un dulău mușchiulos, cu blana de culoarea scrumului de țigară, cu urechile ascuțite și ochi din cale-afară de inteligenți. Numaidecît, printre salariații tea­trului se răspîndi zvonul că dulăul ar fi celebrul As de Caro. Comportarea celebrului As îi uimi pe toți. De îndată ce nă­văli în cabinetul directorului financiar, Asul începu să mîrîie, rînjindu-și colții monstruoși și galbeni, apoi se întinse pe bur­tă și, cu o oarecare expresie de tristețe și în același timp de furie în ochi, se tîrî spre geamul spart. învingîndu-și frica, sări deodată pe pervaz și, repezindu-și botul ascuțit în sus, se porni să urle cu furie sălbatică. Refuza să coboare, mîrîia în draci, se zvîrcolea, ba chiar încerca să sară pe fereastră.

Dulăul fu scos din cabinet și lăsat liber în vestibul, de unde ieși prin intrarea principală în stradă și-i conduse pe cei ce-l urmau la stația de taxiuri. Acolo, As de Caro pierdu urma după care se ținuse și fu dus acolo de unde fusese adus.

Anchetatorii se instalară în cabinetul lui Varionuha, unde erau chemați pe rînd toți salariații de la „Varietăți" care fuse­seră martori la evenimentele din timpul reprezentației. Tre­buie să menționăm că anchetatorii întîmpinau la fiece pas greutăți neprevăzute. Firul pe care îl țineau în mînă se rupea mereu.

Afișe au existat? Au existat, dar peste noapte au fost lipite altele noi, și acum puteai să tragi și cu tunul că nu găseai nici

194

195

un afiș! De unde apăruse magul ăsta? Cine-l cunoaște? Cu alte cuvinte, fusese încheiat un contract cu el?

— Probabil, răspunse Vasili Stepanovici tulburat.

— Păi, dacă s-a încheiat un contract, el trebuia să treacă pe la serviciul contabilității, nu-i așa?

— Negreșit, zise, emoționîndu-se și mai mult, Vasili Ste­panovici.

— Și unde-i?

— Nu-i, răspunse, tot mai palid, Vasili Stepanovici, desfă-cîndu-și brațele a nedumerire.

într-adevăr, nici în dosarele de la contabilitate, nici în cele ale directorului financiar și nici măcar la Lihodeev sau Vario-nuha nu se găsi urmă de contract.

Cum îl cheamă pe acest mag? Vasili Stepanovici nu știa. Lipsise în ajun de la reprezentație. Plasatorii nu știau, iar ca­sierița care vînduse biletele, după ce încreți neobosită fruntea și-și frămîntă îndelung mintea, spuse în cele din urmă:

— Wo... pare-se, Woland...

Sau... poate că nu era Woland? S-ar putea să nu fie Wo­land. Nu cumva Valand?

De la biroul de control al străinilor se răspunse că nu se știe nimic despre vreun magician Woland sau Valand.

Curierul Karpov le declară anchetatorilor cum că magul ar fi tras la Lihodeev. Se înțelege că pe dată se făcu o descin­dere în apartamentul lui Lihodeev, dar acolo nu dădură de nici un mag. Nici Lihodeev nu era acasă. Grunia, femeia de serviciu, lipsea și ea și nimeni nu știa unde plecase. Nikanor Ivanovici, președintele comitetului de bloc, nu era nici el de găsit. Tot așa și Prolejnev!

Se petrecea ceva absolut uluitor: dispăruse toată condu­cerea teatrului; în ajun avusese loc un spectacol ciudat și scan­dalos, dar cine-l jucase și cine pusese totul la cale nu se știa.

între timp, acele ceasornicelor se apropiau de amiază, ora cînd trebuia să se deschidă casa de bilete. Dar despre așa ceva, bineînțeles, nici nu putea fi vorba! pe ușa teatrului fu atîrnată imediat o bucată enormă de carton pe care scria: „Spectaco­lul de astăzi se contramandează." Oamenii care făceau coadă, îndeosebi cei din față, începură să se agite, dar, după un timp, se potoliră, și coada porni să se destrame, așa că, peste vreo

oră, nu mai rămase nici urmă dintr-însa pe Sadovaia. Anche­tatorii plecară pentru a-și continua ancheta în altă parte, sa­lariații, în afara celor de serviciu, au fost lăsați să plece și ei, iar ușile teatrului au fost încuiate.

Contabilul Vasili Stepanovici avea două sarcini urgente, în primul rînd, trebuia să se ducă la Comisia de spectacole și serbări distractive, spre a prezenta raportul referitor la eve­nimentele din ajun și, în al doilea rînd, să treacă pe la secto­rul financiar pentru spectacole, ca să predea încasările din ajun — 21 711 ruble.

Om ordonat și conștiincios, Vasili Stepanovici împacheta banii în hîrtie de ziar, legă pachetul cruciș cu sfoară, îl vîrî în servietă și, cunoscînd la perfecție instrucțiunile respective, se îndreptă spre stația de taxiuri și nu spre autobuz sau tramvai.

De îndată ce șoferii celor trei mașini din stație văzură un pasager grăbit, cu o servietă doldora apropiindu-se de ei, o luară tustrei din loc, chiar de sub nasul lui, cu mașinile goale, aruncîndu-i, din motive necunoscute, priviri răutăcioase.

Uimit de această împrejurare, contabilul rămase îndelung încremenit, căutînd să găsească o explicație.

Peste vreo trei minute sosi în stație o mașină goală, dar fața șoferului se strîmbă chiar în clipa în care-l observă pe client.

— Liber? întrebă, dregîndu-și glasul, uimit, Vasili Stepa­novici.

— Arătați-mi banii, răspunse cu răutate șoferul, fără să-l privească pe pasager.

Mirîndu-se din ce în ce mai mult și strîngînd la subțioară prețioasa servietă, Vasili Stepanovici scoase din portofel o hîrtie de zece ruble și i-o arătă.

— Nu merg! i-o reteză acesta.

— Scuzați, vă rog, cum... începu contabilul, dar șoferul îl întrerupse.

— Una de trei aveți?

Totalmente buimac, contabilul scoase din portofel două hîrtii a trei ruble și le arătă șoferului.

— Urcați-vă, strigă acesta și izbi în aparatul de taxat, gata să-l rupă. Am plecat.

— Nu ai rest sau ce? întrebă timid contabilul.

196

197

— Am buzunarul doldora de rest! urlă șoferul, și în oglin­joara de la parbriz scînteiară doi ochi injectați. A treia oară mi se întîmplă pe ziua de azi. La fel au pățit și alți șoferi. Un ticălos îmi dă o hîrtie de zece și-i număr restul — patru ruble și cincizeci de copeici. Se dă jos lepădătura. Peste vreo cinci minute, mă uit la bancnotă, și ce să vezi? O etichetă de la o sticlă de apă minerală! (Aici șoferul rosti cîteva cuvinte ne­publicabile.) Apoi, un altul, pe Zubovskaia. Iar una de zece. Ii dau restul — trei ruble. Pleacă. Bag mîna în buzunar și dau peste o albină. Hait, și-mi înțeapă un deget, afurisita! Fir-ar să fie de... și șoferul trînti din nou niște vorbe de rușine. Mă uit, hîrtia de zece — ia-o de unde nu-i! Și aseară la „Varietăți", un... (cuvinte ce nu pot fi reproduse)... o jigodie de scama­tor a dat o reprezentație cu niște hîrtii de zece ruble (cuvinte nepublicabile)...

Contabilul își pierdu graiul, se zgribuli tot și făcu o mu­tră, de parcă pînă și cuvîntul „Varietăți" l-ar fi auzit pentru prima dată, gîndind în sinea lui: „Grozave chestii!"

După ce ajunse la destinație și achită fără incidente cursa, contabilul intră în clădire și se îndreptă pe coridor spre cabi­netul șefului respectiv, dîndu-și seama înainte de a ajunge la ușa lui că nimerise într-o clipă nepotrivită. în cancelaria Co­misiei de vizionare a spectacolelor domnea un tărăboi fără seamăn. O curieră cu băsmăluța căzută pe ceafă, cu ochii hol­bați trecu în goană pe lîngă contabil.

— Nu-i și nu-i! Nu este, dragii mei! striga femeia, adre-sîndu-se cuiva; pantalonii și haina sînt aici, la locul lor, dar în haină nu-i absolut nimic!

Dispăru după ușă, și în urma ei se auzi de îndată zgomot de veselă spartă. Din biroul secretariatului ieși glonț șeful sec­torului unu al Comisiei — un cunoscut al contabilului, dar în așa un hal, încît fără măcar să-l observe, pieri dintr-o dată.

Zguduit de cele văzute, contabilul ajunse în fața biroului secretariatului — anticamera președintelui Comisiei, unde rămase de-a dreptul stupefiat.

Dinspre ușa închisă a cabinetului răsuna o voce amenin­țătoare, aparținînd fără doar și poate lui Prohor Petrovici, pre­ședinte Comisiei. „Pesemne că-l săpunește pe vreunu'!" își dădu cu părerea contabilul năucit, dar, aruncînd o privire în

198

jur, văzu un alt tablou: într-un fotoliu, de piele, zăcea cu capul rezemat de spetează, plîngînd în hohote nestăvilite cu o ba­tistă udă în mînă și cu picioarele întinse pînă aproape de mij­locul încăperii, secretara personală a lui Prohor Petrovici, fru­moasa Anna Riceardovna.

Bărbia Armei Riceardovna era mînjită toată cu roșu de buze, iar pe obrajii ei ca piersica rimelul lichefiat se prelingea în șiroaie negre.

Văzîndu-l pe contabil în ușă, secretara sări în picioare, se repezi la el, își înfipse mîinile în reverele hainei lui și începu să-l zgîlțîie:

— Slavă Domnului! Bine că s-a găsit totuși un om curajos! Toți au luat-o care încotro, ca potîrnichile, toți l-au trădat! Să mergem, să mergem la el! Nici nu știu ce-i de făcut! Și, conti-nuînd să plîngă cu hohote, îl tîrî pe contabil în cabinet.

Cum trecu pragul, contabilul scăpă servieta jos și toate gîndurile i se învălmășiră, de parcă s-ar fi întors cu picioarele în sus. Și, trebuie s-o recunoaștem, nu fără temei!

La un birou imens, cu o călimară masivă în mijloc, ședea un costum gol pe dinăuntru și plimba pe hîrtie un toc cu pe­nița uscată, fără cerneală. Costumul avea cravată, din buzu­narul de la piept ieșea vîrful unui stilou, dar deasupra guleru­lui nu se afla nici gît, nici cap, și nici din manșete nu se vedeau ieșind mîinile. Costumul era cufundat în lucru și nu băga în seamă defel harababura care domnea în jur. Auzind zgo­motul ușii deschise, costumul se lăsă pe speteaza fotoliului și deasupra gulerului răsună vocea atît de cunoscută a lui Pro­hor Petrovici:

— Ce-i asta? Doar stă scris pe ușă că nu primesc pe nimeni! Frumoasa secretară scoase un țipăt ascuțit și, frîngîndu-și

mîinile, strigă:

— Ați văzut? Vedeți? Nu e! Nu mai e! Dați-mi-l înapoi, o, dați-mi-l!

în clipa aceea cineva își strecură nasul pe ușă, scoase un țipăt de uimire și pieri. Contabilul simți cum îi tremură picioa­rele, se așeză pe marginea unui scaun, fără să scape din ve­dere să-și ridice servieta. Þopăind în jurul contabilului, Anna Riceardovna îi maltrata haina, vociferînd:

199

— Totdeauna îl opream cînd drăcuia! Iată unde a ajuns drăcuind!

Deodată, frumoasa se repezi la birou și, cu o voce muzi­cală, duioasă, deși puțin cam nazală din cauza plînsului, ex­clamă:

— Proșa! Unde ești?

— Pe cine iei dumneata cu „Proșa"? se informă cu aro­ganță costumul, înfundîndu-se și mai mult în fotoliul său.

— Nu mă recunoaște! Pe mine! Vă dați seama! se puse iar pe bocit secretara.

— Te rog să încetezi cu plînsul la mine în cabinet! se răsti de data aceasta înfuriat de-a binelea irascibilul costum în dungi și trase cu mîneca spre el un set nou de hîrtii, cu inten­ția vădită de a pune rezoluții pe ele.

— Nu, nu sînt în stare să văd așa ceva, e peste puterile mele! răcni Arma Riceardovna, ieșind ca vîntul din cabinet.

Contabilul se năpusti și el în urma ei.

— închipuiți-vă, povestea secretara, tremurînd toată de tulburare și înfigîndu-și din nou mîinile în mîneca contabi­lului. Stăteam la biroul meu și, deodată, intră un motan. Ne­gru, voinic, o namilă — cît un hipopotam... Natural, am stri­gat la el: „zît!" Motanul o șterse, dar în locul lui intră un grăsan, tot cu mutră de motan și-mi spuse: „Ce înseamnă asta, cetă-țeano, iei cu «zît» pe vizitatori?" și, țuști — la Prohor Petro-vici. Mă iau după el, desigur, și îi strig: „Ai înnebunit?" ne­obrăzatul însă se așază într-un fotoliu, drept în fața lui Prohor Petro viei. Dumnealui, deși inimă de aur, se enervează une­ori. Nu zic ba, și-a ieșit din pepeni. E nervos, muncește enorm, și s-a aprins: „De ce intri fără să fii anunțat?" zice. Ãla, obraz­nic, închipuiți-vă, tolănit în fotoliu, zîmbește și zice: „Am ve­nit să stăm de vorbă. Am cu dumneata o trebușoară." Prohor Petrovici se înfurie și mai și: „Sînt ocupat", zice. Să vedeți ce-i răspunde individul: „N-ai nici o treabă..." Ce spuneți de una ca asta? Și-atunci, bineînțeles, Prohor Petrovici își pierde răbdarea și strigă: „Ce înseamnă asta? Afară cu el, scoateți-l de aici, lua-m-ar dracii!" Celălalt, închipuiți-vă, zîmbește și-i spune: „Să vă ia dracii? Dacă doriți, se poate!" Și deodată — pac! N-am apucat să zic pîs, mă uit... individul cu mutră de motan nu mai e... și, ce văd? In fotoliu șa... sade... un cos-

200

turn... He-e-e! începu să urle frumoasa secretară, căscînd larg gura pocită de atîta plîns.

Se înecă într-un nou val de hohote, își trase apoi sufletul și începu să îndruge ceva fără noimă:

— Și scrie, scrie, scrie mereu! Să înnebunești, nu alta! Vor­bește la telefon! Da, costumul! Toți au fugit care încotro, ca potîrnichile!

Contabilul stătea și tremura ca varga. Soarta însă îi veni în ajutor. Sosi miliția: doi bărbați, cu pas calm, măsurat. Ză-rindu-i, frumoasa începu să hohotească și mai tare, arătînd mereu cu mîna spre ușa cabinetului.

— Hai să nu mai plîngem, cetățeano, spuse calm primul bărbat, iar contabilul, simțind că prezența lui e absolut de pri­sos, o șterse din secretariat și peste un minut era afară, în stra­dă, în cap simți un fel de curent de aer, îi vuia ca un horn și în vuietul acela desluși frînturi din cele povestite de plasatori cu privire la motanul ce participase la reprezentația din ajun. „E-he-he! N-o fi chiar motănelul nostru?"

Neizbutind să rezolve ce avea de rezolvat la comisie, con­știinciosul Vasili Stepanovici hotărî să treacă pe la filiala ei, de pe strada Vagankovo și, ca să se mai liniștească, făcu dru­mul pînă acolo pe jos.

Filiala își avea sediul într-o vilă cu pereții coșcoviți de vre­me, situată în fundul unei curți, și era celebră prin coloanele sale de porfir din vestibul. Dar nu coloanele îi uimeau în ziua aceea pe vizitatori, ci ceea ce se petrecea sub ele.

Cîteva persoane încremeniseră locului cu ochii țintă la o domnișoară care plîngea, la o măsuță cu afișe teatrale, pe care le vindea. în momentul acela domnișoara nu mai oferea ni­mănui marfa ei spre vînzare, ci răspundea cu gesturi deznă­dăjduite la numeroasele întrebări compătimitoare. între timp, de sus și de jos, din toate secțiile filialei, se auzeau cel puțin douăzeci de telefoane răgușite de atîta zbîrnîit.

După ce mai plînse puțin, domnișoara tresări și strigă isteric:

— Iar mă apucă! și, așa, tam-nisam intona cu glas tremu­rător de soprană:

Slăvită mare, Baikal mult iubit...

201

Curierul, care se arătă pe scară, amenință cu pumnul pe cineva și o âeompanie pe domnișoară, cu o voce voalată, ștear­să, de bariton.

Vitează corabie, bogat pescuit...

La vocea curierului se alăturară și alte voci, mai îndepăr­tate. Corul se amplifică, prinse puteri și, în cele din urmă, me­lodia vui în toate colțurile filialei. în camera de alături, nr. 6, biroul secției de calculație și revizie, se distingea îndeosebi o voce de bas, profundă și cam răgușită.

Hei, colo, la vîsle, mai cu inimă, frate!

urla curierul pe scară.

Lacrimile șiroiau pe obrajii fetei; încerca să strîngă din dinți, dar gura i se deschidea de la sine, și ea continua să cîn-te cu o octavă mai sus decît curierul:

De peste deal era voinicul!...

Pe vizitatorii amuțiți îi uluia faptul că toți coriștii, deși răs-pîndiți în diferite colțuri ale filialei, cîntau foarte armonios, ca și cînd întregul cor ar fi stat strîns unit, cu ochii țintă la un dirijor invizibil.

Trecătorii de pe stradă se opreau lîngă grilaj, uimiți de ve­selia din filială.

O dată cu sfîrșitul primului cuplet, cîntecul amuți brusc, ca la semnul unei baghete. Curierul trase încet o sudalmă și dispăru.

Apoi, pe intrarea principală își făcu apariția un cetățean într-un pardesiu de sub care ieșeau poalele unui halat alb. îl însoțea un milițian.

— Luați măsuri, domnule doctor, vă implor! strigă isteric tînăra de la măsuță.

Pe palierul scării dădu buzna secretarul filialei, care, mort, se vede, de rușine, și fîstîcit la culme, rosti bîlbîindu-se:

— Să vedeți, tovarășe doctor, la noi e un caz de hipnoză în masă... și e absolut necesar să...

Nu termină fraza, ci, înecîndu-se cu propriile-i cuvinte in­tona deodată cu voce de tenor:

Șilka și Nercinskul...

202

— Tîmpitul, izbuti să strige tînăra fată, dar în loc să expli­ce pe cine înjură, începu cu o ruladă și se apucă și ea să cînte despre Șilka și Nercinsk.

— Þineți-vă firea! terminați cu cîntatul! se adresă docto­rul secretarului.

Se vedea bine că bietul secretar ar fi dat orice să nu mai cînte, dar nu se putu stăpîni și, împreună cu corul, duse pînă la urechea trecătorilor din stradelă vestea că:

„în desiș de codru des, Fiara nu-i dăduse ghes, Iar înfuga-i de pe urmă, Glonțul nu l-a prins din urmă."

După acest cuplet, tînăra primi cea dintîi din mîna doc­torului o doză de valeriană. Apoi, doctorul, urmîndu-l pe se­cretar, alergă la ceilalți, să-i calmeze și pe ei.

— Scuzele mele, tovărășico, se adresă deodată fetei Vasili Stepanovici. Nu cumva a fost pe la dumneavoastră un mo­tan negru?

— Ce motan, dom-le? strigă fata în culmea furiei, avem un bou la noi la filială, un bou în toată puterea cuvîntului! Apoi adăugă: Lasă-l să audă, am să povestesc totul!

Și povesti într-adevăr totul de-a fir-a-păr.

Din spusele fetei reieși că șeful filialei orășenești, sufe­rind de mania organizării a tot felul de cercuri, „dezorgani­zase de fapt activitatea cercurilor".

— Un mistificator. îi ducea de nas pe șefi! urla tînăra. în cursul anului șeful filialei reușise să organizeze un cerc

pentru studierea operei lui Lermontov, unul de șah-dame, unul de ping-pong și unul de călărie. La vară amenința să or­ganizeze un cerc de canotaj pe apă dulce și un cerc de alpi­nism. Și iată că astăzi, în pauza de prînz, apare el, șeful... la braț cu un ticălos — povestea fata — pripășit nu se știe de unde, îmbrăcat cu niște pantalonași cadrilați, cu un pince-nez crăpat; o mutră pur și simplu imposibilă!

După spusele fetei, șeful îl recomandase pe acesta tuturor celor ce luau masa la cantina filialei drept un specialist de vază în organizarea cercurilor de coriști amatori.

203

Chipurile viitorilor alpiniști se întunecară, dar șeful făcu apel la optimismul lor, iar specialistul mai glumi, mai făcu vreo cîteva spirite și, jurîndu-se, îi încredința pe toți că cercul acesta nu le va răpi mult din timp, iar roadele se vor culege cu duiumul.

Și așa, după cum povestea fata, cei dintîi s-au repezit să se înscrie, desigur, Fanov și Kosarciuk, renumitele „periuțe" ale filialei. Ceilalți salariați, convingîndu-se și ei că n-au nici o scăpare, s-au înscris pînă la unul. S-a hotărît ca exercițiile de canto să se facă în pauza de prînz, întrucît restul timpului era afectat lui Lermontov și cercului de șah-dame. Ca să dea exemplu, șeful spuse că are voce de tenor. Cele ce-au urmat s-au desfășurat ca într-un vis urît. Cadrilatul dirijor-specia-list urlă: „Do-mi-sol-do!" și-i scoase pe cei mai timizi, pitiți în spatele unor dulapuri, unde încercaseră să scape. Lui Ko­sarciuk îi spuse că are o rară ureche muzicală, apoi începu să se vaiete, să se tînguiască, îi rugă să-i facă pe plac „bătrî-nului dirijor de cor". Pocnindu-și diapazonul de degete, îi implora să intoneze „Baikalul".

Intonară. Intonară cu toții. Cadrilatul își cunoștea într-a­devăr meseria. După ce au terminat primul cuplet, dirijorul se scuză spunînd că va lipsi „un minut" și dispăru. Lumea credea că se va întoarce într-adevăr după un minut. Dar tre­cură zece, și el tot nu se întoarse. Cei de la filială nu mai pu­teau de bucurie, zicîndu-și: „A șters-o!"

Deodată însă începură — așa, de la sine — să cînte al doi­lea cuplet. Toți se luară după Kosarciuk, care, deși poate nu avea o ureche chiar atît de infailibilă, era totuși posesorul unei voci de tenor destul de plăcute. Cîntară cupletul, dar pe diri­jor, ia-l de unde nu-i! Apoi se îndreptară fiecare spre locul de muncă, dar nici n-apucară fiecare să se așeze bine pe scaune, că începură să cînte deodată, împotriva voinței lor. încercară să se oprească, aș, de unde, nici chip! Tăceau vreo două-trei minute, ca apoi s-o ia din nou de la capăt. Și iar mai tăceau ce mai tăceau, ca să izbucnească iarăși! în cele din urmă, își dădură seama că-i cam albastru! Iar șeful, de rușine, se în­cuie în cabinet!

Aici povestirea tinerei se întrerupse. Picăturile de vale-riană nu avuseseră nici un efect.

204

Peste un sfert de oră, în fața grilajului din stradela Vagan-kovo traseră trei camioane în care fu îmbarcat tot personalul filialei, în frunte cu șeful acesteia.

De îndată ce primul camion ieși, legănîndu-se, în străduța Vagankovo, salariații, stînd în picioare și ținîndu-se unul de umerii celuilalt, își deschiseră gurile și intonară popularul cîntec. Cei din camioanele următoare se alăturară și ei corului. Străbăteau străzile cîntînd. Trecătorii grăbiți îi priveau fără mirare, bănuind că e un colectiv care pleacă în excursie, un­deva, în afara orașului. Plecau într-adevăr în afara orașului, dar nu într-o excursie, ci la clinica profesorului Stravinski.

Peste o jumătate de oră, contabilul, care nu mai știa unde-i este capul, ajunse la sectorul financiar, sperînd că, în sfîrșit, va scăpa de banii statului. Pățit, aruncă în primul rînd pe fu­riș o privire în sala prelungă unde, dincolo de geamurile mate, cu inscripții aurii, ședeau funcționarii. Nu descoperi însă nici un semn de tulburare sau de necuviință. Domnea o liniște perfectă, cum se și cuvine într-o instituție serioasă.

Vasili Stepanovici își strecură capul pe fereastra ghișeului „Depuneri", dădu binețe unui funcționar pe care nu-l mai văzuse niciodată și ceru politicos un formular.

— Pentru ce aveți nevoie de formular? întrebă funcționa­rul de la ghișeu.

întrebarea îl miră pe contabil.

— Vreau să vărs niște bani. Sînt de la teatrul „Varietăți".

— Un minut, vă rog, îi răspunse funcționarul și, într-o cli­pă, trase oblonul.

„Curios!" se gîndi contabilul uimit pe bună dreptate. Pen­tru prima dată în viața lui de contabil se vedea într-o asemenea împrejurare. Toată lumea știa perfect cît de greu e să primești bani și cîte piedici poți întîlni pînă îi iei. Dar, în cei treizeci de ani de activitate, nu-i fusese dat să vadă pe cineva refuzînd să primească bani, fie acel cineva o persoană juridică sau par­ticulară.

în sfîrșit, oblonul fu redeschis și contabilul se aplecă din nou peste ghișeu.

— Aveți o sumă mare? întrebă funcționarul.

— Douăzeci și una de mii șapte sute unsprezece ruble.

205

— Oho! făcu ironic funcționarul și-i întinse un formular

verde.

Cunoscînd bine formalitățile, contabilul îl completă la iu­țeală și începu să dezlege sfoara de la pachet. Isprăvind să despăturească hîrtia, văzu negru în fața ochilor și mormăi ceva nedeslușit, ca un om bolnav.

Pe dinaintea lui pluteau, pestrițe, bancnote străine de tot felul: teancuri de dolari canadieni, lire sterline englezești, gul­deni olandezi, late letone, coroane estoniene...

— Iată-l pe unul din panglicarii Teatrului de varietăți! se auzi o voce amenințătoare deasupra contabilului care își pier­duse graiul.

Și, pe loc, Vasili Stepanovici fu arestat.



18 Vizitatorii ghinioniști

în timp ce sîrguinciosul contabil gonea cu un taxi ca să ajungă la costumul năzdrăvan care știa să scrie, din vagonul nr. 9 de clasa întîi cu locuri rezervate al trenului de Kiev, prin­tre ceilalți călători coborî un bărbat arătos, cu o valijoară de fibră în mînă. Pasagerul nu era altcineva decît Maximilian Andreevici Poplavski, unchiul răposatului Berlioz, econo-mist-planificator, care locuia la Kiev pe fosta stradă Institut-skaia. Sosise la Moscova, chemat fiind printr-o telegramă primită în urmă cu două zile, seara tîrziu. Iată conținutul

telegramei:

„Adineauri am fost tăiat de

tramvai la Patriarșie stop

înmormîntarea vineri ora 15

stop vino stop

Berlioz."

Maximilian Andreevici era considerat, și pe merit, drept unul dintre cei mai inteligenți oameni din Kiev. Dar chiar și pe cel mai inteligent om o asemenea telegramă poate să-l pună în derută. O dată ce omul telegrafiază că l-a tăiat tramvaiul,

206

e limpede că nu a fost tăiat mortal. Dar atunci ce rost are aici „înmormîntarea"? Sau poate e în stare gravă și prevede că va muri? Posibil, dar această precizare este cum nu se poate mai ciudată: de unde știe el că va fi înmormîntat vineri la ora 15? Uluitoare telegramă!

Totuși, oamenii inteligenți tocmai de aceea sînt inteligenți ca să priceapă și să deznoade lucrurile încîlcite. Foarte sim­plu. S-a strecurat o greșeală și depeșa a fost transmisă cu sen­sul inițial denaturat. „Am fost" a nimerit, fără îndoială, aici dintr-o altă telegramă în locul cuvintelor „Berlioz a fost", iar „Berlioz" a apărut la sfîrșitul telegramei. Această corectare făcea sensul telegramei clar, deși, firește, tragic.

Cînd se potoli explozia de durere, care o lovise pe soția lui Maximilian Andreevici, omul începu de îndată să se pre­gătească de plecare la Moscova.

Se cuvine să dezvăluim o taină a lui Maximilian Andre­evici. Nu se pune la îndoială faptul că-i părea rău de nepotul soției sale, dispărut în floarea vîrstei. Dar, firește, ca om prac­tic ce era, își dădea seama că n-ar fi chiar atît de necesară pre­zența lui la înmormîntare. Totuși, Maximilian Andreevici era foarte grăbit să plece la Moscova. De ce? Dintr-un singur mo­tiv. Locuința! O locuință la Moscova nu e de lepădat! Din cine știe ce cauze, Kievul nu-i plăcea lui Maximilian Andreevici, și gîndul mutării la Moscova îl rodea atît de mult în ultima vreme, încît începuse chiar să sufere de insomnie.

îl lăsau rece revărsările de primăvară ale Niprului, cînd, inundînd ostroavele dinspre malul mai scund al fluviului, apa se contopea cu orizontul. Nu-i mîngîia ochiul nici priveliș­tea, uluitor de frumoasă, care se deschidea de la statuia cnea­zului Vladimir. Nu-i creștea cîtuși de puțin inima cînd primă­vara, pe cărăruile pietruite ale colinei Vladimir, prindeau să joace petele de soare. Nu-i trebuia nimic din toate acestea, dorea un singur lucru: să se mute la Moscova.

Anunțurile date la ziare pentru un schimb de locuință —: o oferea pe a lui, de pe strada Institutskaia din Kiev, contra unui spațiu mai redus, la Moscova — nu dăduseră nici un rezultat. Nu găsea amatori și, dacă arareori pica vreunul, pro­punerile nu erau tocmai onorabile.

207

Telegrama l-a zguduit pe Maximilian Andreevici. Era o ocazie care ar fi fost păcat să-i scape! Oamenii practici știu că asemenea ocazii nu se repetă.

Pe scurt, în ciuda oricăror obstacole, trebuia să fie abil, să pună mîna pe locuința de pe Sadovaia, să-l moștenească pe nepot. Da, era complicat, foarte complicat, dar aceste compli­cații trebuiau biruite cu orice preț. Mult experimentatul Maxi­milian Andreevici știa că pentru aceasta primul pas absolut indispensabil era înscrierea sa temporară, ca flotant, în spa­țiul nepotului răposat, adică în cele trei camere ale lui.

Vineri la amiază, Maximilian Andreevici intra pe ușa odăii în care își avea sediul administrația imobilului nr. 302 bis, de pe strada Sadovaia din Moscova.

într-o cameră îngustă, în care pe un perete atîrna o placar-dă arhaică, reprezentînd în cîteva tablouri procedeele folosite pentru readucerea la viață a celor înecați, la o masă de lemn simplu, stătea, singur cuc, un bărbat nebărbierit, de vîrstă mij­locie, cu un fel de neliniște în ochi.

— Aș putea să-l văd pe președintele comitetului de bloc? se informă politicos economistul-planificator, scoțîndu-și pă­lăria și așezîndu-și valijoara pe un scaun.

Această întrebare, după cum s-ar părea nevinovată, îl amărî, nu se știe de ce, pe omul de pe scaun în așa măsură, încît se schimbă chiar la față. Se uită chiorîș, plin de panică și mor­măi nedeslușit că președintele lipsește.

— O fi acasă? întrebă Poplavski. Am o chestiune urgentă. Omul de pe scaun răspunse iarăși incoerent, dar se putea

ghici că președintele nu era acasă.

— Și cînd poate fi găsit?

Omul nu-i dădu nici un răspuns la această întrebare, ci, cu un fel de jale, își aruncă ochii pe fereastră.

„Aha!" își zise perspicace Poplavski, și se interesă dacă nu poate vorbi cu secretarul.

Ciudatul personaj de la masă, stacojiu de încordare, răs­pundea tot mormăit că și secretarul lipsește, că nu se știe cînd vine și... că e bolnav...

„Aha!" își zise din nou Poplavski și urmă, stăruitor, cu glas tare:

— Totuși, cineva din comitet trebuie să fie!?

208

— Eu, răspunse omul cu glas slab.

— Vedeți dumneavoastră, începu răspicat Poplavski, sînt singurul moștenitor al răposatului Berlioz, nepotul meu, care a pierit, după cum bine știți, la Patriarșie prudî, și sînt dator, conform legii, să preiau moștenirea care constă din aparta­mentul nostru numărul 50...

— Nu sînt la curent, tovarășe... îl întrerupse omul, abătut.

— Dați-mi voie, spuse Poplavski cu glas răsunător, ca membru în comitetul de bloc sînteți obligat...

La acest punct al conversației, în cameră își făcu apariția un cetățean. Văzîndu-l, omul de pe scaun îngălbeni.

— Dumneata ești Piatnajko, membru al comitetului de bloc? îl întrebă nou-venitul.

— Eu, răspunse acesta abia auzit.

Nou-venitul îi șopti ceva omului de pe scaun, iar acesta, mîhnit din cale-afară, se ridică, și peste cîteva clipe Poplavski se trezi singur în camera goală a administrației.

„Măi, ce complicație! ca un făcut, tocmai acum să nu fie nici unul care..." gîndi cu năduf Poplavski, străbătînd cu pas grăbit curtea asfaltată, ca să ajungă la apartamentul nr. 50.

De îndată ce economistul-planificator atinse soneria, ușa se deschise și el pătrunse într-un vestibul cufundat în semi­obscuritate. II surprinse întru cîtva o împrejurare: nu-și dădea seama cine-i deschisese. în vestibul, pe un scaun, ședea un motan negru, uriaș; încolo nu mai era nimeni.

Maximilian Andreevici tuși ca să-și anunțe prezența, se foi pe loc bocănind, și atunci ușa dinspre cabinet se deschise, iar în vestibul intră Koroviev. Maximilian Andreevici se în­clină cu politețe, dar demn, și spuse:

— Mă numesc Poplavski. Sînt unchiul...

Nu apucă să sfîrșească vorba: Koroviev scoase din buzu­nar o batistă murdară, își afundă nasul în ea și începu să plîngă.

— ... răposatul Berlioz...

— Da, da, sigur! îl întrerupse Koroviev, luîndu-și batista de la nas. De îndată ce v-am văzut, am și ghicit cine sînteți! Din nou, cutremurat de plîns, începu să strige: Ce nenorocire! Cum a fost cu putință una ca asta?!

— L-a călcat tramvaiul? întrebă în șoaptă Poplavski.

209

— L-a făcut zob! strigă Koroviev, și lacrimile începură să-i curgă de sub pince-nez șiroaie. Zob! Am fost martor. Mă cre­deți, pac! și capul i s-a dus într-o parte. Apoi, trosc! — picio­rul drept tăiat în două. Trosc! — și cel stîng tăiat în două. Iată unde te aduc tramvaiele!

Și, ca și cum n-ar fi fost în stare să se stăpînească, Koroviev se izbi cu nasul în perete, zguduit de plîns.

Unchiul lui Berlioz fu profund impresionat de comporta­rea necunoscutului. „Și se mai spune că în secolul nostru nu întîlnești oameni de inimă!" se gîndi el, simțind că și pe el îl ustură ochii. In același timp, un nor neplăcut îi întunecă su­fletul și, de îndată, îl străfulgera gîndul perfid, dacă nu cum­va acest om de inimă se și trecuse în cartea de imobil, ca lo­catar, în apartamentul răposatului, deoarece au mai fost pe lume și astfel de cazuri.

— Iertați-mă, erați prieten cu răposatul Misa? întrebă el, ștergîndu-se cu mîneca la ochiul stîng, uscat, în timp ce cu dreptul îl studia pe Koroviev răvășit de o profundă întris­tare. Dar acesta plîngea atît de amarnic, încît nu puteai înțe­lege nimic altceva în afara cuvintelor pe care le repeta întruna: „Trosc, și în două!" După ce boci pe săturate, Koroviev se desprinse în sfîrșit de perete și rosti:

— Nu, nu mai pot! Mă duc să iau trei sute de picături de valeriană eterată... și, întorcînd spre Poplavski o față răvă­șită de lacrimi, adăugă: Astea-s tramvaiele!

— Scuzați-mă că vă întreb, dumneavoastră mi-ați trimis telegrama? întrebă Maximilian Andreevici, chinuindu-se să ghicească cine ar putea fi acest plîngăreț ciudat.

— El, răspunse Koroviev, și arătă cu degetul spre motan. Poplavski holbă ochii, presupunînd că nu auzise bine.

— Nu, nu sînt în stare, nu mai pot, continuă Koroviev smiorcăindu-se. Numai cînd mi-aduc aminte: roata i-a venit peste picior... o roată atîrnă zece puduri... Trosc! Mă duc să mă vîr în pat, să adorm, să uit...

Spunînd acestea, dispăru din vestibul. Motanul se mișcă, sări de pe scaun, se așeză pe labele dina­poi, își puse labele dinainte în șolduri, deschise botul și spuse:

— Ei bine, eu am dat telegrama. Altceva ce mai vrei?

Maximilian Andreevici simți cum amețește, mîinile și pi­cioarele îi amorțiră, scăpă geamantanul și se lăsă pe scaun în fața motanului.

— Þi-am vorbit rusește, mi se pare, spuse cu severitate motanul, altceva ce mai vrei?

Poplavski însă rămase fără grai.

— Buletinul de identitate! răcni motanul, întinzînd o labă durdulie.

Pierzînd uzul rațiunii și văzînd înaintea sa doar cele două scîntei arzînd în ochii motanului, Poplavski își scoase din bu­zunar buletinul ca pe un pumnal. Motanul luă de pe măsuța de sub oglindă niște ochelari cu ramă neagră groasă, și-i ar­boră pe nas făcîndu-se și mai impunător; apoi smulse buleti­nul din mîna tremurătoare a lui Poplavski.

„Interesant, oare voi leșina sau nu?"... se gîndea unchiul. De departe, se auzeau smiorcăielile lui Koroviev, tot vestibu­lul se umpluse de miros de eter, valeriană și încă ceva grețos.

— Ce secție ți-a eliberat documentul? întrebă motanul, privind atent pagina.

Dar nu primi nici un răspuns.

— Patru sute doisprezece, vorbi pentru sine motanul plim-bîndu-și laba pe act și ținîndu-l cu josul în sus. Păi sigur. Cu­nosc secția asta care eliberează acte la fieșcine. Eu, de pildă, nu l-aș fi eliberat unui individ ca dumneata; pentru nimic în lume nu l-aș fi eliberat! Mi-aș fi aruncat mai întîi ochii pe fața dumitale și te-aș fi refuzat. Motanul se mîniase în asemenea hal, încît trînti actul pe podea. Participarea dumitale la înmor-mîntare se contramandează, urmă el pe un ton oficial. Fă bine și pleacă acolo unde domiciliezi. Și răcni spre ușă: Azazello!

La această chemare, în vestibul veni în fugă, strîns într-un tricou negru și cu un cuțit înfipt la brîu, un bărbat mic, roș­cat, șchiop, cu un clonț gălbui ieșind din gură și cu albeață la ochiul stîng.

Poplavski simți că se înăbușă, se ridică și se dădu înapoi ținîndu-se de inimă.

— Condu-l, Azazello! porunci motanul, ieșind din ves­tibul.

— Poplavski, spuse încet și fonfăit bărbatul care intrase, nădăjduiesc că totul e limpede?

210

211

Poplavski dădu afirmativ din cap.

— Intoarce-te imediat la Kiev, continuă Azazello. Stai aco­lo cuminte, nu crîcni și mută-ți gîndul; n-ai să pupi nici un apartament la Moscova. înțeles?

Acest pitic, care-l înspăimîntase de moarte pe Poplavski cu clonțul lui, cu cuțitul și cu ochiul sașiu, îi ajungea econo­mistului numai pînă la umăr, dar acționa energic și organizat.

în primul rînd ridică actul și-l înmînă lui Maximilian An­dreevici care-l luă cu o mînă vlăguită. Apoi, numitul Azazello ridică cu o mînă geamantanul, cu cealaltă deschise ușa și, ți-nîndu-l de braț pe unchiul lui Berlioz, îl conduse pe palier. Poplavski se sprijini de perete. Fără a avea nevoie de cheie, Azazello descuie geamantanul, scoase din el, învelită într-un ziar unsuros, o găină uriașă friptă, cu un picior lipsă, și o puse pe palier. Pe urmă scoase două rînduri de lenjerie, o curea de ascuțit briciul, un carnet și un toc; și toate acestea le îm­pinse cu piciorul în casa scării, lăsînd pe palier numai găina. Tot într-acolo zbură și valiza goală. Se auzi cum se rostogo­lea huruind și, judecind după sunet, îi sărise capacul.

Pe urmă, banditul cel roșcat apucă găina de unicul picior și izbi atît de strașnic cu ea în grumazul lui Poplavski, încît trupul găinii se desprinse și Azazello rămase numai cu pi­ciorul în mînă. „Totul se învălmășise în casa Oblonski", după cum prea bine s-a exprimat celebrul scriitor Lev Tolstoi. La fel s-ar fi spus și în cazul de față. Da! Totul se învălmășise în ochii lui Poplavski. Văzu un fel de scînteie prelungă, care apoi luă înfățișarea unui șarpe îndoliat ce stinse pentru o clipă lu­mina zilei senine de mai, și Poplavski zbură pe scări în jos, ținîndu-și în mînă documentul.

Zbură așa pînă la prima cotitură, izbi la palierul urmă­tor cu piciorul într-un geam și se așeză pe o treaptă. Pe lîngă el trecu, sărind din treaptă în treaptă, găina fără picioare și se prăbuși în casa scării. Azazello, rămas sus, înfulecă într-o clipă carnea de pe picior, vîrî osul în buzunarul lateral al tri­coului, se întoarse în apartament și trînti ușa cu zgomot.

în vremea aceasta, de jos răsunară pași. Cineva urca tiptil treptele.

După ce mai parcurse un etaj, Poplavski se așeză pe o ban­chetă de lemn, întîlnită în cale și-și trase răsuflarea.

212

Urca un omuleț în vîrstă, pirpiriu, cu o față neobișnuit de tristă, într-un costum de modă veche din alpaca, cu o pălărie de pai, tare, cu panglică verde. Se opri lîngă Poplavski.

— îngăduiți-mi să vă întreb, cetățene, se informă cu tris­tețe omul, unde este apartamentul numărul 50?

— Mai sus, răspunse scurt Poplavski.

— Cu plăcere vă mulțumesc, cetățene, spuse omul la fel de trist și-și continuă urcușul, iar Poplavski părăsi bancheta, coborînd în fugă.

Se naște întrebarea: oare nu cumva Maximilian Andre­evici alergă la miliție să se plîngă de bandiții care-l atacaseră ziua-nămiaza mare? Nu, în nici un caz, o putem afirma cu toa­tă tăria. Să intri la miliție și să spui că, vedeți dumneavoastră, un motan cu ochelari mi-a descifrat buletinul de identitate, iar mai apoi un om în tricou, cu un cuțit... Nu, oameni buni, Maximilian Andreevici era într-adevăr o persoană inteligentă.

Ajunse jos și chiar lîngă ieșire zări o a doua ușă care dă­dea într-un soi de cămară. Geamul ei era spart. Poplavski își ascunse buletinul în buzunar, aruncă o privire în jur, nădăj­duind să-și găsească lucrurile aruncate. Dar nici urmă de ele. Singur se minună cît de puțină amărăciune îi pricinuia pier­derea, îl preocupa un alt gînd interesant și ademenitor: să mai verifice încă o dată cu ajutorul acelui omuleț apartamentul blestemat. De vreme ce s-a interesat unde se află, înseamnă că se duce acolo pentru prima oară. Deci, în momentul de față, e gata să cadă drept în ghearele bandei care se cuibărise în apartamentul nr. 50. Ceva îi spunea că omulețul va ieși foarte curînd din sus-numitul apartament. Maximilian Andreevici nu mai intenționa, firește, să se ducă la înmormîntarea nepo­tului său și, pînă la plecarea la Kiev, era încă destulă vreme. Economistul aruncă o privire în jur și se strecură în cămară.

în timpul acesta, departe, sus, se trînti o ușă. „A intrat", își zise Poplavski cu o strîngere de inimă. în cămară era ră­coare și duhnea a șoareci și a cizme. Maximilian Andreevici se așeză pe un butuc de lemn și se hotărî să aștepte. Avea o poziție favorabilă: din cămară se vedea tocmai ușa de la sca­ra a șasea.

Dar unchiul din Kiev trebui să aștepte mai mult decît își închipuise. în tot timpul acesta, scara rămase pustie. Se deslu-

213

șea bine orice se petrecea; într-un tîrziu, la etajul patru pocni o ușă. Poplavski îngheță. „Da, sînt pașii lui. Coboară"... Se deschise o ușă cu un etaj mai jos. Pașii se potoliră. Răsună un glas de femeie. Apoi vocea omului trist, da, era vocea lui... Se auzi parcă: „Lasă, pentru numele lui Dumnezeu..." Po­plavski își lipi urechea de geamul spart. Auzi un rîs de fe­meie. Pași repezi și ușori în jos. Și iată apărînd un spate de femeie. Cu o poșetă verde în mînă, ieșea din hol în curte. Acum pașii omulețului răsunară din nou mai departe. „Ciudat! Se înapoiază în apartament! Nu cumva face parte și el din ban­dă? Da, se întoarce. Uite, din nou s-a deschis ușa de sus. Bine, să mai așteptăm..."

De data asta n-avu mult de așteptat. Zgomotul unei uși. Pași. Pașii se sting. Tăcere. Un urlet desperat. Un mieunat de pisică. Pași mai repezi, mărunți, coborînd în jos, în jos, me­reu în jos!

Poplavski nu așteptase degeaba. Făcîndu-și semnul crucii și mormăind ceva, omul cel trist zbura pe scări, fără pălărie, cu o față de nebun, cu chelia zgîriată și cu pantalonii complet uzi. începu să tragă de clanța ușii de la ieșire, speriat cum era, nedîndu-și seama dacă se deschide în afară sau înăun­tru; apoi, îi veni de hac și zbură în curte, spre soare.

Verificarea apartamentului fusese efectuată. Fără să se mai gîndească la nepotul răposat ori la apartament, cutremurat de gîndul primejdiei la care se expusese, Maximilian Andre-evici, șoptind întruna trei cuvinte: „totu-i limpede, totu-i lim­pede!", ieși fuga din imobil. Peste cîteva minute, troleibuzul îl ducea pe economistul-planificator spre gara Kiev.

Cîtă vreme economistul stătuse ascuns în cămară, omu­lețului pirpiriu i se întîmplase o istorie dintre cele mai neplă­cute. Era bufetier la Teatrul de varietăți, se numea Andrei Fokici Sokov. In timp ce la teatru avusese loc ancheta, Andrei Fokici se ținuse la o parte de evenimente; de remarcat e nu­mai faptul că devenise mai trist decît era de obicei și, pe dea­supra, că se informase la curierul Karpov unde trăsese ma­gul sosit din străinătate.

Așadar, după ce se despărți de economist pe palier, bufe­tierul ajunse la etajul patru și sună la apartamentul 50.

214

I se deschise de îndată, dar bufetierul tresări, se trase îna­poi și mai zăbovi în prag. Era de înțeles! îi deschisese o jună care n-avea nimic altceva pe ea decît un șorțuleț cochet de dantelă și o bonetă albă pe cap. în picioare, ce-i drept, purta niște pantofi aurii. Avea un trup desăvîrșit, și singurul cusur al ei putea fi considerat doar cicatricea stacojie de la gît.

— Intrați o dată, de vreme ce ați sunat, spuse juna pironin-du-l pe bufetier cu niște ochi verzi și desfrînați.

Andrei Fokici oftă, clipi și, scoțîndu-și pălăria, păși în ves­tibul. Tocmai atunci, în vestibul sună telefonul. Punîndu-și un picior pe scaun, impudica subretă ridică receptorul și spuse:

— Alo!

Bufetierul nu știa unde să-și ascundă ochii, se foia de pe un picior pe altul, gîndind: „Halal subretă mai are și străinul ăsta! Ptiu, ce spurcăciune!" și, ca să nu se spurce, privi în lă­turi cam cruciș.

întreaga încăpere, spațioasă și semiobscură, era împînzită cu fel de fel de lucruri neobișnuite. Astfel, pe speteaza unui scaun era aruncată o mantie îndoliată, căptușită cu un mate­rial purpuriu, pe măsuța de la oglindă zăcea o sabie lungă cu mîner de aur scînteietor. Alte trei săbii cu minere de argint stăteau rezemate într-un colț, tot așa de firesc, ca niște um­brele sau bastoane. Iar pe coarnele de cerb din perete atîrnau berete cu pene de vultur.

— Da, spuse subreta la telefon. Cum, baronul Meigel? Vă ascult. Da, domnul artist este acasă astăzi. Da, va fi bucuros să vă vadă. Da, are oaspeți... Frac sau haine negre. Cum? Pe la ora douăsprezece noaptea. Terminînd convorbirea, puse receptorul la loc și se adresă bufetierului: Ce doriți?

— Trebuie să-l văd negreșit pe cetățeanul artist.

— Cum? Chiar pe dînsul în persoană?

— Pe dînsul, răspunse trist bufetierul.

— Am să întreb, zise, parcă șovăielnic, femeia și, întredes-chizînd o ușă care dădea în cabinetul răposatului Berlioz, anunță: Cavalere, a venit un om mărunțel care spune că tre­buie să-l vadă negreșit pe messire.

— Să intre, răsună din cabinet glasul spart al lui Koroviev.

215

— Poftiți în salon, spuse juna cu firescul unei persoane îmbrăcate omenește și, crăpînd ușa spre salon, părăsi vesti­bulul.

Intrînd unde fusese invitat, bufetierul uită pînă și de trea­ba pentru care venise, într-atît îl uimi interiorul camerei. Prin vitraliile ferestrelor mari (fantezia văduvei bijutierului, dis­părută fără urmă), se prelingea o lumină neobișnuită, ca într-o biserică. în șemineul străvechi, uriaș, deși afară era o zi cal­dă, de primăvară, duduia un foc viu. în cameră însă nu era deloc cald; dimpotrivă, cînd intrai, te izbea o umezeală de pivniță. în fața șemineului, pe o blană de tigru, ședea un mo­tan negru uriaș, care-și mijea blajin ochii, fixînd flăcările din șemineu. Mai era acolo și o masă: privind-o, bufetierul, om cu frica lui Dumnezeu, tresări: era acoperită cu un brocart bisericesc. Pe masă se lăfăiau o mulțime de sticle burduhă­noase, pline de praf și mucegai. Printre sticle sclipea un pla­tou, care se vedea bine că era din aur curat. în fața șemine­ului, un individ scund, roșcat, cu un cuțit la brîu, prăjea cîteva bucăți de carne înfipte în vîrful unei săbii lungi de oțel. Sucul picura direct în flăcări, iar fumul se pierdea undeva sus, prin coșul șemineului. Mirosea a friptură, a parfum foarte tare și a tămîie, din care cauză bufetierul, care aflase din ziare despre moartea lui Berlioz și știa că locuise aici, se gîndi că se oficiase pesemne un parastas pentru odihna sufletului celui răposat. Dar alungă acest gînd ca pe ceva lipsit de noimă.

Uluit, auzi deodată o voce profundă de bas, interogativă:

— Cu ce vă pot fi util?

în aceeași clipă bufetierul descoperi în umbra încăperii pe cel de care avea nevoie.

Magicianul stătea tolănit pe un divan jos, imens, cu o mul­țime de perne aruncate ici și colo. Bufetierului i se păru că stră­inul nu avea pe el decît lenjerie neagră de corp și pantofi negri cu botul ascuțit.

— Sînt, începu cu amărăciune bufetierul, responsabilul bufetului de la Teatrul de varietăți...

Actorul întinse înainte o mînă cu degetele încărcate de pietre scînteietoare, ca și cînd ar fi vrut să oprească vorbele vizitatorului său, și începu înflăcărat:

216

— Nu, nu, nu! Nici un cuvînt în plus! în nici un caz, nici­odată! N-am să iau în gură nimic de la bufetul dumitale! Asea­ră, stimabile, am trecut pe lîngă tejgheaua dumitale și nu pot uita nici pînă azi nisetrul și brînza! scumpul meu, brînză de culoare verde nu există! Te-a păcălit cineva. Brînza trebuie să fie albă. Da, și ceaiul?! Niște lături! Am văzut cu ochii mei cum o tînără cam murdară turna apă rece din găleată în uria­șul dumitale samovar, și în același timp clienții continuau să fie serviți cu ceai de acolo. Nu, dragul meu, așa ceva e inad­misibil.

— Scuzați-mă, vă rog, încercă să riposteze Andrei Fokici, uluit de acest atac neașteptat, n-am venit în problema asta, și nisetrul n-are nici în clin, nici în mînecă...

— Cum adică, nici în clin, nici în mînecă, dacă era stricat?

— Mi s-a trimis la bufet nisetru cu prospețime de gradul doi, îi comunică bufetierul.

— E o prostie, puișorule!

— Ce e o prostie?

— Prospețimea de gradul doi! Prospețimea poate fi de un singur fel: un aliment ori e proaspăt, ori nu e. Dacă nise­trul are prospețimea de gradul doi, înseamnă că s-a împuțit.

— Scuzați, vă rog... începu din nou bufetierul, neștiind cum să scape de artistul care-i căuta nod în papură.

— Nu pot scuza, îi răspunse acesta cu hotărîre.

— Am venit în altă problemă, îngînă amărît de-a binelea bufetierul.

— în altă problemă? ce altă problemă poate să te aducă la mine? dacă nu mă înșală memoria, din persoanele înru­dite cu dumneata ca profesie n-am avut de-a face decît cu o vivandieră, dar și asta demult, pe cînd nici nu erai venit pe lume. Totuși, sînt bucuros să te primesc, Azazello! Un tabu­ret pentru domnul responsabil de bufet!

Individul care frigea carnea se întoarse, îngrozindu-l pe bufetier cu colțul lui, și-i dădu cu dibăcie unul din taburetele aproape negre, din lemn de stejar. Alte scaune nu existau în cameră.

— Vă mulțumesc respectuos, rosti timid responsabilul și se lăsă pe taburet. în aceeași clipă, un picior din spate se rup­se trosnind, și bietul vizitator se prăbuși, izbindu-se zdravăn

217

cu dosul de podea. în cădere, agăță cu piciorul un alt taburet din fața lui și-și răsturnă peste pantaloni o cupă plină de vin

negru.

— Vai, nu cumva te-ai lovit? exclamă artistul.

Azazello îl ajută pe ghinionist să se ridice și-i oferi alt ta­buret. Cu vocea adînc îndurerată, acesta refuză propunerea gazdei de a-și scoate pantalonii pentru a-i pune la uscat în fața focului. Simțindu-se nespus de stingherit în hainele și lenjeria ude leoarcă, se așeză prevăzător pe al doilea taburet.

— îmi place să șed pe scaune joase, urmă artistul. Nu e nici prea periculos cînd cazi. Așadar, ne-am oprit la nisetru. După cum am mai spus, dragul meu, prospețime, prospețime și iar prospețime! aceasta trebuie să fie deviza fiecărui bufe­tier. Apropo, n-ai vrea să guști...

La aceste cuvinte, în lumina purpurie a șemineului, în fața vizitatorului sclipi o spadă, și Azazello puse pe farfuria de aur o bucată sfîrîitoare de carne, apoi o stropi cu zeamă de lămîie și-i întinse bufetierului o furculiță de aur cu doi dinți.

— Vă mulțumesc frumos, dar eu...

— Te rog, te rog să guști!

Din politețe, responsabilul băgă o bucățică în gură și simți imediat că mestecă ceva într-adevăr foarte proaspăt și, în­deosebi, ceva grozav de gustos. Dar, după ce mestecă bucăți­ca de carne aromată și suculentă, fu cît pe ce să se înece și să cadă din nou. Din camera de alături veni în zbor o pasăre mare, neagră, atingînd ușor cu aripa chelia bufetierului. Se așeză pe tăblia șemineului alături de ornic. Era o bufniță. „Doamne, Dumnezeule! își zise Andrei Fokici, nervos ca toți bufetierii. Halal apartament, n-am ce spune!"

— O cupă de vin? Alb, negru? La ora aceasta ce vin pre­feri? Din ce țară?

— Vă mulțumesc... nu sînt băutor...

— Rău faci! Atunci poate dorești o partidă de zaruri? Sau preferi alte jocuri? Domino, cărți?

— Nu joc, răspunse, sfîrșit, bufetierul.

— Rău de tot, conchise gazda. Treaba dumitale, dar după mine, bărbații care se feresc de vin, de jocuri, de compania femeilor frumoase și de o discuție la o masă amicală ascund ceva necurat. Oamenii de soiul ăsta sau sînt bolnavi, sau mi-

218

zantropi. Nu-i mai puțin adevărat că există și excepții. Une­ori, printre cei ce au luat cu mine parte la vreun ospăț s-au aflat și ticăloși notorii!... Așadar, te ascult.

— Aseară ați binevoit să faceți scamatorii...

— Eu? sări uimit magicianul. Gîndește-te ce spui! Nici nu mi-ar sta bine una ca asta!

— Vă rog să mă scuzați, rosti buimac bufetierul. Bine, dar... ședința de magie neagră...

— A, da, da! Dragul meu, am să-ți dezvălui o taină. Nu sînt deloc artist. Pur și simplu doream să-i văd pe moscoviți în mulțime, și cel mai comod era s-o fac la teatru. Ei, și suita mea — făcu un semn în direcția motanului — a organizat acest spectacol; în ce mă privește, eu am stat și m-am uitat la mos­coviți. Dar, te rog, nu te schimba la față și spune-mi ce anume legat de acest spectacol te-a adus la mine?

— Binevoiți să vă reamintiți că printre altele au căzut din tavan niște hîrtii. Bufetierul coborî vocea și privi jenat în jur. Bineînțeles, lumea a sărit buluc să le prindă. In pauză vine la bufet la mine un tînăr și-mi dă o hîrtie de zece ruble, la care i-am dat rest opt ruble și jumătate. Apoi altul...

— Tot un tînăr?

— Nu, unul în vîrstă. Apoi un al treilea, al patrulea... Le-am dat la toți restul. Azi-dimineață verific casa și, în loc de bani, dau peste bucăți de hîrtie tăiată. Au păgubit bufetul cu o sută nouă ruble.

— Vai, vai, vai! se miră actorul. Cum puteau să creadă că sînt bani adevărați? Nici nu concep măcar că au făcut-o in­tenționat!

Bufetierul aruncă o privire piezișă și tristă în jur, fără să scoată o vorbă.

— Să fi fost niște escroci? îl întrebă alarmat magul pe mu­safir. E posibil ca printre moscoviți să existe escroci?

Drept răspuns, păgubașul zîmbi cu atîta amărăciune, în-cît nu mai încăpea nici o îndoială; da, printre moscoviți erau și escroci.

— Ce josnicie! se revoltă Woland. Ești un om sărac... Nu-i așa?

Bufetierul își strînse capul între umeri, așa încît se vedea limpede că e un om sărac.

219

— Cit ai la casa de economii?

Tonul întrebării era plin de simpatie, totuși o întrebare de felul ăsta numai delicată n-o poți numi. Bufetierul se fîstîci.

— Două sute patruzeci și nouă de mii de ruble, la cinci case de depuneri, dădu replica din camera vecină o voce spar­tă, iar acasă, sub dușumea, încă două sute monede de aur a cîte zece ruble.

Bufetierul rămase parcă lipit de taburet.

— Ei, la urma urmei, nu e cine știe ce sumă, îi spuse îngă­duitor Woland musafirului. Deși, nici de banii ăștia nu ai ne­voie. Cînd ai să mori?

De data aceasta bufetierul se revoltă.

— Nimeni n-o poate ști, și pe nimeni nu privește.

— Þi-ai găsit! „Nimeni n-o poate ști!" se auzi aceeași voce mizerabilă din cabinet. Ce să spun! Binomul lui Newton, nu alta! Va muri peste nouă luni, în februarie viitor, de cancer la ficat, la clinica universitară nr. 1 din Moscova, salonul patru.

Fața condamnatului se făcu galbenă ca ceara.

— Nouă luni... calcula îngîndurat Woland. Două sute patruzeci și nouă de mii... una peste alta, revine la douăzeci și șapte de mii pe lună... cam puțin, dar dacă duci o viață mo­destă, ajunge... Unde mai pui și monedele de aur...

— De monedele de aur nu se va atinge, se băgă pe fir ace­eași voce, care îngheța inima bufetierului. După moartea lui Andrei Fokici, casa va fi imediat demolată, iar monedele gă­site sub podea vor fi expediate la banca de stat.

— Nici nu te-aș sfătui să te internezi la clinică, continuă artistul. Ce sens are să mori într-un salon, în gemetele și hor-căielile unor bolnavi condamnați la moarte? N-ar fi mai bine să faci un chef grozav cu aceste douăzeci și șapte de mii și apoi să iei otravă, să te muți pe lumea cealaltă în sunetul stru­nelor, înconjurat de femei frumoase, amețite de vin, și de prie­teni — oameni de viață?

Viitorul răposat ședea nemișcat. îmbătrînise din cale-afară în cîteva clipe. Cearcăne vineții îi umbreau ochii, obrajii i se scofîlciseră, falca de jos îi atîrna.

— Dar ne-am cam lăsat pradă visării, exclamă amfitrionul. Să trecem la lucruri concrete. Arată-mi, te rog, bucățile dumi-tale de hîrtie.

220

Tulburat, bufetierul scoase din buzunar pachetul, îl des­făcu și încremeni. în pachet erau bancnote adevărate de cîte zece ruble.

— Dragul meu, ești într-adevăr bolnav, spuse Woland, strîngînd din umeri.

Bufetierul, cu un zîmbet dement, se ridică de pe taburet.

— A-a-a... bîlbîi el... dar dacă ele din nou vor... aia...

— Hm, căzu pe gînduri artistul. Atunci să treci din nou pe la noi. Mai poftește, sînt bucuros de cunoștință...

Din cabinet țîșni Koroviev și, repezindu-se la bufetier, îi înșfacă mîna și începu să i-o scuture, rugîndu-l să transmită tuturor, dar absolut tuturor, complimente. Năucit de-a bine-lea, Andrei Fokici o luă din loc spre antreu.

— Hella, condu-l pe domnul! strigă Koroviev.

Din nou roșcata cea despuiată se afla în antreu! Bufetierul se strecură pe ușă, piuind: „La revedere", și se îndepărtă cu pas de om beat. Coborînd scara, se opri, se așeză pe o treap­tă, scoase pachetul și-l verifică. Banii erau la locul lor.

Tocmai atunci, dintr-un apartament pe același palier ieși o femeie cu o geantă verde. Văzînd omul de pe trepte, care privea tîmp la banii ce-i avea într-un pachet, femeia zîmbi, spunînd gînditoare:

— Ce casă păcătoasă și la noi... Ãsta s-a cherchelit dis-de-dimineață... geamul de pe scara noastră iar l-a spart ca­reva!

Uitîndu-se însă mai atent la bufetier, adăugă:

— Tii, ce mai bănet, să-l mănînci cu lingura!... Mai bine l-ai împărți cu mine, cetățene. Ce zici?

— Pentru numele lui Cristos, lasă-mă în pace! spuse spe­riat bufetierul, vîrîndu-și banii cu îndemînare în buzunar.

Femeia izbucni în rîs.

— Lua-te-ar naiba, zgîrie-brînză! Am glumit... și începu să coboare scara.

Bufetierul se ridică încet, își duse mîna la pălărie s-o în­drepte și descoperi cu uimire că n-o mai are pe cap. Tare n-ar fi vrut să se mai întoarcă, dar îi părea rău de pălărie. După o clipă de șovăială, se întoarse totuși și sună la ușă.

— Ce mai vrei? îl întrebă blestemata de Hella.

221

— Mi-am uitat pălărioara... șopti bufetierul împungîn-du-și cu degetul chelia. Hella se întoarse cu spatele spre el. Bufetierul își scuipă mental în sîn și închise ochii. Cînd îi des­chise din nou, Hella îi întindea pălăria și o spadă cu mînerul negru.

— Nu-i a mea... șopti bufetierul, dînd la o parte spada și punîndu-și cu repeziciune pălăria pe cap.

— Ai venit fără spadă? se miră Hella.

Bufetierul mormăi ceva și se repezi pe scară în jos. Nu-și dădu seama ce anume, dar îl incomoda ceva în creștet și-i era prea cald cu pălăria. O scoase și sări în sus de groază, scăpînd un țipăt înfundat. Þinea în mîini o beretă de catifea cu o pană ponosită de cocoș. își făcu semnul crucii. în aceeași clipă, be­reta scoase un mieunat, se prefăcu într-un pisoi negru și, să­rind înapoi pe capul lui Andrei Fokici, își înfipse ghearele în chelia lui. Cu un răcnet desperat, bufetierul o luă la goană în jos, iar pisoiul se desprinse de la chelie și o zbughi pe sca­ră în direcția opusă.

Ieșind la aer, bufetierul străbătu în trap mărunt drumul pînă la poartă și părăsi pentru totdeauna acel cuib al diavo­lului — imobilul cu numărul 302 bis.

Se știe cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai apoi. Ieșind în goană din gang, aruncă o privire sălbatică în jur, ca și cînd ar fi căutat ceva. Peste cîteva clipe se afla în farmacia de peste drum. Nici n-apucă să rostească bine:

— Spuneți-mi, vă rog... și farmacista exclamă:

— Cetățene, capul dumitale e numai zgîrieturi! După alte cinci minute, bandajat la cap, bufetierul află că

cei mai buni specialiști în boli de ficat sînt profesorii Bernadski și Kuzmin. Interesîndu-se care e mai aproape, află, în culmea bucuriei, că profesorul Kuzmin locuiește chiar a doua casă de-acolo, într-o vilișoară albă și peste încă două minute intra în acea vilișoară.

înăuntru totul era străvechi, dar foarte, foarte intim. în amintirea bufetierului rămase o dădacă bătrînă, care îi ieșise prima în întîmpinare. Bătrîna vru să-i ia pălăria, dar, fiindcă nu avea așa ceva, plecă molfăind cu gura-i știrbă.

în locul ei, lîngă oglinda așezată sub o arcadă, se afla acum o femeie de vîrstă mijlocie, cu halat alb, care-i declară că nu-l

222

poate înscrie decît pentru ziua de 19. Bufetierul pricepu pe loc ce are de făcut. Aruncînd o privire stinsă ca de muribund pe sub arcadă și văzînd că în încăperea ce putea fi numită camera de așteptare ședeau trei pacienți, șopti:

— Sînt grav bolnav, pe moarte...

Femeia privi nedumerită capul bandajat al pacientului si spuse după un moment de ezitare:

— Dacă-i așa... și-l lăsă să treacă pe sub arcadă.

In aceeași clipă, ușa de vizavi se deschise, și în cadrul ei străluci un pince-nez de aur. Femeia cu halatul spuse:

— Cetățeni, bolnavul acesta va intra peste rînd.

Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se si trezi în cabinetul profesorului Kuzmin. Camera aceea prelungă nu avea nimic din aerul înspăimîntător, solemn, al unui cabinet medical.

— Ce-ați pățit? îl întrebă cu vocea caldă profesorul Kuz­min, privindu-i cu oarecare îngrijorare capul bandajat

— Adineauri am aflat dintr-o sursă sigură, răspunse bu­fetierul, examinînd cu privirea sălbăticită o fotografie de grup înrămată, că în februarie viitor voi muri de cancer la ficat Vă implor, opriți evoluția bolii.

Profesorul Kuzmin se lăsă pe speteaza înaltă în stil gotic a fotoliului său de piele.

— Iertați-mă, dar nu vă înțeleg... Ați fost la vreun medic? De ce aveți capul bandajat?

— Ce medic... Dacă l-ați fi văzut pe medicul ăsta... răs­punse bufetierul și începu deodată să clănțăne din dinți în ce privește capul, dați-l dracului, n-are nici în clin, nici în mî-neca... Altceva vă rog... Opriți evoluția bolii!...

— Dați-mi voie, cine v-a spus asta?

— Credeți-l! îl ruga fierbinte bufetierul. Știe el bine ce știe!

. r - " PJ"1Cep nimid SpUSe Profesorul, clînd din umeri si indepartrndu-se cu fotoliu cu tot de masă. Cum poate să știe dumnealui cînd veți muri? Cu atît mai mult, cu cît nici nu-i medic!

— în salonul patru, răspunse bufetierul. Profesorul se uită lung la pacient, la capul lui, la pantalo­nii uzi, și-și spuse: „Asta mai lipsea; e nebun "

— Obișnuiți să beți votcă? îl întrebă el

223

— în viața mea n-am pus votcă în gură.

Atunci profesorul îl puse să se dezbrace și să se culce pe canapeaua rece, tapisată cu mușama. îi pipăi burta, și bufe­tierul se însenină, întrucît Kuzmin îi spuse categoric că în pre­zent, cel puțin în clipa de față, nu găsește nici un indiciu de cancer. Totuși, dacă lucrurile stau așa, adică dacă-i e teamă, dacă a dat peste un șarlatan care l-a băgat în sperieți, trebuie să facă toate analizele...

Profesorul umplu cîteva foi de hîrtie, explicîndu-i unde să meargă și ce să ducă. Afară de asta, îi dădu un bilet către pro-fesorul-neuropatolog Bourre, spunînd pacientului că siste­mul lui nervos este complet zdruncinat.

— Cît vă datorez, domnule profesor? întrebă bufetierul cu o voce duioasă și tremurătoare, scoțînd un portofel umflat doldora.

— Cît doriți, răspunse sec și scurt profesorul. Pacientul scoase treizeci de ruble și le puse pe masă, apoi,

pe neașteptate, puse încetișor, cu o mișcare felină, peste banc­note, un fișic zăngănitor, învelit într-o hîrtie de ziar.

— Ce-nseamnă asta? întrebă Kuzmin, răsucindu-și mus­tața.

— Vă rog să primiți, cetățene profesor, șopti el, vă implor, opriți evoluția cancerului.

— Să-ți iei imediat aurul de-aici, spuse profesorul mîndru de el. Mai bine ți-ai îngriji nervii. Chiar rnîine să-ți duci urina la analiză, să nu bei mult ceai, iar mîncarea să fie complet ne­sărată.

— Nici în supă să nu pun sare?

— Nicăieri, îi ordonă Kuzmin.

— O-of! exclamă întristat bufetierul și, privindu-l duios pe profesor, strînse aurul și o luă spre ușă de-a-ndăratelea.

In seara aceea profesorul nu avusese prea mulți pacienți; cînd pogorî amurgul, plecă și ultimul dintre ei. Scoțîndu-și halatul, aruncă o privire spre locul unde bufetierul lăsase ba­nii și, în loc de bancnote, văzu trei etichete de la șampania „Abrau-Dursot".

— Dracu știe ce-o mai fi și asta! bolborosi Kuzmin tîrîn-du-și poalele halatului pe podea și pipăind hîrtiile. Pesemne că ăsta nu-i numai schizofrenic, ci și escroc! Nu înțeleg ce a

224

vrut de la mine? Recomandație scrisă pentru analiza urinei? M-aș mira! Vai, vai, vai! O fi furat paltoanele! Profesorul se năpusti în antreu, așa cum era, cu halatul îmbrăcat numai pe o mînă. Xenia Nikitișna! strigă el strident. Vezi dacă nu lip­sește vreun palton.

Paltoanele erau la locul lor. în schimb, cînd profesorul, re­venit în cabinet, își lepădă în sfîrșit halatul de pe el și aruncă o privire spre birou — încremeni și-și simți picioarele țintuite parcă de parchet. Pe locul unde se găseau etichetele ședea un pisoi negru, mic și orfan, cu un botișor trist, mieunînd dea­supra unei farfurioare cu lapte.

— Dați-mi voie, a-asta ce-o mai fi? Asta întrece... și Kuz­min își simți ceafa ca un sloi de gheață.

La strigătul stins și jalnic al profesorului, veni în fugă Xenia Nikitișna care-l calmă pe loc, spunîndu-i că, fără doar și poate, careva dintre pacienți lăsase pisoiul acolo, și că în lumea pro­fesorilor se întîmplă frecvent asemenea lucruri.

— Probabil că o duc greu, explică ea, pe cînd noi, desigur... S-au apucat să-și dea cu presupusul care anume dintre

pacienți abandonase pisoiul. Bănuiala căzu pe bătrînica cu ulcer la stomac.

— Ea, fără-ndoială, declară convinsă Xenia Nikitișna. Ce-o fi zis bătrîna: Tot trebuie să mor, păcat de pisic...

— Bine, bine! striga Kuzmin. Dar laptele? Farfurioara! Tot ea le-a adus?

— Laptele l-o fi adus în sticluță și aici l-o fi turnat în farfu­rioară, explică Xenia Nikitișna.

— In orice caz, ia de-aici pisoiul și farfurioara, spuse Kuz­min, conducînd-o pe Xenia Nikitișna pînă la ușă. Cînd se în­toarse, situația era schimbată.

Atîrnîndu-și halatul în cui, profesorul auzi de afară ho­hote de rîs. Privind pe fereastră, rămase năuc. Prin curte fugea spre căsuța de vizavi o doamnă îmbrăcată numai în cămașă. Profesorul o cunoștea și-i știa numele. Se numea Măria Alexan-drovna. în curte, un băiat se prăpădea de rîs.

— Ce-i asta? zise disprețuitor Kuzmin.

Imediat, în camera de alături, ocupată de fiica profesoru­lui, patefonul începu să cînte foxtrotul „Halleluiah", și, în

225

aceeași clipă, profesorul auzi în spatele său un ciripit de vra­bie. Se întoarse și văzu un vrăbioi mare săltînd pe birou.

„Hm... trebuie să-mi păstrez calmul!" își propuse profe­sorul. „O fi intrat cînd m-am îndepărtat de fereastră. Totul e-n ordine!" hotărî el, simțind dimpotrivă că totul e într-o dez­ordine cumplită și asta, fără îndoială, mai ales din cauza aces­tui vrăbioi. Privindu-l mai atent, profesorul se convinse din capul locului că vrăbioiul nu e unul obișnuit. Parșivul se lăsa pe piciorușul stîng, dansa foxtrot în sunetele patefonului, ca un om beat lîngă tejghea, și se obrăznicea în fel și chip, pri­vindu-l cu impertinență pe profesor.

Mîna profesorului se lăsă pe telefon. Se pregătea să-l în­trebe pe colegul său de promoție, Bourre, ce semnificație poa­te avea apariția unui vrăbioi din ăsta, cînd ai șaizeci de ani și, pe deasupra, mai suferi și de amețeli?

Intre timp, vrăbioiul se așeză pe călimara primită cadou de către profesor, se găinată în ea (nu glumesc deloc!), se avîn-tă în sus, rămase atîrnat în aer, apoi, luîndu-și elan, se repezi cu ciocul său dur ca oțelul în geamul fotografiei cu promoția de absolvenți ai anului 1894, îl făcu țăndări și numai după aceea își luă zborul pe fereastră.

Profesorul se răzgîndi și, în loc să-i telefoneze colegului său Bourre, telefona la „Serviciul lipitori", spunîndu-și nu­mele și titlul și rugind să i se trimită neîntîrziat acasă niște lipitori. Puse receptorul la loc și, întorcîndu-se cu fața spre birou, scoase un urlet. La birou ședea, cu boneta pe cap, o infirmieră, ținînd în mînă o geantă pe care scria „Lipitori". Profesorul porni să urle și mai sălbatic: femeia avea o gură de bărbat, căscată și strîmbă, care-i ajungea pînă la urechi, un clonț enorm și ochi de moartă.

— Bănuții am să-i strîng eu, spuse cu o voce de bas infir­miera, n-au de ce să zacă aici.

Adună, cu ghearele ei de pasăre, etichetele și se topi în văzduh.

Două ore mai tîrziu, profesorul Kuzmin ședea în dormi­torul său, lungit pe pat; la tîmple, după urechi și la gît îi atîr-nau lipitori. La picioarele lui, pe plapuma de mătase, stătea profesorul Bourre, un bărbat cu mustața căruntă; îl privea compătimitor pe Kuzmin și încerca să-l consoleze, spunîndu-i

226

că peripețiile lui erau o nimica toată. De afară, noaptea se uita pe fereastră.

Ce întîmplări năstrușnice s-or mai fi petrecut în noaptea aceea la Moscova nu știm și, desigur, nici nu vom căuta să aflăm, cu atît mai mult, cu cît a sosit timpul să trecem la partea a doua a acestei istorisiri adevărate. Vino cu mine, cititorule!





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!