… În ziua procesului nu a mai fost atât de cald ca în acea zi, la prima înfățișare. În schimb, a fost, ca de obicei, lume multă, dat fiind creștere ușoară a numărului proceselor pe rol, atât sub aspect penal, cât și privind cauzele civile.
După trecerea prin toate momentele și fazele procedurilor legale, timp în care avocata reclamantului a prezentat alți doi martori, ale căror declarații se cam loveau cap în cap, s-a ajuns la declarația domnișoarei Adamescu. Avocata sa, destul de abilă, prezentase tot doi martori și se părea că declarațiile lor sunt veridice și convingătoare. În plus, a prezentat și dovada de la serviciul de deratizare publică prin care se arăta, negru pe alb, că apartamentul clientei sale este întreținut în condiții corespunzătoare și nu s-au depistat mirosuri de origine animală.
- Are cuvântul pârâta Adamescu Marioara. Vă rog, foarte pe scurt, dacă aveți obiecții ori puteți aduce noi mărturii ori dovezi în favoarea dumneavoastră, i-a cerut președinta pe un ton absolut oficial privind-o cu indiferență, de parcă nici n-o vedea.
- Onorată instanță, doamnă președintă, am ascultat tot ce s-a spus aici și… vă rog să nu așteptați să-mi exprim vreun regret, pentru că… pentru că nu se merită… Aici nu se face dreptate! Am înțeles deja care va fi verdictul dumneavoastră. Credeți minciunile spuse aici de martori plătiți, de oameni care…
- Vă rog să încetați imediat! a intervenit președinta cu toată hotărârea de care era în stare, ridicându-se în picioare. Vocea și mâinile îi tremurau vizibil. O privea pe biata fată cu asprime, cu un gen de ură nejustificată. V-am dat dreptul la ultimul cuvânt, a continuat ea pe același ton. Nu ați înțeles să vă referiți la obiectul cauzei, dar vă permiteți să faceți afirmații de natură a leza completul de judecată, de a pune la îndoială corectitudinea și profesionalismul nostru… Din momentul acesta nu mai aveți nici un drept!
- Doamna președintă… vă rog, vă rog să-mi permiteți să…
- Ce să vă mai permit? a izbucnit judecătoarea. Nu admit o așa atitudine, e clar? Clienta dumneavoastră a depășit orice limită… Strict legat de cauză, doamna avocat, dacă aveți ceva care să fie în folosul unei decizii corecte, altfel… Poftiți!
Avocata a lăsat mâna pe umărul clientei sale, în semn de abținere, de tăcere și liniștire, apăsând-o până ce aceasta s-a așezat pe bancă tremurând de furie. Ea înțelegea și era conștientă de gravitatea afirmațiilor clientei sale, dar era, în același timp, indignată de felul în care au fost amândouă întrerupte și puse în imposibilitatea de a-și expune opiniile. A fixat-o pe judecătoare cu o privire care nu spunea nimic și a început să vorbească încet și rar, apăsând pe fiecare cuvânt în parte.
- Regret și vă adresez scuze în numele clientei mele, doamnă președintă…
- Treceți, vă rog, peste asta, a întrerupt-o judecătoarea, în timp ce se așeza și își freca ușor palmele pentru a se calma și a alunga tremurul degetelor.
- Onorată instanță, am precizat anterior punctul nostru de vedere și nu revin asupra acestuia. Am subliniat că există legi privind protecția animalelor de apartament, încă din anul 2004, dar sunt prea puțin cunoscute și aplicate, chiar dacă ele se referă, în special, la animalele abandonate. În schimb, subliniez faptul că nu există lege care să nu permită creșterea și îngrijirea acestora. De ce să fie clienta mea victimă a golului legislativ în domeniu și al răutății nejustificate a unor oameni? … S-a demonstrat prin proba cu martori și nu numai, că în cazul nostru este vorba de o grijă deosebită, că animalele și pasărea sunt extrem de bine domesticite și nu deranjează, în realitate, pe nimeni…
- Concret, vă rog, mai concret! A intervenit din nou judecătoarea. Ce doriți, de fapt? E vorba de liniștea publică, doamna avocat. Niște oameni au fost lipsiți de libertatea de a conviețui în liniște. Nu admiteți asta?
- … Aș admite, doamna președintă, dacă ar fi adevărat… Cine să tulbure liniștea? Două cățelușe micuțe, iubitoare de oameni, care aproape că nu știu să latre și sunt crescute ca doi copilași? Am adus una din ele să v-o prezentăm și nu ni s-a permis accesul în sală. Iată, cu voia dumneavoastră, cum arată și se comportă un papagal de apartament… Îl vedeți în stare să tulbure liniștea publică, doamna președintă? Acesta-i martorul principal. Priviți-l și audiați-l!
În timp ce vorbea avocata , pârâta se aplecase asupra obiectului ce-l ținea lângă picioare, aproape de ea, încă de când intrase în sală, cu aproape o oră înainte de a se discuta cazul său. A scos eșarfa lată de mătase multicoloră și a împăturit-o, grijulie, dezvelind o colivie elegantă în care un papagal peruș stătea cuminte pe un bețișor suspendat în fața unei oglinzi micuțe solidare cu acesta și care se legăna ușor. Era de culoare albă, cu puțin gri și albastru în penajul aripilor și pieptului, de mărimea unui pumn strâns al unui copil de patru-cinci ani, cu ochișori rotunzi, micuți și vioi. Pe fondul ultimelor propoziții, fata a desfăcut ușița coliviei și a așezat degetul arătător al mâinii drepte în fața pragului. Papagalul a sărit imediat pe deget și a scos câteva sunete plăcute de bucurie. Fata a lăsat colivia jos și s-a ridicat în picioare, purtând pasărea pe deget, la vedere, în timp ce-i vorbea încet cu o voce monotonă, liniștită, prietenoasă, cu inflexiuni pline de duioșie.
Sala a amuțit. Mai multe persoane din spate s-au ridicat în picioare să poată privi. Nimeni nu înțelegea despre ce este vorba. Toată lumea era curioasă și aștepta într-o tăcere deplină.
Judecătoarea amuțise și ea. Cuvintele avocatei și acțiunea clientei sale au fost de natură a-i produce o surpriză total neașteptată. Privea papagalul și nu-i venea să creadă că există și este acolo, în instanță. Și-a revenit foarte greu din surpriză, dar nu total…
- Ce este asta? Ce vreți să demonstrați cu circul acesta? a întrebat ea, cu adevărat nedumerită.
Avocata nu a răspuns. Privea papagalul. Domnișoara Adamescu a trecut de la șoapte la cuvinte rostite clar și destul de tare pentru a fi auzite de judecătoarea ce privea contrariată și extrem de curioasă.
- Ce face băiatul meu drag? Vorbește scumpule!
Hai, vorbește! Ce face băiatu’?
- … „Bine, mutttumec”! a răspuns micuța pasăre cu o voce asemănătoare cu a stăpânei, articulând destul de deslușit silabele grăbit exprimate, în timp ce-și lungea gâtul pentru a o privi atent.
- E cuminte băiatul, e cuminte?
- … „Cumitte băiat”… „e cumitte băiatu’”… a venit răspunsul rostit repede, cu accente ciudate, dar destul de clar pentru persoanele din apropiere, inclusiv pentru judecătoare. Auzindu-l, ea l-a privit mai curioasă, parcă nevenindu-i să creadă și a zâmbit involuntar. Părea că și-a schimbat total atitudinea și avocata a considerat că a prins un moment favorabil pentru a interveni calmă, cu voce scăzută:
- Credeți că poate acest micuț papagal să tulbure liniștea locatarilor, doamna președinte?
Au urmat momente de tăcere deplină, apăsătoare, pe care publicul a respectat-o și a întărit-o. În acel scurt răstimp și zborul unei muște prin sală s-ar fi auzit.
- Incredibil! Chiar vorbește pasărea asta? Nu-mi vine să cred… Veniți mai aproape… Nu fuge, nu se sperie?
- Dacă i se vorbește prietenește, cu voce scăzută și blândă și dacă nu este agitație în jurul său, nu se sperie, doamna președintă, a răspuns pârâta apropiindu-se încet la doi pași de masă. „Atâta doar că tu nu știi și nici nu vei afla că de trei luni lucrez cu el și-l învăț să vorbească! Acesta e Roco, nu Cipi-reclamatul…Privește-l! Poate-ți vine minte și nu-l mai condamni…”… Să nu țipați la el și să nu faceți cu mâna mișcări bruște, vă rog! Atunci se sperie și zboară…
- Da, nu am crezut că e posibil… Dar, asta nu spune nimic pentru noi…
- Doamna președintă, vă rog insistent! a intervenit avocata acuzării. Vă rog să nu luați în seamă acest… martor! Sunt întreruperi menite a vă conduce…
- Nu v-am dat cuvântul și nu vă permit să mă atenționați. Pot considera asta ca fiind o jignire la adresa autorității mele…
Murmurul sălii a fost un răspuns ușor de interpretat pentru cele două doamne. Era un murmur de nemulțumire, în primul rând, de dezaprobare a intervenției, dar și a răspunsului în sine. Oriunde, în orice împrejurare, publicul are exponenți și susținători pro sau contra. Așa se întâmpla și aici în condițiile arătate anterior. Numai jandarmii păreau a fi total indiferenți. Nu luau în seamă decât semnele de bucurie manifestată de papagal pe măsură ce stăpâna lui îi vorbea mai mult. Atât ei, cât și grefierul de ședință, se apropiaseră cât le permitea consemnul ori atribuțiile de serviciu, dornici să-l privească ș să-l audă vorbind. Nu-i mai interesa restul lumii!
Judecătoarea a privit spre sală și a ridicat mâna dreaptă ca pentru a cere să înceteze acel murmur surd ce putea degenera în alt gen de manifestări. S-a făcut liniște. Nu pentru că acel semn însemna prea mult pentru mulțime, ci pentru că se dorea să fie auzit papagalul!
- Mda, ce spuneam? Curios lucru…, a murmurat femeia-magistrat, marcată vizibil, de aptitudinile papagalului. L-a privit cu atenție pe grefier și, înțelegând semnul subtil al acestuia , și-a dres puțin vocea și, destul de stăpână pe situație, a rostit cât se poate de răspicat:
- Reținem, în atenția pârâtei, aici de față, cât și a avocatului ales că, potrivit reglementărilor legale în vigoare, nu putem accepta audierea unei păsări ca fiind martor! Chiar dacă ciripește câteva cuvinte în limba noastră, rămâne tot o pasăre! Ea nu face altceva decât să imite, am înțeles. Nu poate vorbi în nume propriu și simpla ei prezență în sală nu are nici-o relevanță juridică.
- Dar, nu este vorba de aspectul juridic, vă rog, doamna președintă! Prezența fizică a acestei păsări și manifestarea ei aici, în public, nu considerați că este de natură a…
- Doamna avocat, vă interzic să mai vorbiți fără aprobare. Vi s-a dat cuvântul, la momentul prevăzut de procedurile în materie de drept penal. Ce doriți, să inversăm locurile? Să inversăm rolurile în proces? Este ultima oară când vă atenționez!
Tonul folosit de președinta instanței de judecată și privirea pe care a aruncat-o avocatei în timp ce-i vorbea, au amuțit din nou întreaga asistență. Multe persoane nu au auzit totul ori nu au înțeles toate cuvintele, dar tonul și privirea le-a anulat orice intenție de a vorbi ori de a zâmbi. Victorioasă sub acest aspect, a arborat un zâmbet de satisfacție răutăcioasă în colțul buzelor, și-a ridicat bărbia și a întors capul, încet, calculat, către pârâtă. Aceasta rămăsese nemișcată, cu papagalul pe deget, prea puțin impresionată de atitudinea judecătoarei. A vorbit tot timpul cu pasărea, sărutându-i din când în când, ușor, cu duioșie și oarecare cochetărie, aripioarele.
După ce a privit câteva clipe femeia și pasărea de pe mâna ei, judecătoarea și-a schimbat atitudinea. A devenit amabilă cu acel zâmbet prietenos și oarecum seducător pe care la arborat și care-i stătea atât de bine. A întrebat cu blândețe, privind papagalul, de parcă uitase în ce împrejurare se află și în ce rol:
- Cunoaște multe cuvinte pasărea? Doar imită, ori vorbește de unul singur?
- Doamna președintă, cum să vă spun… nu știu cam câte cuvinte a învățat… El repetă, de regulă, ce aude, imitând vocea mea ori a persoanei care-i vorbește mult și o iubește, dar numai atunci când aude mai des aceleași expresii… De multe ori vorbește singur, repetând aceleași cuvinte auzite…
- Da, da, înțeleg… Totuși, nu înțeleg cum a reușit el să-i zică domnului Gălbează că este un „boșorog prost”. Mi-ați putea explica?
- Nu… nu pot explica. Nici nu i-a zis așa ceva, doar am declarat asta, nu? … Băiatu’ mamei, hai vorbește cu mami! Vorbește băiatu’, da? s-a adresat pârâta papagalului pe un ton unic, plin de blândețe, privindu-l cu dragoste.
- … „Vorrrbete băeatu”, a reușit pasărea să pronunțe apăsând pe silabe și imitând perfect vocea stăpânei.
- A zis băiatul mamei „boșorog prost”? Boșorog prost…
- „Boșșșșorrrog prrrotu”, a răspuns Roco voios.
- Hai, mai vorbește, să te audă doamna jude! Hai, să audă doamna jude, să audă doamna jude!
- … „Jjude prrrotu, jjude prrrootu”! a exclamat în repetare papagalul…
O parte din publicul apropiat care a auzit și a înțeles cuvintele rostite de papagal, a izbucnit în râs. Câteva persoane au avut curajul să aplaude.
- Afară! Ieșiți afară!a țipat neașteptat de tare judecătoarea, încât biata pasăre, speriindu-se, și-a îndoit piciorușele și a strâns cu gheruțele degetul pe care stătea, lipindu-și abdomenul de el, apoi și-a tras cât a putut capul în penajul frumos colorat al pieptului. Scoateți imediat afară animalul acesta! Să vă fie rușine! Ar trebui să vă amendez pe loc… Cauza rămâne în pronunțare! Se suspendă ședința pentru o jumătate de oră… Afară, am zis! a repetat judecătoarea în timp ce își culegea, nervoasă, dosarul și agenda de pe masă.
S-a îndreptat spre ușa din spatele piedestalului pe care era scaunul său, urmată îndeaproape de grefierul de ședință, care abia a reușit să-și strângă în grabă documentele, ținându-și bărbia în piept pentru a-și ascunde râsul pe care nu-l mai putea stăpâni.
Pârâta s-a uitat triumfătoare spre avocata sa rămasă încremenită cu o mână peste gură și cu ochii plini de uimire ațintiți asupra papagalului…