agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-14 | |
Epilog
Se spune că în clipa morții vezi, într-o străfulgerare de secundă, oameni și întâmplări prin care ai trecut de-a lungul timpului, lucruri pe care le-ai uitat, despre care nici măcar nu mai știai că au existat în trecutul tău, într-un cuvânt, că în clipa aceea când te desprinzi de tine și pleci în marea călătorie, toată viața îți trece ca un blitz pe dinaintea ochilor. Astfel moarte devine un cinematograf cu un unic spectator. Tu! Păcat că filmul ține foarte puțin. Stau cocoțat pe scaun și privesc la picioarele mele orașul, peste pâlcul de nuci încărcați de rod. Anul acesta s-au făcut foarte multe nuci, la iarnă o să avem o inflație de cozonaci. Îmi cam tremură genunchii, scaunul e destul de șubred, încheieturile i-au fost deșelate de vreme și încerc să îmi păstrez echilibrul. Jos, la picioarele mele, văd panglica lată a bulevardului pe care la ora asta trece ca de obicei în ultimele trei săptămâni, marșul siderurgiștilor de la Uzina de Fier. Coloana are în frunte o fanfară așa cum scrie la carte, alămuri strălucitoare frecate cu Sidol, jachete albastre cu peltițe și fireturi, chipiuri cu cozoroc lucios și pantofi de lac. Le văd de pe scaunul meu bombeurile strălucind sub soarele blând de toamnă. În spatele fanfarei vine sicriul. E un lădoi mare de lemn geluit, încropit din lănteți de pin cu holz șuruburi. Pe el tronează o coroană imensă din crengi de brad, împodobită cu trandafiri făcuți din șpan de oțel vopsiți cu Duco. Pe lateralele sicriului scrie cu litere negre: Uzina de Fier 1771- 2001. Șase bărbați îmbrăcați în salopete fumurii, purtând șorțuri de azbest, bocanci cu tălpi de lemn și căști de protecție, cară sicriul pe umeri. Sunt furnaliștii care au rămas fără locuri de muncă. Procesiunea continuă cu o mare de oameni care mărșăluiește în dezordine. Unii încearcă să pășească în tactul fanfarei care cântă un marș funerar, dar cei mai mulți tândălesc pur și simplu. Sunt sătui de săptămânile sterile de marșuri, mitinguri și vociferări, care nu mai impresionează pe nimeni. Greva de la combinat a devenit un loc atât de comun și plictisitor, precum Jurnalul de la ora șapte de la tevere. Stau pe scaunul meu și las soarele toamnei că mă îmbrace în lumină. Mă întreb dacă cineva de acolo de jos din bulevard mă vede, cum stau pe scăunel, cu funia proaspăt unsă cu săpun în jurul gâtului, aninat de craca cea mai groasă a nucului din grădină. Dacă oamenii înțeleg că o să-mi fie dor de ei pe lumea cealaltă, unde o să plec peste puțin timp. Scăunelul scârțâie tot mai deprimant sub greutatea mea. Probabil e prima dată în viața lui de scaun de bucătărie când servește unui sinucigaș pentru marele salt în moarte. Încerc să mă țin în echilibru, privesc coloana de pe bulevard iar fanfara cântă recviemul. Sunetele se ridică în aer ca niște păsări speriate, se izbesc de fațadele blocurilor înalte și ca mingii d e ping-pong, ricoșează înapoi în bulevard. Notele se aud încălecate, cu ecou și trebuie să ai o ureche exersată ca să percepi frazele muzicale în întregul lor. În plus, pe lângă coloana de manifestanți trec tramvaie aproape goale la această oră, cu tron-tronc-ul lor cu care orașul e obișnuit de mulți ani. Sunetele se amestecă iar rezultatul e deprimant. Așa sună adevăratul marș funerar al Uzinei de Fier. Îmi ridic privirea spre cer. În cer e liniște. O liniște perfectă, ca la început de lume. Sunetele pământului sunt prea grele ca să urce până acolo. Ele rămân ca bolovani inutili la marginea dintre pământ și cer. Un orizont bolovănos peste care în curând voi păși. Și dintr-o dată scaunul se desface în bucăți. Mă prăbușesc spre orizontul care se face a tot cuprinzător și simt șocul lațului care mă prinde de gât în brațul lui de cânepă. Și brusc, intru în sala de cinematograf… … începe filmul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate