agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-13 | |
Vacanța de vară pentru copiii de la oraș era o mare binefacere. O ușă nevăzută ne catapulta în alte spații. Părinții ne risipeau după posibilități care încotro.
Cei care aveau bunici se îndreptau, cu valizele mici orange, ce păreau că au avut vărsat de vânt, spre Gara de Nord, unde într-un vacarm, ce azi ar fi controlat de UE datorită decibelilor, se urcau în toate trenurile posibile cu fețe rupte de bucuria de a scăpa de tot și toate: părinți, obligații și mai ales de spațiile închise ale orașului, ce rămânea să se automacine în căldurile de nedescris ale Bucureștilor. Să amintim că nu existau atâtea „mașini mici”? Că Dacia era singurul automobil care era în propietatea celor puțini, care o considerau ca pe un dat al lui Dumnezeu și dacă ar fi putut ar fi luat-o în casă? Dar casa nu era casă, ci era un „ne-am luat bloc”, așa că nu puteau să o parcheze decât cu iscusință printre grădinițe și ziduri și de multe ori aceste Dacii țineau mult și bine umbră câinilor și pisicilor. Unde era mai admirată decât de câinii și pisicile străzilor bucureștene, era momentul în care Dacia ajungea în satele, de unde veniseră cu mulți ani înainte propietarii ei. Momentele cred că cele mai frumoase din viața unei Dacii erau, când se umplea de "de toate pentru toți", - mulți cartofi, papornițe de ceapă, oua, gogonele, castraveți, și toamna se stia, tuica, vin și must, - și în sfârșit putea să se întoarcă liniștită iar pe străzile bune ale capitalei și să iasă din hârtoapele satelor, despre care nici Dacia nu dorea să păstreze nici o amintire. Nu trebuie să descriu, cum se lua carnetul de conducere sau ce distanță era între o mașină și cea din față și nici câte ar fi putut fi parcate pe vremea aceea. Spațiu era destul, mașini nu erau, bani nu erau, aprobări nu erau! La gară, la început de vară, se mergea și cu tramvaiul, iar cei norocoși și cu mulți bunici erau luați din cartierele Capitalei cu unul dintre puținele „taximetre”. Alții, care treceau doar câteva străzi mai încolo, mergeau cu căruciorul, iar cei care plecau „la țară”, adică în satele de prin jurul Bucureștiului plecau cu căruțele. Cine avea un cal și o căruță era un țăran așezat, respectat și nu a dus prea mari lipsuri în anii 80. Se pleca în stil mare. Toată lumea fugea de verile care cădeau ca o plasă de pescar peste metropola ce semăna cu un pantof prea îngust și elegant pentru picioarele obosite, de la pașii pe loc prin stații, unde se socializa mai bine decât azi în puburi, la cozile care în copilărie erau scurte, apoi au crescut și ele cum și noi am crescut și nu ne mai mulțumeam cu înghețată în Cișmigiu sau o ciocolată cu rom de un leu cincizeci. Când m-am făcut mai mare, prin clasa a noua, îmi amintesc cum urcam zilnic din Sinaia până la Cruce, uneori pe jos pe potecile de munte, alteori cu telefericul, singură. Puțini oameni urcau cu telefericul. Câteva bunici cu nepoții lor sau studenți, care apoi umblau prin munți, treceau pe lângă Babele spre Omul și mai departe. Tata lucra în acele veri la Castelul Peleș, decuplat din ordinul tovarășului Ceaușescu dăduse ordin să fie decuplat de uzinele orașului Sinaia și să fie racordat la o stație proprie, evident pentru a nu mai suferi, în serile în care toată țara trăia romantic fără lumină și căldură. Nu, beznă nu era totală, totuși două ore era curent peste tot. Și alte două ore erau gaz, tot peste tot. În rest nici la restaurantul Berlin, care era de lux, nu erau gaze și toți chelnerii așteptau mai mult sau mai puțin înfofoliți să vina ba curentul, ba gazele. Nu vă mirați, două ore aveam televizor, aragaz și posibilități de încălzit orice. Nu se făcea nici o diferență între locuințe particulare, spitale sau nou-născuți. Totul trebuia să fie rezolvat în două ore dimineața și două ore seara, în rest mergeam ca pe vată. Da, și pe stradă nu erau reclame, nu stopuri și undeva vedeai două lumini de autobuz sau, pe Șoseaua Măgurele, puteau fi ochii câinilor care se țineau dupa tine. Uneori, mergeau în spatele meu. Îmi amintesc, cum mă gândeam, oare ei se țin după mine să le arăt drumul sau mă pazesc… de lătrat nu mai lătrau nici câinii seara, iar oamenii cred că au multe amintiri din acei ani de la finele anilor 70, început de 80. Atunci citeam la lumânare sau cu lanterna sub pătură. Mama avea respect față de lumânări: nu le agrea, îi aminteau de morți, iar fumul, zicea ea, înnegrește tavanul și în plus, dacă se răsturnau, puteam lua foc. Biata mama, așa a rămas și în Germania, cu o mare teamă față de lumânări, care pentru ea erau exclusiv pentru morți sau Tannenbaum, sau când nu aveai curent. S-a mirat ea mult și bine, când mergea rar în vizită la familii germane, cunoscute la biserică cum peste tot ard lumânări, așa de decor. Aici toată lumea aprinde la cafea după-masă o lumânare, fără nici un motiv anume, așa, din romantism. Aici doar de Crăciun lumânările au un sens și sunt la loc de cinste pe mijlocul mesii, iar Tannenbaumul miroase a brad de la un spray, el fiind din plastic, lumânările sunt beculețe cu curent, în vârf nu mai are un înger, ci un fel de glob diform, peteala este din plastic, ca să țină multă vreme, iar fructele care le punem sub el n-au miros. Norocul meu este momentul în care închid ochii și îmi pun filmul "camerei frumoase"... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate