V

Proprietăreasa făcuse școala de croitoreasă la cele mai mari școli din străinătate. Se îngrijise de educația ei mătușa, bătrâna care ducea tot greul casei. Reușise s-o mărite cu un băiat bun, care lucra la Banca Națională și cu care avea acum o fată puțin mai mare ca Nelu. Ema o admira mult și-și dorea s-o bage în seamă. Dar aceasta era atât de cuminte că-i era lene să și vorbească. Când admira florile coana proprietăreasă, țop și Ema; era mereu în spatele ei. O ajuta să le ude, să le plivească și să le rărească pentru a crește mai viguroase.
- Ema, când nu faci lecții și nu înveți, cu ce te ocupi?
- O ajut pe mămica la treabă sau joc țintar cu Nelu!
- Văd că ești fată cuminte! Când ați venit la mine m-am speriat crezând că droaia de copii o să-mi strice munca de-o viață. Dar n-a fost așa! Nu vrei să mă ajuți pe mine la croitorie? Nu te pun să faci lucruri grele, dar sunt migăloase și tu ai ochii buni! Drept răsplată îți mai fac și eu rochițe și le mai scad la ai tăi chiria! Ce părere ai? Ești de acord?
- Doamnă, mie îmi place să muncesc! Dar trebuie s‑o întreb pe mămica. Noi când eram mici am stat cu bunica la țară și acolo am învățat să torc și să croșetez. Tot ce vedeți la noi lucrat din andrele eu le fac, iar mămica lucrează cu croșeta.
- Bine, atunci du-te și întreab-o pe mama ta!
Seara, înainte de culcare, Ema se tot codea pe lângă Meri și nu știa cum să-i spună. Și-a luat inima-n dinți:
-Mamă, vreau să-ți spun ceva! Doamna Nina m-a rugat s-o ajut la croitorie când am timp liber, tu ce părere ai?
Meri nu știa ce să-i răspundă. Cu ani în urmă, la Buzău, i se dusese vestea Emei cât de frumos torcea. A venit fata unui vecin bogat și a rugat-o s-o împrumute pe Ema la o clacă pe care o făcea a doua zi. Se adunau fete și băieți, iar fetița să fie mascota lor. Au îmbrăcat-o, au pieptănat-o, au așezat-o pe o pernă în mijlocul patului și i-au dat o furcă și un fus să toarcă cot la cot cu cele mari. La început au râs de boțul de fetiță care se lua la întrecere cu ele. Băieții le tachinau și făceau mare haz. Ema torcea două fuse în timp ce ele torceau unul. Era în permisie și fratele fetei bogate, care era căpitan la regimentul unde era George concentrat.
Când a văzut îngerașul acela mic și serios și-a felicitat surorile că și-au înfrumusețat claca cu minunea aceasta de copil. Întors la regiment i-a zis soldatului:
- Mă, George, ce fată reușită ai! Am cunoscut-o când am fost acasă la părinți. Se lua la trântă cu celelalte pe care le lăsa în urmă, și erau de trei ori cât ea!
- Domnule căpitan, nevasta mea este atât de vrednică, ea a învățat-o să facă multe lucruri. Noi suntem oameni săraci, numai munca ne scapă de sărăcie!
- Bravo, mă! Să-ți trăiască!
Ema dăduse de bine. Nu vroia să se întoarcă acasă. Mama se ruga de ea. Fetele o răsfățau și o considerau păpușa casei. Le înveselea inimile.
Atunci Meri s-a gândit să-i facă o păpușă pe care o dorea copila de mult timp. S-a apucat de lucru. A construit-o și a îmbrăcat-o într-o ie și o fotă țărănească, și-a tăiat din cozile ei și i le-a pus păpușii. După ce a terminat-o a luat-o în brațe și s-a înființat cu ea la Ema. Aceasta a sărit de gâtul mamei, și-a luat păpușa și s-au întors acasă fără să-i mai pese de casa boierească.
Și acum ce să facă? se întreba Meri. Dacă fata aceasta face la fel? Se atașează de croitoreasă și nu se mai înțelege cu ea.
- Ce zici, mămico, mă lași sau nu mă lași? O aude Meri pe Ema prin gândurile ei.
- Te las, dar numai să nu faci cum ai făcut la Buzău!
Ema își amintea cât suferise Meri prin refuzul ei de a se întoarce acasă.. Iubea și acum păpușa care semăna cu ea. De atunci nu s-a mai despărțit niciodată de ea. Meri reușise prin talentul și iscusința ei să construiască o altă Ema în alte dimensiuni. Era ca o soră care rămânea veșnic mică. De câte ori se întorcea de la școală o privea ca pe un prieten drag. Colegele ei o invidiau pentru asemenea păpușă. Pe vremea aceea nu se găseau jucării pentru copii. Lumea trebuia să muncească să pună țara pe picioare, nu le ardea de confecționat păpuși. Mâncarea se dădea pe cartelă, îmbrăcămintea și încălțămintea la fel. Va trece mult timp până ce oamenii vor trăi mai bine. De! au trecut multe necazuri peste ei. Și Ema gândea cum să ajungă mai repede mare, să-și ajute familia care era atât de numeroasă. Cu bursele pe care le luau pentru merite deosebite, copiii se grăbeau să fugă cât mai repede la mama care-i aștepta cu nerăbdare să le ia mâncare și mai ales pâine, pe care le plăcea să o mănânce goală, când nu aveau ce pune pe ea.
Când se terminau orele se așteptau unul pe celălalt, luându-se la întrecere care ajunge primul acasă. Gâfâind, toți întindeau mânuțele cu bani spre Meri. Aceasta îi săruta pe fiecare și le lăsa câte un ban să-și ia fiecare ce poftise o lună întreagă.
Ema își cumpăra mereu caiete. Avea boala caietelor; îi plăcea să scrie și-și transcria mereu temele de pe unul pe celălalt, numai de dragul de a scrie. Avea și un scris frumos. Profesorii îi luau caietele și le arătau la celelalte clase. Dar nu avea niciodată caiete de ajuns și atunci fura de la Nelu și-l lăsa fără caiete când îi era lumea mai dragă. La început acesta se supăra, dar, văzând că sora lui nu avea leac, zâmbea și-i cumpăra altele.
Acum Ema era în clasă. Profesorul de literatură le dăduse subiectele pentru teză. Își terminase lucrarea, o citise, o corectase. Își privea cu admirație un creion mecanic primit de la fratele lui Meri, care nu avea copii. Iubea așa de mult pixul că-i era frică să scrie cu el ca să nu-l strice și-l așeza pe bancă și-i plăcea să audă admirația colegilor la adresa pixului ei. Avea remușcări. Tata îl înjurase și-l bătuse pe Nelu din cauza ei. Când dormea își punea pixul sub pernă să nu-l ia cineva așa cum obișnuia ea să ia caietele lui Nelu. El tot dădea târcoale pe lângă patul ei s-o scoale.
- Ema, tu azi nu te duci la școală?
- De ce mă întrebi?
- Mă gândeam să-mi împrumuți și mie pixul de la unchiul!
- A! Nici să nu te gândești! Eu nu-ți dau pixul meu!
- Te rog, Ema, vreau să mă dau și eu mare la școală!
- Nu! Mi-l strici! Nu pot!
- Tu cum îmi furi mereu caietele și nu-ți fac nimic? Dacă mi le mai iei de acum încolo am să-ți trag o mamă de bătaie s-o ții minte!
Viorica, care dormea în același pat, știa unde ascundea Ema pixul. Se repede sub pernă, îl apucă și îl întinde lui Nelu. Acesta îl ia și dă să plece cu el. Ema se repede să-și recupereze pixul și în învălmășeală Nelu o lovește pe Ema peste nas. Acesta trage de ușă, Viorica trage și ea și se sparge geamul, rănind-o rău la mână. Din tărăboiul respectiv începuse să curgă sânge din nasul Emei și din mâna Vioricăi. George, auzind țipete și bubuieli, vine în grabă și încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Copiii, plângând, fiecare își dădea dreptate, numai Viorica o acuza pe Ema de cele petrecute.
-Tu ești mai mare! Trebuia să renunți! Nu vezi ce ai făcut? Le-ai umplut de sânge pe amândouă, f.... cernica mă‑tii! Fără creion nu puteai să te duci la școală? Și-l înșfăcă pe Nelu și-l aruncă spre tavan. Acesta se întoarce furios spre soră-sa:
- Lasă, lasă, m-a bătut tăticu’ pentru tine; să mai vii tu să-ți arăt la matematică! Dacă nu ți-aș arăta eu ai rămâne corigentă! Ar râde toți din clasă de tine!
Acum Ema, privindu-și pixul, se întreba dacă Nelu va proceda așa. Ar fi pierdută. Dar așa era ea, nu putea să-și împrumute lucrurile. Era conștientă că nu a procedat bine. A fost rea cu fratele cel mai bun al ei, care nu-i refuza nimic. Dar va îndrepta greșeala făcută, trebuie să învețe să renunțe pentru cei dragi.
Ajunsă acasă l-a găsit pe Nelu supărat. Nici nu a băgat-o în seamă. S-a apropiat tiptil de el și i-a pus pixul pe caietul din față.
- Ce faci cu pixul ăsta?
- Ti-l daruiesc tie!
- Nu am nevoie de el! Ai făcut atâta tărăboi!
- Te rog, iartă-mă! Nu știu ce se întâmplă cu mine, am un munte de răutate, dar regret după aceea!
- Uite ce este, Ema! Toți avem defecte; îți primesc pixul cu o singură condiție: îl folosim amândoi, trei zile tu, trei zile eu!
Ema era mulțumită; nu trebuia să se despartă de pixul ei.
- Bine, primesc, dar să nu mi-l strici!
- Vezi că nu-l mai vreau deloc! Și amândoi au început să râdă.