VIII

Era o după-amiază de primăvară călduță, plină de promisiuni. George lucra la cizmele unui locotenent care locuia cu părinții în fundul străzii. Îl rugase să le facă cât putea de repede. Îi dăduse destul material din care, cu economie, putea să-i facă și lui Nelu ghete. Acum George cânta cântecul lui preferat: “Maria, neichii Marie,/ Cât de dragă-mi ești tu mie” și se uita cu subînțeles la Meri, care învârtea cu o lingură de lemn într-o cratiță în care fierbea dulceață de vișine.
Ema o picta pe Meri cum stătea aplecată peste plită. Dar se oprește brusc dându-și seama că burtica mamei iar a început să crească, ca atunci când o adusese pe Viorica pe lume.
- Doamne, nu poate fi adevărat! Mama se apropie de cincizeci de ani! La vârsta aceasta femeile nu trebuie să facă copii, nu au timp să-i crească. Iar lipsuri și încă o gură de hrănit. N-o să pot urma liceul de artă, am să fiu nevoită să mă chinuiesc ca Nelu la școala profesională. De ce or face oamenii săraci copii așa de mulți? Oamenii bogați de-aia au bani: fac un copil-doi și gata, n-au cu cine cheltui banii.
Supărată de situație, Ema nu mai avea chef s-o picteze pe Meri. George îi dădea înainte cu cântecul, Viorica se certa cu Constantin pe un măr pe care îl găsise ascuns sub perna băiatului.
- Dă-mi mărul, e mărul meu!
- Ba nu, ăsta mi l-a dat mama mie și tu l-ai ascuns!
Așa era Constantin, mereu ascundea câte ceva sub pernă, să aibe o rezervă. Din acest motiv toți îi ziceau „Motanu’”.
- Tăticule, uite, Motanu’ mi-a luat mărul!
- Dă-i și lui jumătate, și gata cearta! Trebuie să termin cizmele astea, vine domnul locotenent acum după ele, îmi dă banii și mâine vă aduc altele!
- George, dar frumoase sunt cizmele, se vede că ai avut materiale bune!
- Da, mi-a rămas piele și talpă să-i fac lui Nelu ghete pentru la anul. Cred că locotenentul n-o să mi le ceară.
- Dacă le cere zi și tu că a intrat tot! Ce? El este militar, nu se pricepe la cizmărie!
- E cineva acasă? se aude vocea locotenentului, bătând la ușă.
- Da! Poftiți, intrați, domnule locotenent, chiar acum a terminat bărbatu-meu cizmele și le admiram cât au ieșit de frumoase.
- Ce faci, Ema? Cum mergi cu școala? Mi-a spus mama că pictezi foarte frumos. Am văzut fotografia lui tata pe care ai mărit-o și a pus-o pe cruce la mormânt. Era reușită! Ai destul talent pentru vârsta ta!
- Mulțumesc, fac și eu ce pot! Mai ales că oamenii mă plătesc pentru ceea ce fac. Vă rog să mă scuzați! Ea pleacă îmbujorată în camera cealaltă. Auzi! Asta îi trebuia! Acum când aflase că mama e însărcinată vine și ăsta să-i toarne în pahar ultima picătură! Până acum nu-i adresase nici un cuvânt. Doar zâmbea pe sub mustață când îl vedea trecând spre casă, iar ea stătea ascunsă după poartă, urmărindu-l până închidea poarta. Cu toate că Ninel în sufletul ei creștea odată cu ea, imaginea lui începea ușor-ușor să se estompeze și între timp frumosul locotenent începea să prindă contur în inima ei...
- Ei, nea George, hai să vedem cu ce te lauzi!
El ia o cizmă, o privește din toate părțile, se uită mai ales la talpă...
- Ai pus două rânduri de talpă, așa cum te-am rugat?
- Da’ se poate? Sunt om serios!
- După greutatea lor s-ar părea că nu este așa!
- Păi atunci grosimea tălpii de unde credeți dumneavoastră că este?
- Știu eu? Șmecherii cizmărești! Dacă aveai nevoie de materiale să le faci și copiilor dumitale trebuia să-mi ceri, eu am destule de la regiment! Ni le dă în cota noastră. Știu că ești om sărac și o duci greu, dar nu trebuia să mă păcălești!
- Uite, să vă convingeți! Luați cuțitul și încercați să vă convingeți că v-am pus două rânduri de tălpi!
- Nu! Vreau să tai dumneata pe mijlocul tălpii! Îți dau eu altă talpă s-o înlocuiești, dar vreau să mă conving dacă am dreptate! Dacă sunt tânăr nu înseamnă că sunt și prost!
George s-a umplut de transpirație. Veselia din cursul zilei nu a mirosit a bine. El știa că locotenentul avea dreptate. Îl trăsese pe sfoară. Nu putea să bage cuțitul în munca lui. Ar fi avut senzația că-l bagă într-unul din copiii lui. Nu, nu putea! Ce p... mă-sii vroia ăsta cu orice chip două rânduri de tălpi, la ce-i foloseau?
- Nu, domnule locotenent, eu nu pot s-o fac! Dacă dumneavoastră insistați, eu n-am nimic împotrivă!
Locotenentul ia cuțitul de pe bancul de cizmărie și, enervat, introduce vârful, spintecând talpa de la vârf până la toc. Ochii lui George se umplură de lacrimi, Meri lăsase dulceața să se ardă, Motanu’ cu Viorica rămăseseră cu jumătățile de măr în mână iar Ema plângea încetișor ascultând discuția locotenentului cu tata. Iată pe cine iubea ea! Pe cine admira ea, un om lipsit de delicatețe! Măcar din stimă pentru vârsta tatii trebuia să nu procedeze așa. Își dădea seama câte pătimește un părinte să-și crească copiii. Uite, acum ăsta îl făcea hoț.
Locotenentul trage cuțitul din talpa cizmei și i-o întinde lui George în semn de reproș pentru cele făcute.
- Nea George, am avut încredere în dumneata! Vezi că am avut dreptate? Îmi pare rău, dar nu mai am nici un chef să port cizmele astea! Dă-i-le băiatului dumitale! La revedere!
S-a sculat de pe scaun umplând toată cămăruța cu statura lui și a trântit ușa furios. Un gol imens lăsase în urma lui. George stătea cu cizma tăiată în mâini uitându-se năuc la ea, Meri învârtea prin dulceața arsă ascunzându-și lacrimile care curgeau pe plită, transformându-se în niște pete mici sfârâitoare.
- Vezi, nevastă, m-am făcut de râs! Nu trebuia să fac așa ceva! A avut dreptate! La ce te îndeamnă sărăcia! Parcă îți ia Dumnezeu mințile! Și trebuia să iau o groază de bani! Ce-a zis doctorul când te-ai dus? Luat cu cizmele astea nici n-am apucat să discutăm.
- Ce să zică? Că mi-am bătut joc de corpul și de sănătatea mea! Că am făcut prea multe întreruperi de sarcină de una singură și dacă o întrerup și pe asta pot să mor!
- Ai văzut? Tu credeai că intri la menopauză!
- Da! Cine își închipuia că la vârsta asta se poate așa ceva? Doctorul mi-a spus că sunt cazuri foarte rare. El m‑a sfătuit să-l las, pentru sănătatea mea! Mă ajută el și ni-l botează chiar, cred că vrea să facă experiență pe mine!
- Experiență, experiență, cert este că vom avea din nou pâine în casă!
- Parcă mi-e rușine de copii! Am impresia că Ema a observat, a plecat așa deodată în camera cealaltă fără să-și termine desenul. Cred că și Nelu a observat, dar el cu delicatețea lui și cu cărțile, a început și cu fetele, nu cred că dă atâta importanță. Ãștia mici nici atât! Numai Ema va suferi!
- Nu înțeleg de ce atâta suferință?
- Știi cum este ea, sensibilă! De multe ori am impresia că nu face parte din familia noastră și simt că-i este rușine cu sărăcia în care trăim!
- Să aibe și ea răbdare! Peste puțin timp Nelu termină școala, o să aibe salariu, o s-o ducem și noi mai bine. Nu vezi? Vremurile se așează. Ai, lasă, că nu suntem chiar atât de săraci! Eu am serviciu bun la fabrică, acasă din când în când dacă nu curge pică, de ce să sufere fata asta? Totul o să intre în normal! Cât are copilul?
- Păi azi, din cauza emoțiilor cu locotenentul tău, mi-a mișcat, s-o fi speriat și el, săracul, că nebunul ăla în loc să bage cuțitul în talpă mi-a fost frică să nu-l bage în tine și rămânea copilul orfan de tată!
- De! Poți știi? Poate el a fost norocul meu!
După câteva luni Meri a născut un „noroc” brunet care semăna leit cu George. Acestuia i s-a strâns inima. Amintirea celor doi băieți care au semănat cu el și nu mai trăiau l-a făcut să fie reținut în comportamentul lui față de copil. Meri s-a întors acasă cu el în brațe îmbrăcat în lucruri scumpe, cumpărate de doctorul care promitea să-i fie și naș. Când au văzut copiii păpușa asta vie care zâmbea în somn fericit, lipit de pieptul mamei, au uitat de sărăcie, de greutățile prin care vor trece și l-au primit cu multă dragoste. Lui Meri îi stătea încă bine să fie mămică, nu părea deloc bătrână, ba din contră, arăta înfloritor.
- Mămico, ce nume îi punem?
- Iosif. Așa îl cheamă pe doctorul care s-a ocupat de mine și vrea să-l boteze!
- Dar ăsta e nume de sfânt! spune Ema.
- Da, el va fi sfântul nostru!
La botez, doctorul și soția au adus copilului multe daruri. Până și frații au primit, fiecare după vârsta lui.
Iosifică creștea într-o familie plină de iubire. Mama torcea sau croșeta, el stătea între două perne și aștepta să vină frații de la școală să-l vadă. I se lumina fața de bucurie. Cel mai mult îl iubea pe Nelu. Când îl vedea că vine de la școală întindea mânuțele spre el să-l ia în brațe și să-l danseze prin casă. Îi plăcea așa de mult că plângea până se îneca, Nelu îl pupa sub „gușuliță”; râdea până obosea.
Se apropia de vârsta de doi ani și nu mergea. Când îl ținea Meri de subsuori pe picioarele lui și-l îndemna să facă pașii, i se înmuiau de la genunchi și începea să plângă. Atunci toată casa alerga să-l împace. Îl puneau din nou în pat între cele două perne, de unde putea să-i vadă pe toți.
Într-o zi a venit o vecină cu o fetiță, care avea aceeași vârstă cu Iosifică. În timp ce George îi repara pantofii, fetița se zbenguia prin încăpere, scotea limba la el, se strâmba cum putea ea mai urât. Deodată Iosifică sare dintre perne, o aleargă pe fetiță până în ultima cameră și începe să-i tragă cu pumnii în cap. Până să se ducă mamele să vadă ce s-a întâmplat, băiatul trântise fata la podea și o trăgea de păr cât putea el de tare.
- Doamne, ce l-o fi apucat? Chiar ieri discutam cu doctorul că el, la vârsta la care alți copii merg, are picioarele moi de la genunchi în jos. Azi e prima dată când l-am văzut mergând. Poate dă Dumnezeu și-și dă drumul!
- Nu fi îngrijorată, băieții merg mai greu ca fetele! Vezi, Ana, dacă te-ai strâmbat atâta la el? Bine ți-a făcut!
Meri l-a ridicat pe copil și plină de speranță a încercat să-l țină pe picioarele lui. Dar nu era chip. Picioarele își reveniseră la forma leneșă de mai înainte. Nu-l ascultau pe băiat. Chipul lui era plin de tristețe. Din ce trecea timpul semăna tot mai mult cu George.
Într-o seară, când l-a luat în brațe, George s-a lipit cu obrazul de mânuța copilului. A tresărit speriat:
- Meri, arde copilul, cred că are temperatură!
- Doamne, nu se poate, ieri ai văzut ce vioi era!
Avea patruzeci de grade. L-au înfășurat în prosoape cu oțet și spirt. Noaptea a început să tușească. O tuse urâtă, răgușită. Parcă era un măgar.
Dis-de-dimineață s-au dus cu el la nașul. L-au internat în spital. Avea tuse măgărească. Timpul trecea greu în spital pentru Meri; știa că lăsase din nou acasă o droaie de treabă pe umerii firavi ai Emei. Trebuie să dea o fugă să vadă ce mai e pe acolo! A dat bani la o soră să aibă grijă de copil până se întoarce ea și a plecat. A mai făcut câte ceva; Emei de atâta efort iar îi cursese sânge pe nas. Și-a luat câte ceva și a dat fuga la spital. Când a intrat în salon și-a văzut copilul dezvelit, vânăt de frig, cu geamul de lângă el deschis cât era de mare. Meri a încremenit. O altă soră venise să aerisească și nu ținuse cont că acolo era un copil. Meri și-a înfofolit copilul cu pătura din spital, și-a luat tot ce era al ei și s-a întors acasă.
- Ce-i cu tine, mamă? De ce ai venit acasă? Plângi?
- Nu mai pot, Ema! Puterile și nervii mă lasă! Ai avut dreptate să gândești, nu trebuia să fac copil la vârsta asta!
- Dar nu ți-am reproșat niciodată așa ceva!
- Nu, sigur că nu! Dar o mamă simte când ceva nu este în regulă cu copilul ei. Tu n-ai dorit copilul ăsta!
- Mămico, este adevărat, dar îl iubesc mai mult decât crezi pe Iosifică, cu toate că el îl iubește cel mai mult pe Nelu! Nu am nimic cu el !
S-au îmbrățișat și au început să plângă amândouă încetișor uitându-se la copil. Acesta a început iar să tușească. Meri l-a luat în brațe lipindu-l de ea. Dar tusea îl îneca să-și dea sufletul. Doamne, ce e de făcut? Într-un târziu s-a liniștit.
- Ema, mamă, ține-l tu în brațe, poate doarme puțin, mă simt frântă de oboseală, poate adorm și eu...
Și Meri a adormit. Ema își privea mama, trăsăturile ei erau chinuite, începuseră să-i apară ușoare zbârcituri la coada ochilor. „De ce o fi făcut ea atâția copii? Noi am distrus-o, săraca”.
Iosifică stătea liniștit,dormea la ea în brațe. Ema se mișcă puțin, îi amorțiseră brațele. Atunci băiatul deschide ochii, se uită în ochii Emei, parcă vrea să spună ceva, dar el nu vorbise nimic niciodată, și un puternic acces de tuse îl cuprinde. Fata nu știe ce să facă. Îl strânge cu putere la pieptul ei feciorelnic, el se mai uită o dată la ea, deschide gurița, scoate un oftat ușor și adoarme. Ema privește cum se înseninase fața copilului, un zâmbet îngeresc îi cuprinsese tot chipul, părea un înger coborât din cer; ea se gândea că tăticul probabil așa arăta când era mic. Ce frumos era!
Îi ia o mânuță în mână și-și apropie obrazul de ea. Mâna era tare și rece. Tot trupul copilului se întărise. Nu, nu se poate! Era un vis urât. În ultima vreme a citit prea multe cărți. Înseamnă că a obosit. Trebuie să facă o pauză. Sau poate a adormit și ea, visează cu ochii deschiși...
- Mamă, mămico, trezește-te! Cred că a murit Iosifică!
Meri se trezește buimacă, nu înțelege nimic din ce îi îndrugă Ema plângând în hohote. Într-un târziu își dă seama despre ce este vorba, se repede la copil, îl ia în brațe, se dă cu capul de pereți, își smulge părul din cap, plânge și rage ca o leoaică. Ema se sperie. Plânge și ea de suferința mamei. Nu știe ce să-i facă, cum s-o ajute...
- Ema, mă omoară tac-tu! Toți copiii care au semănat cu el au murit!
- Și eu semăn cu tăticu’, înseamnă că și eu o să mor cât de curând!
- Nu, mamă, toți au murit în jurul a doi ani! Cred că m-a blestemat cineva!
Meri se gândea la arendaș. El o iubise sincer, dacă și acum stă în închisoare și suferă pentru ea? Poate că nu o blestemase el, dar atâta suferință pentru el trebuia s-o simtă și ea din când în când.
Ema nu-i cunoștea secretul lui Meri. Aceasta avusese grijă să-l ascundă cât mai bine. Bănuia ea că numai Nelu ar cunoaște ceva din trecutul mamei lor, dar nu îndrăznea să-l întrebe.
Și de data aceasta a simțit că ceva a murit în ea. Nu înțelegea cine a vrut ca acest micuț să moară. Cine avea nevoie de el? De ce ne mai naștem dacă suntem sortiți morții încă de la primul țipăt al copilului care vine într-o lume lipsită de sens. După ea trebuia să te naști ca să trăiești. Dacă tot mori așa de mic, de ce te mai naști? Mereu întrebări fără răspuns.
Au pus copilul în pat și stăteau prostite uitându-se la el. Așa le-a găsit Nelu când s-a întors de la școală. Venise cu o chiflă caldă să i-o dea lui Iosifică. Niciodată nu venea cu mâna goală la el. Se bucura chiar dacă îi dădea un dumicat de pâine.
- Sărut-mâna, mamă! Ce faci, Ema, de stai ca o stană de piatră? Iată ce frumos doarme ăsta mic și ce frumos râde în somn; i-am adus o chiflă caldă, am să i-o dau când se scoală, acum doarme ca un îngeraș!
- Da, mamă, Iosifică chiar este un îngeraș, el a murit acum câteva ore în brațele Emei! și Meri a început să plângă.
- Mamă, ți-ai pierdut mințile? Așa arată un copil mort? Nu vezi că zâmbește în somn? și dă să-l pupe. Când i-a atins obrăjorul cu buzele acesta era ca de lemn. Nelu n-a mai avut putere să se ridice de pe el și într-un hohot de plâns îl acoperea pe băiețel cu sărutările și lacrimile lui. Când s-a săturat de plâns i-a pus chifla pe pieptic și s-a încuiat în camera din fundul apartamentului. N-a vrut să mai audă nimic. S-a culcat nemâncat.
George întârzia de la serviciu. Meri era îngrozită să dea ochii cu el. Cei doi copii au venit împreună de la joacă. Când au văzut jalea din casă au început să plângă și ei. Așa i‑a găsit tata.
- Ce plângeți cu toții? Ați înnebunit? Nu vedeți că doarme copilul? Și tu, Meri, ce dracu’ ai? Stai de parcă ți-a murit cineva.
Văzând că nimeni nu scoate niciun cuvânt se apropie de pat spunând:
- Mânca-l-ar tata de băiat! și-l mângâie cu dosul palmei pe frunte. Se sperie și o retrage contrariat. O mai pune o dată. Îl pipăie peste tot. Simte că băiatul este înțepenit, se întoarce spre Meri:
- A murit la spital?
- Nu, acasă! spune Meri abia șoptit.
- De ce ai venit cu el acasă dacă nu se făcuse bine?
- Îi mergea din ce în ce mai rău! M-am gândit că acasă o să-i fie mult mai bine!
- L-ai omorât și pe ăsta, acum ești mulțumită? și se repede cu pumnii la ea. Copiii sar speriați să-și apere mama. Nelu vine și-l ridică de pe Meri, care abia își trăgea sufletul.
- Bine, bre tăticule, de asta ne arde nouă acum, când suntem atât de amărâți? S-o bați pe mămica? Nu este ea destul de bătută de Dumnezeu, trebuie s-o bați și matale! Te rog potolește-te, las-o în pace că ai de-a-face cu mine!
George s-a speriat. Era atâta mânie în ochii lui Nelu, s-a scuturat, s-a uitat urât la Meri spunându-i:
- Ai avut noroc cu fii-tu că era acasă! Dacă nu era el cred că te omoram, dar nu pentru Iosifică, pentru ce i-ai făcut Emei la frate-miu Tache! Pentru Iosifică data viitoare!
Și a plecat. Trei zile cât au durat pregătirile de înmormântare nu a venit acasă. Familia spera că va veni la cimitir, dar nu a fost așa. Nimeni n-a aflat unde a fost și ce a făcut. Nu a întrebat unde este mormântul copilului. Nu-l mai interesa nimic. Nu vorbea cu nimeni și venea mereu beat acasă.
Când s-a dus într-o duminică Ema să aprindă lumânări și să-i pună flori pe mormânt, îngrijitoarea cimitirului i-a spus că în fiecare seară un bărbat vine și plânge la mormântul copilului ținând crucea în brațe, sărutând fotografia micuțului, de ți se rupea inima văzându-l cât suferă. Deci asta era! Prefera să sufere de unul singur. În sufletul lui era și de data aceasta convins că din cauza mamei a murit micuțul.