Epilog

Anii au trecut, iar Ema n-a luat trăsături ce caracterizează evoluția normală a unei femei bătrâne. Bărbații încă îi mai fac curte. Dar la fel ca-n tinerețe, îi refuză, scuzându-se că este o femeie bătrână, așa cum în tinerețe se acuza că era prea tânără și neștiutoare. De fapt această atitudine era secretul ei, cu care se apăra de agresivitatea animalică bărbătească. Decebal, prin tot comportamentul lui, n-a făcut altceva decât să distrugă sufletul acestei femei frumoase, care a rămas marcată pentru tot restul vieții. Oare Dumnezeu îi va plăti acestui individ pentru tot răul pe care i l-a făcut? Ema dorea să trăiască măcar o singură zi după moartea lui, să vadă și ea cum arată lumea fără acest monstru, care i-a distrus viața. Din cauza lui s-a simțit mereu ca o moartă printre cei vii. Numai anotimpul primăverii, când totul renăștea, era acela care-i încălzea sufletul, și fugea repede în grădină, să-și reverse toate sentimentele de care era în stare, pe florile ei...
Și iată că a sosit din nou luna mai, plină de farmecele ei, aducând toate culorile și miresmele de flori. Dar cel mai puternic parfum era cel de narcise, care a urmărit-o cu delicatețea lui de-a lungul vieții. Acest parfum era legat de marea ei dragoste, împlinită destul de târziu, când nu spera că va mai putea iubi. Pe locotenentul care i-a dăruit câțiva ani de dragoste și-a făcut-o să se simtă femeie încă îl mai simte prezent în viața ei. Oare ce-o face el acum? Își mai aduce aminte de ea? Și multe alte întâmplări la care Ema nu găsea răspuns.
O trezește din visarea ei o mașină decapotabilă, care oprise chiar în fața blocului. Un tânăr locotenent coboară și se uită peste gardul verde ce înconjura grădina. Ema se uită la el, iar el la ea. Aceeași dragoste năvalnică îi umple sufletul, dar este sentimentul unei femei de patruzeci și cinci de ani, nu al unei femei în vârstă. Stau muți și se privesc, el nu îndrăznește să dea într-o parte gardul viu și să intre în grădină. Ema se îndreaptă spre el; pe față locotenentul are adorația din perioada în care împreună fuseseră atât de fericiți. Nici acum Ema nu știa de ce el, prin comportamentul lui, a forțat-o să plece, lăsându-i doar un bilet de adio, cu speranța că ea greșește prin această decizie și el o va căuta. Cu un mare semn de întrebare întipărit pe chip, a avut puterea să ajungă la el. Florile și pomii înfloriți din grădină se întrebau speriați ce vrea acest tânăr de la stăpâna lor. Simțeau că între cei doi, odată, undeva, cândva, s-au întâmplat lucruri minunate, care vor continua și după moarte.
- Ema, am venit să te iau și să te duc într-un loc unde ție îți place atât de mult și noi am fost foarte fericiți!
Ciudat, el vorbea, dar buzele nu se mișcau, și același lucru se întâmpla cu ea.
- Cred că ai ajuns prea târziu, în toți acești ani am sperat că vei veni, în virtutea faptului că am fost împreună atât de fericiți. Dacă nu aveam această speranță muream de mult!
- Iartă-mă pentru ce ți-am făcut și vino cu mine...
Ca hipnotizată, Ema îi prinde mâna locotenentului, care o ajută să sară gardul viu și să urce în mașină.
Au plecat din București fără să-și ia rămas-bun de la cei dragi. Totă călătoria a fost o încântare, ogoarele erau verzi, pomii erau verzi, și de peste tot se simțea parfum de narcise, care se accentua cu cât se îndepărtau mai mult de capitală.
- Uite, Ema, am ajuns, poți să cobori din mașină!
- O! Dar e poiana narciselor!
- Da! Acesta este locul nostru, în care am fost cei mai fericiți! Aici ți-am împărtășit sentimentele mele, și te-am iubit cu patima cu care numai un tânăr locotenent poate iubi cu adevărat. În tot acest timp, de când nu ne-am văzut, în fiecare femeie pe care am cunoscut-o te-am căutat pe tine! Dar niciuna n-a avut farmecul tău!
Ca și în tinerețe, Ema amețea când îi vorbea locotenentul. El a întins brațele spre ea, a început s-o mângâie, s-o sărute; era același dintotdeauna, iar ea se transformase în femeia pătimașă de la patruzeci și cinci de ani. Ca și atunci, și de data aceasta a uitat diferența de vârstă și s-a lăsat iubită de el cum numai locotenentul știa s-o facă.
Da! Trăirea aceasta trebuie să fie înaintea morții, o viață de om nu poți rezista. De fapt poate acesta a fost motivul despărțirii lor.
Covorul de narcise unde făcuseră cei doi dragoste fusese martor la cea mai frumoasă și sublimă dăruire totală dintre doi oameni care se iubesc. Ema se mira cum mulți fac sex fără iubire, la ce le-o folosi? A face sex fără să iubești persoana de lângă tine după ea era o pierdere de timp. Ar fi dorit să-i dedice din nou o poezie, sau să fi venit cu ea.
- Locotenente, ai mai scris poezii?
- Nu, Ema, în afară de tine, nimeni nu m-a inspirat! Ce-ai făcut cu cele pe care ți le-am făcut cu ani în urmă?
- Le păstrez în mintea și inima mea! Când mi-era dor de tine le citeam și mă miram că totul era acolo pentru mine, iar cel care mi le scrisese nu mai vroia să mă vadă!
- Ema, hai să te duc acasă! Sideroza și Ada pot fi îngrijorate, nu le-ai spus că pleci de-acasă!
Ea știa că această întâlnire dintre ei va fi ultima. Îndurerată, l-a prins într-o îmbrățișare de rămas-bun și au plecat spre București.
Ciudat, la întoarcere Emei nu-i mai părea totul atât de frumos. Parcă anotimpul nu mai era același, florile erau ofilite, pomii erau fără frunze, parfumul de narcise dispăruse, iar lângă ea nu era locotenentul, ci unul care semăna cu el. Și brusc au apucat-o furia, scârba și sila; deci făcuse dragoste cu un necunoscut. A deschis ușa mașinii și a vrut să sară afară, bărbatul a vrut s-o împiedice, a pierdut controlul mașinii și a intrat într-o basculantă care venea din sens invers...
Ema a simțit o durere cumplită, dar în același timp o fericire și o liniște totală. Conul de lumină a venit s-o învăluie, ca atunci când a născut-o pe Sideroza, dar acum acest con se contopise cu ea. Ema era chiar conul de lumină, înainta cu repeziciune în scoarța pământului, iar în urma ei auzea țipetele de groază ale Siderozei și Adei...
A ajuns tot într-o poiană de narcise, dar aici era populată de ființe fericite, care nu se deranjau cu nimic între ele. Era o atmosferă de fericire și iubire, toți zâmbeau și păreau mulțumiți. Într-un colț al poienii o așteptau zâmbitori George, Meri cu Iosifică în brațe, Motanu întinzând mâinile spre ea. Ema percepea o lume din care nu mai vroia să plece niciodată, deoarece în depărtare era Ninel, care-i făcea cu mâna.

- Mamă, scoală-te să ne faci de mâncare, e târziu, eu și Ada suntem moarte de foame!
Dar Sideroza n-a primit niciun răspuns.
- Nana, nu auzi, ne e foame! și trage plapuma de pe ea... Mamă, cred că Nana a murit!
- Glumești, nu se moare așa ușor, nu te juca cu cuvintele, nu suferea de nimic, cum să ne lase, mai aveam nevoie de ea!
Sideroza se înșela, sunt oameni care mor discret și cu delicatețe, fără să ajungă povara celor pe care i-au iubit...