agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-13 | |
1. Chira cu creasta mare și „Durduliile” Tatu
Iubito_Una, ne povestim deja în această seară, inspirându-ne după cărțile de joc primite în pachete verde-brotăcel de la Mega Image, imaginare întâmplări de istorie universală amestecate cu zoologie. Adineauri m-ai completat, râzând: - Da… Zooistorie. - Poate cu doi de „i”, zooistorii. Sună mai bine, nu-i așa? – te întreb eu. - Merge și așa – îmi confirmi tu, Iubito_Una. Jocul de cărți intitulat „Minunile planetei noastre” e deschis de mine, cu zooistoria unei „Călătoare”: Chira cu creasta mare, cartea 46/ 162, pasăre albă, cu penaj ușor cenușiu pe aripi. Semnul călătoriilor este busola bleu. Imediat ce i-ai văzut profilul chirei, ciocul de-un oranj hulpav, stând gata să înghită un pește argintiu lung cât pliscul și ciuful ei negru, apoi sclipirea ochiului abia zărindu-i-se de sub din freza care continua c-un puf tot de antracit până la nări, ai reînceput să râzi. Extrăsesem această carte având nr. 1 din setul nr. 4. Înainte de acest set mai sunt: „Răsfățatele”, „Grațioasele” și „Pestrițele”. În plus, între aceste seturi anterioare se interpun „Ia două cărți” și „Stai o tură”. Am onoarea să încep. Dar pentru ca Sara să aibă multe de învățat, ea dorește de la noi să-i inventăm și-o introducere în universul cărților de la National Geografic România. Pe scurt, Iubito_Una și cumințică Sara, avem aici adunate 64 din 162 de cărți. Luate de noi odată în două ture, în douăzeci de pachete având culoarea verde-brotăcel. O să învățăm, dragă Sara și număratul de la unu la opt – după cărțile ce sunt în fiecare set. Sunt șaisprezece seturi, o sută șaizeci și două de cărți în total. Geografia și zoologia trebuie predate alături de artă, știință, militărie și istorie. Adică să-ți oferim ție, copilei care te vei naște odată cu Bunavestirea, o viziune panoramică asupra existenței, un fel de Mega Image a pământului pe care mai ai puțin și-o să-l atingi. - Iubitule, o să creadă lumea că faci reclamă la Mega Image! Ai mai scris odată de Mega Image. - Și ce dacă? Avem și dubluri la cărțile astea, cam vreo douăsprezece în total. Asta ar trebui să fie... antireclama jocului. - Antireclamă… zici tu, lasă că o să avem și mai mult de-atât. Trebuie să mai găsești niște cumpărători de-acolo, să faci schimb. - De unde, iubito, să facem schimb? - Nu știu, te duci acolo în față la Mega Image și întrebi. Poate mai găsești niște disperați de cărți ca noi. - Păi cum, să stau ca în fața unui cinematograf, unui spectacol, să dau bilete. - Nu, glumeam. O să jucăm așa, cu pachetul incomplet. Inventăm niște reguli, ca să se potrivească. Această strategie a jocului, cu povești e bună: tragem o carte și zicem o poveste. - Păi chiar asta își dorește Sara noastră, nu? Să râdă, dar să și învețe deja ascultându-ne. Deși este în generația 2011 minus încă șase săptămâni până să vină la termen. - Dacă nu fabulăm noi prea mult, poate o să și-nvețe câte ceva. Chira cu creasta mare (46) Trăia odată Chira zisă și Chirița. Mai în Sudul României i s-a spus și Chirața (pe armânește, în Dobrogea) sau Chiralina, prin jurul Brăilei. Nume de grecoaică. Iar Chirițoaica aceasta avea un plisc, un plisc oranj, pe care numai Doru Octavian Dumitru l-ar putea descrie sonor și prin mimică, așa era pliscul său de amenințător când fulgera cu el prin apă. Îi lua cu ape, când rece, când fierbinte pe sărmanii batracieni și pe încetiniții pești, prăzile ei preferate. - „Chira Chira Chiralina, rătăcită în Sulina, se aruncă vitejește, drept în baltă după pește.”– mă completezi tu, Iubito_Una, c-un reușit catren, ca de fabulă. Și zicem împreună mai departe: „Chiră Chiră Chiralină, te-ai ales cu burta plină,…”, dar mai băgasem noi ceva între timp din top, când ți-am zis în pat povestea Chirei, puțin versificată. - Hai că ai memorie mai bună, iubito! Cum am spus atunci? - „Fiindu-ți foame peste poate, îl halești pe jumătate, peștele-argintiu se zbate, Chiră, urci departe-n zare.” - Acum lasă-mă și pe mine să zic poanta, că ne-aude Sara și crede că sunt un uituc și jumătate. - Și dacă-ai zice așa, în loc de peștele ce se zbate: „… prada dă din aripioare, chira se înalță-n zare”? - Bravo, iubito! Iese bine. Acum să continuăm. - „Zboru-i cam anevoios, cu un pește-așa voios” – dar de fapt nu e voios, că-i în pliscul… palicarei de Chira Chiralina – adaugi iarăși tu, Iubito_Una. Sau: „Zboru-i anevoios dacă prânzul copios ți se zârcolește-n plisc, te confrunți c-un mare risc! Chiră, ai voit să duci sus peștișorul nesupus, puii așteptau lihniți prada prinsă de părinți”. - „Chira hoață-și scapă-n baltă peștele ce iarăși saltă, promițând pe viitor să evite orice zbor.” „Durduliile” Tatu (66) - Iubito, o să creadă lumea că-i vorba de rusoaicele formației Tattoo! - Ce să caute două vedete pop printre personajele de poveste? - îmi răspunzi tu intrigată. - Să-și mai facă reclamă puțin. - Hai, să te-auzim, că pe prima am compus-o mai mult eu! Bineînțeles că încep așa, mai prozaic, pentru că nu mă pricep deloc decât la legende, nu și la fabule: Animalul Tatu, cel cu platoșă și barbă, n-a fost de la-nceput în pampas. Dar odată, pe când indienii trăiau liberi, ce-și puse Manitu în gând? „Ia să facem iar din glod o armură peste corp, s-apară un animal vânjos c-o platoșă curbată-n jos!” Astfel spuse Manitu, se roti zglobiu în cerc și făcu din tină și grunjoase pietre animalele Tatu-n mii și mii de cete. Să vă descriu un Tatu matur: are capul cât o baniță. Acesta seamănă doar la urechi, fălci și ochi foarte mult cu un cal, ori un măgar. Fiindcă tot nu erau ponei pe-atunci în America de Sud, Dumnezeul tuturor indienilor, Manitu, venit de peste Golful Mexic, din Arizona, de la mohicanii care-i manituizaseră și pe sudicii lor frați în urmă cu secole, a zis că acest animal putea fi la nevoie încălecat de copiii indienilor, pentru scurtele drumuri din cătun până la locul de scaldă. Tatu are spatele numai o platoșă, de parcă seamănă cu o carapace de nautilus puțin mai umflată, mai lată, ori invers, cu platoșa verzuie-maronie a acvaticei Þestoase Caouanne. - Canotoare! – adaugi, tu, Iubito_Una, uitându-te prin ultimul set de cărți de la National Geographic: 160, antepenultima din tot jocul. - Lasă, că ajungem și la Þestoasa Caouanne. Acum suntem abia la blindatele sau „Durduliile” Tatu, despre care am auzit de la Reche Șan, un șaman din Pamir, că sunt fosile vii dintr-o epocă foarte îndepărtată. Și-așa de tare avea pielea frunții, scutul spatelui, armura de pe șolduri, încât picioarele scurte și solide ca de porc ale mamiferului Tatu semănau, atunci când trecea pașnic, prin sătucurile indigenilor, unor șenile de tanc mititel din primul război mondial. Se spunea despre el că sapă, sapă, sapă tot pământul, până ce dădea de apă iar oamenii făceau mici puțuri prin pampas ori prin păduri, bucuroși că Tatu îi civiliza treptat-treptat. Iar puișorilor din burta femelei Tatu le făcuse Manitu și lor câte o platoșă pe tot spatele, dar încă elastică, din cartilagii subțiri. Bănuim că dacă ar fi fost tot de piatră ca la părinți, s-ar fi încins în uter adevărate bătălii de tancuri, ori s-ar fi răsturnat blindatele pe spate. Doi tineri, Shakira și Messi, indieni de-acum cinci sute cincizeci de ani, au stat într-o seară mai mult timp sărutându-se. Acolo era obiceiul ca toată comunitatea să se culce odată cu sacrii lor curcani și mironosițele curci, adică foarte devreme, cum dispărea ultima geană de soare. Când îmbrățișarea era mai dulce între Messi, jucătorul tribului și codana Shakira, cea iute de picior și neîntrecută dansatoare din buric, burtă, fund, gât și piept, atunci o pereche de Tatu a apărut brusc din desiș. Aceste animale sacre, ce erau chiar tabuul tribului, au început să-i tragă ușor de picioare, deoarece știau că rudele lor se scufundaseră în somn. Femela, durdulia Tatu o apucă de picioare cu botul său de cal pe Shakira, care nu se împotrivi. Oricum, țipa vesel, cu triluri chiar, pentru că o gâdila cu barba aspră de Tatu. A început să se zvârcolească și Shakira pe țărână, învățând mai bine arta dansului. În același timp, Messi fu luat pe sus și se agăță de gâtul acelui Tatu mascul. În adâncul pădurii, cei doi indieni fură uimiți de ceea ce pregăteau sutele de Tatu. Pe lângă faptul că „Durduliile” salvaseră ținutul de invaziile de prin Anzi ale pumelor, care puteau să facă ravagii, acum le vedeau la treabă. Se loveau de pomi, iar fructele avocado, mango, papaya cădeau la pământ. Le mâncau până la sâmbure. Rodeau tot, apoi făceau niște brazde cu platoșele lor prin dumbravă, îngropau cu iuțeală sâmburii, de parcă ar fi fost comori, nu carcase de lemn. Se vedea deja că acolo era o adevărată pepenieră. Plantația uriașă de pomi cu fructe exotice era înnoită pe loturi chiar de acei Tatu, care lucrau fericiți, în timp ce mâncau. Pentru prima dată le-a fost dat lui Messi jucătorul și dansatoarei Shakira să se iubească și să mănânce obosiți rodul muncii lor: mango, avocado și papaya coapte, care nu se găseau decât foarte arareori pe mesele indienilor, decât în bucăți vechi, uscate, uitate de Tatu pe la marginea cătunului. Abia de-atunci au fost mereu din belșug. Și-au luat amândoi câte un băț, au legat de capăt o bucată pătrată de lemn dur, tăiată cu securea din scoarța copacilor. Astfel au început să sape, având și un izvor în apropiere, ca să ude noapte de noapte noii pomișori care ieșeau din pământ an de an, crescând frumoși precum toți copiii pe care i-au avut ei, ca soți cununați acolo, de ocrotitorii lor Tatu și sub mâna exotică a lui Manitu. Așa au devenit indienii pampasului cultivatori de mango, papaya și avocado. Pentru că Messi și Shakira au răspândit până la ultimii lor stră-strănepoți, secretul dezvăluit de-o pereche Tatu: marea taină a rodirii, a pomiculturii. Peste cincizeci-șaizeci de ani de la nunta lui Messi cu Shakira, au început să apară și conchistadorii pe coasta mai îndepărtată a oceanului, coborând din goelete ca să devasteze satele mai îndestulate ale câmpenilor de la poalele Anzilor Cordilieri. Au ajuns și în ținuturile totemice ale Tatuaților, că așa li se spunea băștinașilor care îndrăgeau ca pe zei pe „Durduliile” Tatu, mai ales pe femele, că trebuia să populeze cu puii lor cât mai mult spațiu silvic, fiind acestea din specia străveche de mamifer care le indica noile zone fertile de locuit și de plantat pomii fructiferi. Stră-strănepotul longevivilor Messi și Shakira, Pigualatek, un adolescent de șaptesprezece ani, a dat fuga în sat spunând că se apropie dinspre câmpii un pâlc mare de călăreți. Să fi fost o mie-două. Aveau armuri, lănci, coifuri, săbii și goneau nebunește. Drept spre Tatuați se-ndreptau. Parcă la un semn, toate „Durduliile” Tatu, venite din depărtările pădurilor, s-au strecurat pe sub picioarele băștinașilor. Aceștia au înțeles că trebuie să încalece. Spaniolii veneau mândri, caii lor negri galopau cu greu pe terenul destul de abrubt. Când i-au văzut venind de sus pe indienii dezbrăcați, călări pe Tatu, au crezut că au vedenii. Caii lor s-au speriat, pe unii i-au dat jos de pe șei. Pigualatek era în frunte, călare pe masculul dominant, lângă care crescuse și fusese educat. Tatu și băștinașii formau un întreg de nezdruncinat. Au făcut un zgomot infernal, deși n-aveau nicio armă, decât țepușe și săbii late de tăiat în desiș. Conchistadorii s-au temut de „Durduliile” Tatu, care veneau înspre ei ca niște mici tancuri. Au lăsat steaguri, prăzi, diamante, aur, tot ce furaseră mai înainte din alte regiuni necunoscute. Și au fugit speriați de arătările oamenilor-Tatu. Au tot fugit secole de-a rândul și Tatuații oriîncotro îi duceau animalele lor sacre, cuminții Tatu. Și acum se mai descoperă câte un trib itinerant prin bazinul Amazonului ori în cel al Orinocoului, care se mândrește mereu cu inegalabilul jucător Messi și foarte mobila Shakira, cu toți eroii vechiului pampas, ce au urcat tot mai spre nord, generație de generație, în plină junglă. 2. Rusmânia și Râsía. Rusmânii și râșii - Þânem la râși…, ce-i mai iubim! Pi râșii noștri, pi pisâcili așelea nalte, lincșii. Tari-i iubim pi veșinii din Iest, nu? – o întreb io pi iubită-mea, ixact atunși când trag din tăte cărțâli, di la sietul „Rânjitoarîli”, cărțoaia 114, Râsul. Șî-i zâc așé: - Noi, râsmanii, când vienim pi lumi, râdem, gângurim, iar râșii, râsoiașile ni aratî di undi vini lumina: di la Râsârit. Adicî di la un râs, sârit di pî fix, dioarișé nu-i cu putințî ca soarilî sî râsarî chiar la fixul ficșilor, ci la linsul lincșilor. Șî, miedeat, pruncul de rusmân agiunji mâniet. Plânji. - Cum așa, iubitule? Dacî nu să ling lincșii între iei, nu mai aviem noi luminî, sî tai gazul importat așé scump, di la Moscova șî Tiraspol ? - Da, Iubito_Una, râșii au agiuns pentru noi, rusmânii, Soarilî flori-soarilui. Hai sî-ți spui o lejeandî dispre Floarea dân grâdinî șî marea bâtaie di la Podu’ Nalt al Florilor di pieste Prut, dintre râșii di pieste Nâstru și râșii Rusmâniei. - Șe-ți veni sî-i rânești pi râși? Șe ți-au fâcut? Sar la gât, împung, au cornițî niegrî-n vârful ureachilor, ti azvârlî iei cât colo-n țârnă pricum mâgarii? - Nu, iubito! Iei nu mai fac nimic din tăte ăstea, însî conseșânțâli rălelor făcuti până-n prizent să văd di acolo că râșii priziază dupî cum cântî un OZON moldovinesc în Oiropa și noi prizăm doarî damf di votcî... - Da haidide șî spune-mi doarî o poveastî ca la Hanu’Ancuțăi. O sî hie o băsmuire diespre râșii ăștia cari ni-au îndrăjit pré mult. Patruzâci la sutî din tăți râșii din lumi încă mai răzistî-n codrii noștri. - Sî nu mă mai priefac, Iubito_Una, că altfel obosăsc di tot auditoriul, iară Sara crede c-am înșeput sî vorobim în șeali limbi di piestî Prut, într-o străineascî di-a Chirâțoaiei. Pi când malul Prutului iera derept, oblu, iară Râsul nu s-arătasî nicăirea, pi când tăt iera di lipsă-n stepă șî voințî, când nu s-ascundea niica, deșî tăt iera de-ascuns... când pătruns di sâni însuși hodinea Lion șel niepătruns, adecă Lionul sau rejeli pădurii..., fu prăpastie? jănunie ? fu noian întins di apă? N-o fost lume prișieputî și neci glagoară s-o prișeapă... Hai acum să fim serioși! Râsu-i râs și basmu-i basm, iubito. Râsul era o fiară veche, o rablă care trăia pe malul sau în adâncul celui mai lung fluviu european, Volga. Þi-aduci aminte de marca Volga, nu? Sună cam vulgar acum Volga. Însă râsul și Volga erau nedespărțiți odată, precum codrul cu românul sau hoțul și buzunarele. Ce s-a gândit râsul sau Volga? Ia să iasă el cu toate fiarele sale din cimitirul de mașini! Așa a apărut cu Volga cumpărarea de mașini la mâna a doua. Există, după cum zic ei, râși adevărați și râși falși. Adică atunci când râzi pe bune de ceva sau de cineva ai râde adevărat, pe când atunci când râzi mânzește, se cheamă că ești din CSI, semeni dar nu râsari! Râșii aveau nasurile cârne șî de-așeia s-au striecurat di la rivoluțâie încoași mult mai abatir decât o făcuserî pi vremea lui nea Șeașcă. - Iar ai luat-o pe arătură? – mă întrerupi, tu, Iubito_Una, oripilată. Bine, mă fac rusmân de treabă. Promit să nu mai deraiez cu Volga. Iar dincoace de Prut era o altă specie animală. În epoca modernă, de pe la 1812 sau 1821, nu mai știu de când… Poate viceversa: 1281 ori 2181, pentru că în lumea animalelor oricum epoca și atmosfera lipsite de marcările teritoriilor și granițelor nu contează nici cât negru sub gheară. Râșii carpatini, râsmanii, îi mâniaseră pe râșii stepelor Râsiei în 1918, pe 27 martie, când toată Moldova se reunise iar celelalte teritorii erau pierdute. Atunci râșii de câmpie ori stepă, aliații din 1877 ai râsmanilor sau râșilor de munte ori carpatini au început s-atace, fiindcă intrase în ei turbarea cea roșie de la Kremlin, flacăra revoluției bolșevice. Rânjitorii felinelor de stepă ar fi vrut să ne scoată pe noi, rusmânii din războiul cel dintâi și nebinecuvântat de noul șaman al râșilor, Vladimir Ilici Lenin. Până să se-ajungă la Vladimir Vladimirovici Putin, a trebuit să fie jupuiți de vii la Ekaterinenburg țarul râșilor albi sau îngerași, Nicolae al II-lea, cu țarina sa și cu toate odraslele, în afară de Anastasia. Norocul acesteia a fost că mai existau, ori mai erau făcuți, nu fătați și prin stepă râși mari, precum râșii carpatini, de munte. Aceștia au salvat-o pe prințesa animalelor stepei și au dus-o la Paris, de parcă ar fi trecut-o prin toate hățișurile, ca în Cartea Junglei, care e pictată pe spatele fiecărei cărți de joc ori arcană dintre cele o sută șaizeci și două, din Minunile planetei noastre – în centrul căreia apar un elefant (trufia), un jaguar (ferocitatea) și maimuța Maki Vari alb cu negru (ipocrizia). La războiul cel de-al doilea, râșii au fost cei care ne-au arătat parul în vara anului 1940 și într-o singură zi au ordonat ca toți râsmanii ori râșii carpatini s-o șteargă peste Prut din Basarabia, luându-și toate țigările Carpați și Mărășești, lăsându-se de-atunci acestea fără filtru la graniță, pentru că intraseră și la apă… Vă dați seama ce s-a petrecut din vara anului următor: a început urmărirea generală, sau hăituirea prin Interpolul central-european a tuturor râșilor porecliți Bărbile Roșii, după primul lor șaman, V.I. Lenin, Barbarossa. Din timp, Stalin, deși avusese o bidinea de barbă roșcată când făcuse în junețe seminarul, i-a învățat pe râșii stepei sau mamei Râsoaice faptul că este inestetic și periculos să mai poarte bărbile roșii ale lui Lenin. I-a dezvățat de ele, le-a făcut bărbii și cranii albe cu ajutorul lui Bería, care le-a tăiat cu securea ca pe spicele galbene și portocalii, cum se mai văd numai prin fotografii câmpurile de orz și ovăz, lângă mestecenii marilor stepe râsești. Și nu s-a încheiat, Iubito_Una! Dar vine noaptea lui Harun-al-Rașid de prin deșerturile Orientului mijlociu devastat și mă văd silit să tac, pentru a-ți povesti despre Râșii stepei și Râsmanii Carpaților mâine, poimâine. 3. Grațioasele și hărnicuțele Pământul și apa, solidul și lichidul pot avea aceeași origine. Toți o apă și-un pământ – tina umezită de Creator. Apa este a celor care pășesc pe ea. Iar pământul, al celor care îl străbat prin galerii. Pe de-o parte, există de când lumea o herghelie acvatică, submarină. Este singura herghelie ce galopează în ropote abia auzite, stârnite de niște grațioase făpturi, căluții de mare. Pe de altă parte, pe uscat, modelele minerilor și creștinilor, care au făcut salinele cu pereții lor înfloriți, catacombele Romei, peșterile electrificate, fundații trainice, sunt hărnicuțele cârtițe. Animalele celelalte pot semăna cu peștii. Spre exemplu, delfinul și balena. Cârtițele au picioarele precum înotătoarele, numai că parcă ar trebui să înoate numai în amonte, printr-un pârâu nesfârșit, întunecat. Peștii nu seamănă cu mamiferele ori păsările. Cu excepția căluților de mare și a peștilor zburători. Ce este oare căluțul de mare, pește, crustaceu, moluscă sau mamifer? Neștiind nimeni, copiii, după adulți, se duc să-l întrebe pe Dumnezeu, să le explice frumos, în basme, ce a fost primul căluț de mare și de ce părintele mascul ține-n burtă ouăle care eclozează, ieșind la termen pui vii, nu ouă, exact ca la mamifere. Caii de uscat înoată, n-o iau doar prin vaduri, dacă apa râurilor nu-i prea adâncă. Își desprind potcoavele din mâlul sau pietrișul albiilor. Dau atunci din cele patru înotătoare, foarte amplu. Le cresc aripi dorsale, laterale, iar cozile cu fire lungi și tari se preschimbă în cozi de sirene. Imediat, farmecul nopții, căzând pe-un grind de râu, fluvial sau marin, îi face să se îndepărteze înspre insulele vitejilor. Caii de uscat se transformă brusc, sub valuri și furtuni, în căluții de mare. Și călăreții care nu-i mai pot goni prin adâncul mărilor și oceanelor sunt valurile, din ce în ce mai mari. Căluții de mare au fost dintotdeauna și în Marea Neagră. Ei sunt tot ce are marea noastră mai exotic și mai legendar. Delfinii și focile îi escortează, pentru că armata căluților de mare se poate rătăci, până departe, pe uscat. Și, ieșind dintre stânci, printre acéle și anemonele mării, deodată-l vedem pe cel mai oropsit dintre ei, cu coada vărgată încolăcită de-o tulpină, înclinat puțin în jos, cum intră în travaliu. Ochii săi, ca două infime scântei, i se măresc, lăcrimează din cauza durerilor facerii. Ies din tătic zeci și zeci de cai miniaturali. Femelele căluților de mare stau săptămâni la rând, ca viitoare mame, să pregătească așternuturi pe micile paturi de alge sau leagăne în degețeii de mare pentru nou-născuți. Așa sunt de inimoase încât, dacă se ivește vreun prădător, îi roagă pe tătici să-i înghită rapid pe toți puișorii, ca să nu fie prinși. Iar ele își pun viețile în pericol, precum a făcut în urmă cu două mii de ani și un deceniu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. Hărnicuțele, cârtițele și orbeții, sunt vietățile negre și albe ale pământului. Orbeții seamănă cu becurile, pentru că străbat întunecimile, până ajung la suprafață și își arată comicii incisivi, lungi, galbeni. Au pielea sau blănița albă și sunt mai lunguieți decât surorile cârtițe. Se spune că odinioară, pe când toți caii se zbenguiau în râuri, mări, oceane, ținuți în hamuri numai de tritonii cu lungi și groase cozi și de către Poseidon, hărnicuțele erau sirene, iele și naiade, adică niște frumoase femei ce trăiau în plină natură, atât de frumoase încât luau mințile celor care le vedeau. Ele adorau noaptea și aveau un singur etalon al vieții lor nemuritoare, excesul, depășirea măsurii, în râs, oglindit, bârfit, hoinărit, lenevit. Se împătimiseră prea mult de muritori. Tot în acea vreme, într-o țară păduroasă, unde râșii încă mai aveau ca rubedenii directe tot niște feline, acum dispărute, pe Triști și Tristae, femeile din satele văilor și de pe la stâne se săturaseră de toate nebuniile și zbenguielile sirenelor, ielelor și naiadelor, care amăgeau bărbați voinici, atunci când se lăsau auzite, privite, la ceasul apariției unei păsări măiestre, Miazănoaptea. Într-o noapte târzie, după ce luptaseră trei zile încheiate împotriva căpeteniei zmeilor celor numiți apoi de istorici goți, mulți bărbați rămăseseră răniți. Aproape că trecuse vremea apusului acelei zile dintr-un august pe sfârșite, însă numărul muribunzilor și al celor grav răniți le făcuse pe femeile ce le căutau trupurile să-l implore pe bunul Dumnezeu să lungească cu mai multe ceasuri ziua, adică îngemănarea dintre după-amiaza ce trecuse și noaptea ce avea să vină, cu hainele cernite. Îngerii se rugau și ei Creatorului și Atotstăpânitorului celor de sus și celor din adâncuri să-și plece privirea spre sărmanii pământeni, spre cumplita suferință a atâtor bărbați, femei, copii, din țara roadelor. În schimb, sirenele, ielele și naiadele dănțuiau cu foc, mai slobode în mișcări, mai nerușinate ca niciodată, răpindu-le ochii și urechile bărbaților cărora tocmai li se arătase Miazănoaptea, piază rea. Începuseră să târască spre paturile lor de frunze, în scorburi și văgăuni, dar și în bulboanele râurilor chiar pe cei răniți ușor, cărora agonia celorlalți le dădea tot felul de închipuiri, una mai răpitoare decât cealaltă. Văzând acest lucru, deodată femeile celor întinși pe câmpul de luptă au simțit o forță, un elan să-și aprindă torțele din focurile care mai ardeau după măcel. La un semn din văzduh, soțiile și mamele răniților dispăruți au înconjurat castelul din ape și piatră al ielelor, sirenelor, naiadelor. Și-au cerut bărbații, fiii. - Nu vii dăm, femeilor! – au răspuns dinăuntru claustratele din lumea viilor și podgoriilor renumite. - Luați-vi-i și singure! – strigă căpetenia ielelor, fără sân, o amazoană din nordul Dunării, care se mai credea încă pe vremea argonauților. - Nu suntem case de binefacere, nu am devenit mume ale răniților! – strigă cu glas cântat Lorelei sau Nada Florilor, cea mai rea dintre sirene și naiade. - Ba da! Voi vreți să fiți mumele morților, nu ale viilor - răspunseră plângând femeile pământence. Sunteți mumele aguridei acestei lumi, nu ale strugurilor vieții cerești!... Dacă erau și răniți de moarte, soarele la care ne închinăm i-ar fi trezit, i-ar fi încărcat de energii, iar copiii și-ar fi revăzut părinții, sărind iarăși în brațele bandajate și rugându-i să le descrie ce a fost pe front. - Ba voi îi vreți acasă cu orice preț, cicălitoarelor! – le răspunseră jignitele sirene, naiade și iele. Oricum sunteți la fel de fricoase și nesăbuite precum ei, prada noastră, pentru că nu vă luați năframele de la ochi să ne priviți odată și pe noi… - Nu ne uităm, chiar dacă ar fi să crăpați de ciudă și să ajungeți voi să stați și să lucrați veșnic în pământ, drept pedeapsă că le-ați luat zilele bărbaților noștri. Atunci Miazănoaptea a căzut ca secerată din înaltul bolții neînstelate complet, pe care mai întârzia ultima geană din soarele trecător. Prăbușindu-se pe toată suprafața pământului, din locul de unde ea pierea, s-a arătat un soare orbitor, care topea toate blestemele și legăturile scornite de vrăjitori. Stând în calea soarelui, precum norii de furtună, sirenele, ielele și naiadele au format un zid mai înalt decât Cheile Bicazului și Cheile Turzii la un loc. Însă, abia atingându-l, degetul lui Dumnezeu l-a făcut să se încline spre-o prăpastie. Urând de moarte hăurile nesfârșite, în care sirenele, ielele și naiadele spuneau li se-ntunecă vederea, l-au rugat pe Dumnezeu să le ascundă în pământ, ca ele să lucreze neîncetat, până aveau să-și recapete înfățișările foarte grațioase, pe care le batjocoriseră din tot sufletul. Din înaltul strălucitor, Domnul a luat bucăți de smoală de pe cer și a dat cu ele pe spinările, fețele, ochii, picioarele și mâinile celor care au devenit de-atunci cârtițe, pentru că ele au cârtit în fața lui Dumnezeu, Viața și Lumina lumii. Orbeților le-a dat neastâmpăr și petele din soare, ca să fie blana lor un fel de felinar pentru toate vietățile scoarței terestre. Și văzând că toate erau îndreptate, Dumnezeu i-a salvat din ghearele morții pe toți agonizanții, grav răniții, le-a dat mintea și trupurile înapoi, de parcă nici nu auziseră de război. - Orbeților și cârtițelor, luați în gheare pământul și-l stăpâniți! Dar afară să nu mai ieșiți până va sosi vremea împăcării. De-atunci cârtițele lucrează împreună cu orbeții, să facă șanțuri cu sutele și miile, pentru a pune în ele, în câte o cămăruță, provizii și pentru lumea de Apoi. 4. Peregrine Falcon Acea adâncitură de la mijlocul Dobrogei Mari, un fel de rift miniatural al văii Carasu, era prin definiție un rai al șoimilor pelerini. Preferința pentru an anumit areal în regnul animal, râvnit de către anumite specii ori subspecii, poate să marcheze printr-o dinamică aparte viața oamenilor din respectiva regiune: un alt exemplu în afară de cel al șoimior călători din fosta vale Carasu este cel al veverițelor roșcate din București, locatarele Cetății Dâmboviței. Mă plimbam cu bicicleta prin Dobrogea nordică, sub mantia de aer din bălțile Dunării, despre care nu pot să spun decât un lucru: este înțepător, te leșină de parcă ar fi transpirația întregului trup fluvial, care își întinde apoi brațele muncite, să mângâie în palme trupul mării. M-am abătut, ca de-atâtea ori, printre dealurile unde se extrăsese bauxită și la poalele cărora, în prezent, pe două suprafețe diferite, se întind Lacul Roșiatic și Malul Alb de Carbit Stins. Industrializarea cântată de Traian Coșovei în „Dobrogea de aur” a lăsat plăgi. „Drumul oaselor” ori începutul sângeros din „Lanțul amintirilor” puteau fi mai captivante dacă ar fi avut scene horror filmate chiar prin aceste Văi ale Plângerii. Pegasul meu Practic era verde brotăcel, cu un cal roșu pe alb. Îi pierdusem șeii un arc și cei care au încercat s-o repare mi-au spus că pot s-o învelesc, nu de alta, dar scrotul meu avea de pătimit, mai ales după traseele mai lungi, pe terenuri foarte accidentate. Îi pusesem deasupra arcurilor un carton, iar deasupra vinilinului, prinsesem o husă moale, o învelitoare ocru aproape oranj. Ajungând pe vârfurile delușoarelor din apropierea satului Mineri și a comunei Somova, mi-am înălțat privirile pe deasupra viilor. Deodată am văzut un fazan. Zbura doar la câțiva metri deasupra rândurilor viței-de-vie dată deja în pârg. Dacă l-aș fi chemat atunci pe bunicul, să vină cu Lămâița sa, Dacia 1310 câștigată printr-un singur carnet C.E.C., să-și desfășoare pe masă la Tulcea toată tolba sa de vânător? Nu era o idee rea, numai că am uitat la întoarcerea pe biclă să-i propun aceasta. Tataie era prea ocupat în Constanța, venea rareori pe la Tulcea să-și vadă fiul cel mare, pe cea dintâi noră, pe frații mei și pe mine. Bunicul meu avea o pușcă grea de vreo zece chile, nu exagerez! Două țevi strălucitoare, un pat roșcat, un trăgaci care îți dădea fiori când scoteai pușca din husa ei. Măsura cam un metru și treizeci de centimetri. Cingătoarea de vânător era lată de vreo cincisprezece centimetri, pentru că pe ea ședeau aliniate cartușele. Nu erau puse oricum, aleatoriu, ci pe categorii. Pentru porumbei sălbatici, apoi pentru rațe, gâște, iepuri, vulpi, căprioare, lupi, porci mistreți. Nu conta deloc felul culorii. Cartușele puteau avea învelișul cilindric de carton dur albastru, roșu ori galben. Pulberea era înțepătoare, mirosea atât de masculin, încât mi-a rămas impregnată în nări, așa cum o scotea tataie, într-o liniște deplină și o turna în cartușe. Numai mărimea alicelor făcea diferența. Erau minuscule pentru porumbei, deveneau cât boabele de năut la căprioare, cât alunele la lupi, iar pentru mistreți erau de fapt cât micile proiectile, cu vârfuri deja vizibile, ascuțite și după confecționarea cartușului la o mașină specială, o presă manuală, care făcea din carcasele boțite carcase nou-nouțe, îndesate în ele cu moarte potențială. Dar să reluăm povestea cu șoimii. Spuneam că ajunsem pe culmile pitice ale Dealurilor Tulcei. Am lăsat bicicleta în tufele de stepă, pe lângă un păducel. Am început să mănânc. Ouăle se cam clociseră de la soare. Mersesem destul. Ardeii transpiraseră și ei în pungă, apa era caldă, deși o scosesem dintr-o fântână. M-am ridicat să caut niște „suricate” prin apropiere. Așa le spuneam eu șoarecilor de câmp. Erau atât de vioi, încât mă distrau când se piteau între pietre. Dar nu se ivea niciunul pe-acolo. Am mai făcut câțiva pași. Appăru deodată în fața mea un rift natural, adânc de vreo patruzeci de metri. Am înălțat privirea. Pe deasupra mă vegheau doi șoimi pelerini. Ba se înălța masculul dintr-o mică peșteră de argilă, ba femela, ba ambii, planând până departe în văzduh. Am stat și le-am urmărit încremenirea pe cer, de parcă ar fi fost legați cu invizibile fire, apoi acrobațiile aeriene când trebuiau să intre în crevasă. Am bănuit că se putea coborî ușor în micul rift tectonic, în teritoriul șoimilor. Voiam să le arunc ouăle, dar în același timp mă atrăgea foarte mult acolo altceva. Din întunericul micii peșteri începeau să iasă și lilieci. Mai văzusem destui, îmi trecuseră pe lângă cap când dormisem pe la Parcheș, după un pescuit cu încă doi prieteni, când ni s-au furat pompele de la biciclete și ne-am întors pe jantă acasă. Panta crevasei era destul de abruptă. Neliniștea m-a cuprins abia când am ajuns la vreo zece metri de casa șoimilor. Reacțiile perechii de șoimi, fluierăturile stridente și zborurile ca de planoare, atingându-mi părul, au fost suficiente să mă facă să încetez explorarea vieții lor intime. Am aruncat ouăle, zicând: - Na, să se sature liliecii de ouă. Că voi vreți să mă ciuguliți pe mine! Am urcat pe brânci până pe buza acelei adâncituri a pământului. Apunea soarele și până nu m-au văzut urcat în șa, luându-o la sănătoasa cu Pegasul, șoimii nu m-au lăsat. Se repezeau să-mi scoată ochii și țipau subțire, scurt, însă cu ecou, de-mi astupasem urechile să nu-i mai aud. Mi-am spus în sinea mea: - Ce făpturi singuratice! Își ascund odraslele de oameni în maternități ori creșe de lilieci. Păi înseamnă că liliecii mă făceau praf dacă mă vedeau, cum stăteau ei ascunși acolo, în peșteră, coabitând cu șoimii. Mai știi? Or fi oamenii locului niște ființe pâclișite, de se uită pe sub ochi și au gâturi foarte mici precum șoimii aceștia, însă au o agerime nativă la pescuit, un simț practic și o rezistență pe câmp!... Stau și mă gândesc acum la Valea Carasu, despre care spunea proletcultistul prozator Traian Coșovei că ascundea bălți, mlaștini, sate ce erau inundate în multe primăveri, când se revărsa Dunărea. Dacă hârciogii se ascunseseră grabnic de șoimi, atunci când eu mă lăsam condus de curiozitate înspre miniaturala peșteră din Dealurile Tulcei, atunci e posibil ca în romanul istoric „Drumul spre Constantinopole” al Nicoletei Voinescu șoimul pașalei de Silistra, stabilit cu tot cartierul său general la Babadag, să fi fost prins în capcană chiar în Valea Carasu. I s-a arătat carasul și el l-a înghițit. Pe urmă s-a simțit pescuit în zbor, pentru că un fir subțire mânuit de eunuci îi aduceau pașalei șoimul mândru, ca să fie apoi dresat să vâneze porumbei sălbatici. 5. Povestea puiului de mistreț „feroce” și a veverițelor roșcate Nu văzuse deloc lumina zilei de când fusese fătat. Și nici după aceea. Nu-și văzuse din păcate primele hăinuțe vărgate. Nici pierderea dungilor, atunci când începuseră perii aspri și lungi să-i crească peste tot, dându-i rapid și barba. Însă cu râtul său roz voia să pipăie cât mai sus, până pe la cap, trupul scroafei sălbatice, al mamei care încă-l mai alăpta. Mai avea încă doisprezece frați și surori. Pe ei îi pipăise deja. Reușea atunci când aceștia se săturau de laptele cel gras matern și ațipeau ghiftuiți. Ajunsese curios să mângâie cu râtul și niște mici globuri acoperite, dintre urechi și râturi. Într-o noapte târzie, dând mai insistent cu nările pe deasupra unuia dintre ele, globul acela se deschise. Era minunat! Pentru o secundă-două simțise un gust puțin sărat, puțin amar, puțin dulce. Și mai simțise o suprafață netedă, precum derdelușul, bucățica de gheață care mai rămăsese de la ultima zăpadă, pe care se distrase el în primele zile ale vieții, lingând-o și patinând până ce a venit maică-sa și l-a luat pe sus de-o ureche. Surioara deschise ochiul și trase un guițat. - Ce-i, frate, vrei să-mi halești ochiul? – îi spuse speriată sora. - Ce-i aia... ochi? – îi răspunse el. - Hai, nu te mai preface, doar nu ești prost. Tu-mi lingi ochiul și-apoi mă-ntrebi ce-i. Dacă mi l-ar fi înțepat acel colț de argint? Tu ești cel mai mare dintre noi, pe tine te-a fătat primul mama scroafă. Ne-a zis ieri că nu mai aveai răbdare, tot dădeai cu râtul prin burta sa, ca s-o terorizezi. - Așa? Nu te cred. De unde știi? – o întreabă intrigat puiul cel cu ochii închiși. - Întreabă-i și pe ceilalți frați ai noștri. Tu ești mai deosebit. Pe tine te alintă, te lasă să dormi mult și bine. Dimineața nici nu te poate trezi cineva, pentru că dormi tun, iar soarele ce răsare și ne scaldă nu te supără deloc. Într-o astfel de dimineață însorită, chiar ieri, mama, făcându-ne instructajul, și-a amintit că aproape de fătare îi transformai burta într-un spectacol de coridă. Ne-a mai explicat că deși ești cel mai vânjos dintre noi, s-ar putea să fii foarte ușor de prins. - Cum adică, să mă călcați voi în picioare când ne jucăm de-a baba oarba? - Nu, nenișorule! Tu mănânci de două ori mai mult decât noi. Ești deja dublu ori triplu față de unii frați și unele surioare mai mici. De jucat o să ne jucăm foarte puțin agresiv. Nu-i vorba de asta. Mama a spus că tu ești singurul care te-ai născut fără ochi. Brusc interveni și mama scroafă, cu un glas curmat în mai multe rânduri de plânsete: - Dragul meu, am așteptat să-ți spună ce are de spus surioara. Crede-o pe cuvânt că așa este. Așa am zis ieri dimineață, pe când tu dormeai. - Dar să mă treziți și pe mine, pentru că habar n-am ce-i soarele! Să mi-l dați sub rât și mie, să văd cât e de fierbinte. Simt numai o mângâiere caldă după ce se termină cu frigul nopții… Am simțit că noaptea-i rece și ziua caldă. Știu să mănânc, dar nu și cât trebuie. Nu pot să mă țin după toți frații mei, pentru că sunt mai mare. Dacă dau năvală pe unde nu trebuie, îi împung colții mei și mi-e teamă să nu-i rănesc. Să mă împingeți de la spate, în sens invers, și vă voi antrena și eu, ne vom întrece la fugă. Contracronometru. Soră-mea a spus că tu, mamă, le ziceai lor c-o să fiu mai ușor de prins. Nu înțeleg. Ce-o să facă ei, mă vor rupe în bucăți, mă vor pedepsi? Pentru ce? - Nu, ei nu. Totuși poate că vor încerca asta numai băieții mei deja adulți, frații tăi vitregi, peste doi ani, când tu vei fi adult. Însă, când vor vedea ce talie imensă ai, o să te creadă tare feroce. Tu o să te împerechezi în haremul lor, apoi o să pleci mai departe, ca vodă prin lobodă. Dar nu-ți recomand. E riscant. - Ha, ha, ha. O să fiu cel mai feroce, o să fiu sălbaticul pădurii! - Da, fiule, ți-am dat ce-ți trebuie, o să ai o cocoașă înspăimântătoare, picioare solide, păr aspru, des, zbârlit, fălcile ca două pietre de moară, o să sapi cu râtul prin covoarele de frunze uscate adevărate șanțuri, o să ai pieptul ca un tanc. Ceea ce-ți lipsește ar fi numai vederea. Din nefericire nu ți-a dat Dumnezeul nostru, al fiarelor sălbatice, ochi. În loc de acele globuri pe care le-ai găsit mai adineauri la surioara ta cea bună și cuminte, tu, scumpul meu, ai doar învelișurile, adică pleoapele, peste două adâncituri care se numesc orbite. Nu poți niciodată să ți le pipăi singur, dar nici să ți le privești în vreo apă, pentru că n-ai cu ce să vezi. Crede-mă pe cuvânt, puiul mamii. - O întrebare mai vreau să-ți pun, mamă. - Spune, drăguțule… – îi răspunse îndurerată scroafa sălbatică, printre sughițările de la atâta plâns. - Nu înțeleg atunci de ce o să fiu ușor de prins – făcu godacul. - Of, de-asta mi-e cel mai mult teamă. În schimb nu mi-e deloc groază! S-o găsi o soluție, ca să trăiești mulți ani pe frunziș. - Și cum se poate rezolva problema cu prinderea? - Trebuie să mă asculți întotdeauna. Să devii cel mai rapid și cel mai aprig porc mistreț. Vei simți cu radarul tău biologic orice dușman. Știi, în Extremul Orient se practică în artele marțiale o metodă a autoapărării, a contraatacului fulger. Te voi învăța să dai impresia oricărui atacator primejdios că-l vei vedea! Numai să vină odată vremea înțărcării tale. Să vezi atunci, băiete, ce exemplar porcin superb o să iasă din tine, ce Marele Alb, ce grăsun de York… Tu o să fii cel mai înalt, invincibilul mistreț cu colții de argint, cu adevărat primejdios pentru că nici nu-și bagă în seamă adversarul. S-ar putea să vină vremea despărțirii de tine înaintea aceleia de frații și surorile tale. Va trebui să ne despărțim peste mai puțin de un an, poate definitiv. - Și ce-o să fac atunci oare? – făcu trist puiul său mai mare. Își dăduse seama, presimțea faptul că inima sa va avea de pătimit, alergând nebunește pe alte locuri, îndepărtate. Cine putea să-i facă rău dacă el, chiar și fără ochi, va fi la maturitate spaima acelei păduri? - Uite ce-i – începu să-l învețe pe viitor mă-sa. Tu mai ai șase frați buni și încă treizeci și unu de frați vitregi. Îi știu pe toți. Noi mergem și-n turme. Însă există prin lumea pădurii vânătorii cu două picioare. Aceste ființe nu sunt precum ceilalți vânători feroce, nu sunt ca urșii, de care trebuie să ne ferim, nici precum lupii care ne atacă de începem să ne răfuim iarna cu ei, atunci când nu e mâncare suficientă. Vânătorii cu două picioare sunt adevărații prădători ai pădurilor. Este unul Adrian Năstase care face ravagii, mânca-l-ar Sfântul ca pe jir și ghinde, Dumnezeul nostru să-l mănânce, pentru că nu se mai satură să cheme și din străinătate alți raptori, să ne împuște cu sutele și cu miile. Ãștia sunt cei mai periculoși dintre vânători, iar pe deasupra sunt și foarte lași. Mai a fost unul, cică mai mare, mai crud, mai lacom și mai fricos decât Adrian Năstase, un vânător național, unul Nicolae, care vâna pentru o lihnită de scroafă pe două picioare, Elena, o slăbănoagă, dar rea ca o zgripțoroaică. Când venea Nicolae prin păduri sau prin Delta Dunării, cea dintâi grijă a sa era să ne decimeze populația. Mai veneau găști mari, ale mahărilor de la Partid, ori directorii, doctorii, primarii, prefecții, cadrele militare. Hăitași erau și soldații în termen, și țăranii, cei mai expuși pericolului de-a fi împunși de noi. Însă când începea pasajul la porcii sălbatici, când intrau în folosință foișoarele, posturile vânătorești de observație, pe care localnicii le înălțau și la margini de păduri, pe lângă porumbiști, unde ne plăcea nouă să venim la ospăț, Nicolae Ceaușescu, spaima corbilor și-a noastră, apărea îmbrăcat ca un zmeu vânător, ca un pitic Mutulică din Albă-ca-Zăpada, căruia i se dăduse ditamai pușca, s-o țină doar așa, de formă la ochi, pentru că oricum el nimerea foarte rar câte o ureche de râtan. Apoi, după ce alții-i făceau serviciul de casap, dulăii sau camarila sa roșie prezidențială ne sfârtecau. Nicolae se imortaliza pe la chiolhanuri filmate pentru arhiva sa intimă, drept cel mai viteaz și iscusit conducător de popoare decimate. Bine că n-avea pretenția să scoatem din somnul cel de moarte un grohăit în loc de aplauze, ca la Cântarea României sau ca la cenaclul „Flacăra” al altui Adrian, zis și Porculescu, rudă de-a noastră mai îndepărtată. Vezi, tu, fiule, cu niciunul dintre acești doi Adrieni, și nici cu ultimul din triumvirat, cu Adriean, poreclit de marii ochitori în haine oranj Videanu, să nu semeni niciodată, atunci când o să devii mare. Pentru că mândria personală și mulțimile de admiratori cu ochii împăroșați dăunează întotdeauna. Tu, dragul meu porcușor fermecat, fără ochi, dar cu sufletul mare, de poet, o să ajungi precum un bunic îndepărtat de-al tău, mare sihastru în cea mai depărtată pădure, a Carpaților Păduroși, unde îi este frică și celuilalt Adrian, lui Năstase, să intre, pentru că nu-i plac deloc râșii. Pe-acolo nu mai sunt râși carpatini, de munte, ci râșii rușilor, de stepă, iar animalele străine trebuie vânate după alte reguli, mai stricte decât în Râsmania. - Bine, mamă, am înțeles, eu am viitorul asigurat, o să trăiesc ani și zeci de ani acolo în liniște și pace, pentru că nu va veni căpcăunul colecționar al colților de mistreți argintii ori bruni să mă tulbure și acolo. Dar voi, voi, ce veți face aici fără mine? Dacă-i vine nebunului de Năstase pe chelie să organizeze un sumit și să cheme la vânătoare pe toți specialiștii lumii în Dreptul Internațional al masacrării mistreților? - Dar isteț te-a mai făcut mama! Mă uimește atâta înțelegere. Se vede că vezi deja cu ochii minții, că ai un ochi interior, de conducător spiritual al viitoarei tale turme din Carpații Păduroși, ce se întind mai mult prin Râșía, de la Râșca mai în sus. Avem o singură scăpare, să știi... O să ne anunțe prietenele noastre, colegele de masă, cărora le spargem deseori jirul, ghindele, conurile de brad, pin, molid. - Cine sunt aceste prietene? – întrebă puiul orb de mistreț. - Veverițele roșcate. Au niște urechi așa de ascuțite, cu perii lungi pe ele precum antenele de la stațiile polițiștilor, încât n-are cum să le scape apariția câinilor de vânătoare, a hăitașilor și a grupurilor mai mari de vânători. Dacă o să se întâmple cumva ca sumitul cinegetic al lui Adrian Năstase să aibă dreptul internațional antiecologist să vină, să ne masacreze pe bani grei în Râsmania, vom fi anunțați de veverițele roșcate că apare mamutul, fosila vie, care se dăduse cu puțin timp în urmă la fund, ca să răsară iarăși de prin 2010 pe cernoziomurile brune și roșii din păduri. O să ne luăm tălpășițele și vom fugi atunci la tine, în Râsía ori Ucraina Occidentală, ca să ne oferi drept natural la azil, nu ca albanezilor prin Macedonia, ci pentru noi, vechii stăpâni ai acelor provincii, încă de pe timpul lui Dragoș, Bogdan, Alexandru cel Bun, Iancu de Hudedoara, Matei Corvin, Ștefan și Petru Rareș. Și-o să-i alungăm pe râșii ăia de câmpie ce s-au instalat prin nordul Þării Fagilor și prin Maramureșul de Nord. Numai prin curaj râșii noștri, rusmanii adevărați de pădure sau de munte vor reocupa ajutați momentan de noi vechile lor teritorii pierdute din partea de nord a lanțului carpatic. - Să nu fie așa, mamă – spuse godacul sălbatic orb, ce se născuse pentru o misiune care avea tangență cu dreptul obștii de râsmani la autodeterminare și împărțire judicioasă a teritoriilor primite din moși-strămoși în devălmășie, spre folosință neîncetată. - Ba așa să fie, fătul meu frumos! Tu ești pretextul recuperării unui vechi teritoriu al râșilor carpatini. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate