Îl așteptam. Sunase cu o seară în urmă. Mi-a vorbit precipitat, cum de altfel o făcea și în timpul liceului. Îi simțeam nerăbdarea în vibrația vocii. Vechiul și bunul meu prieten nu se schimbase deloc. Înflăcărat, emoționat din orice, avea un cumul de sentimente în el gata să explodeze asupra oricărei persoane. Sau așa mi se părea. Eu nu mai eram același. L-am invitat la mine, nu îmi permiteam să ies la restaurant. Garsoniera în care stăteam cu chirie nu era cel mai cald și primitor loc din mahala, dar îndeplinea cu succes nevoia minimă de confort. Trebuia să ajungă pe la 8. Am deschis ochii. Ceasul îmi arăta un șase fix mare cât toate zilele. Dormeam de-a latul patului. Pe jos zăceau maldăre de haine si șosete desperecheate. Șoarecii se simțeau bine în văgăuna tristeții mele. Circulau liniștiți de la stânga la dreapta, orizontal sau vertical, peste mine, fără să țină cont de înjurături sau de lucrurile care zburau amenințătoare spre ei. Nu mă bărbierisem de o săptămână și ceva. Apa curgea o dată la trei zile, așa că dușul devenea o plăcere. Una de care aveam parte tot mai rar. Miroseam destul de urât, dar nu-mi păsa.

Emoțiile revederii mi le pot egala cu o mulțime vidă fără să îmi fie rușine, ½vorba prof`ului de mate ½, îmi spun în gând. Râd zgomotos. Ecoul se lovește de pereții plini de igrasie și pânze de păianjeni. Mă rostogolesc din pat ca un țânc. Podeaua mi se lipește de spate. ½Ahh! Azi e mai rece ca ieri!½ Treizeci și cinci de ani și comportamentul de copil mă prindea mai bine ca oricând. Încă întins pe podea îmi invit privirea să se piardă în tavan. Gândurile zboară și mă găsesc alături de toate fetele din liceu, petrecerile, băncile mâzgâlite, chiulurile și altele zeci de lucruri pe care le onorez și astăzi cu cea mai mare importanță în ierarhia celor mai bune zile din viața mea.

Se aud bătăi în ușă. Zâmbesc gândindu-mă la persoana de afară, care cu siguranță a apăsat de vreo câteva ori butonul nefuncțional al soneriei. ½Cine să fie? Alex? Dar vorbisem de 8?½ Renunț la a mai cugeta fără rost. Deschid și sunt gata să leșin. O rafala puternică m-a lovit în față. Era aer, aer curat. Atunci am realizat că este cea de-a șaptea zi de când nu îmi mișcasem fundul din palat, de care, ce-i drept, eram destul de atașat. Nu îmi găseam liniștea până când nu îi dedicam, cu regularitate, câte o poezie. Eram poet. Cum se putea altfel să fiu sărac, dacă nu eram poet?

În prag, o moacă cunoscută și nu prea. Nu știu daca starea mea de confuzie era dată de anii anteriori, doăuzeci la număr, sau de bretonul care îmi acopera în totalitate fața. Persoana din prag era vizibil contrariată. Nu știa cum să reacționeze. Radia de fericire, se înroșise, voia să mă îmbrățișeze dar parcă îi era teamă, sau scârbă, nu îmi dădeam seama din gesturile slab definite. Era Alex, am fost ferm convins după ce a deschis gura. N-aș fi putut uita acea voce niciodată. L-am salutat rece, caracteristic mie.

Avea o sticlă de șampanie în mână. ½Șampanie? O duce bine atunci, eu nu îmi permit nici apă plată... beau ruginătura lor de la chiuvetă.½ Intră și mă îmbrățișează. Îl simt emoționat. Mă desprind brusc și îi ofer un scaun. Sincer nu îmi plăcuseră niciodată revederile, prea multă dulcegărie. Se așază cuminte și felul în care stă, imobil, rigid în gesturi, îmi aduce aminte de prima zi de liceu. Nu se schimbase deloc și eram uimit. Îi smulg sticla din mână și după ce mă conving că vesela mea nu conține mai mult de o farfurie și o cană din plastic murdară de cafea, o desfac și beau direct. Jumătate din lichidul spumos s-a dus. I-am oferit și lui dar a refuzat, zicându-mi că e toată a mea. ½Idiotul, nu-mi vine să cred că mă tratează așa, a dat de gustul banilor și strâmbă din nas la sărăcie, îi e scârbă acum să bea din aceeași sticlă cu un prieten cu care își împărțise și perechile de chiloți, acum câțiva ani.½

Sunt pus pe gânduri. Golesc sticla și îl privesc fix. E absent, poate chiar speriat de felul primitiv în care mă comport. Privește uimit în jur și scoate un strigăt de mirare, sau mai degrabă de frică, când un șoarece îi trece peste pantof. Rânjesc ca un nebun, apoi îl tachinez exact cum făceam mai demult. Nu mai gustă glumele. Se maturizase, cică. Maturizare, auzi la el, de parcă nu tot noi eram, nu tot inimile acelea le aveam în piept. Nu eram noi oare aceiași puști în trupuri mai îmbătrânite? Oricum nu mă așteptam să înțeleagă. Era un băiat de treabă și un prieten bun, dar cam încuiat când venea vorba să își trăiască viața. Părea foarte scârbit de mine. Se ridică și îmi spune vorbe bune despre revederea asta, vorbe pe care nu le suport. Îi simt complezența, i-o vânez în privirea lui rătăcită.

Se aude un ciocănit în ușă, apoi un urlet: ½Chiria!!!½ Zâmbesc, scot dintr-un sertar un caiet și un pix, îl iau pe vechiul meu prieten de mână, deschid, o salut pe patroană și îi las cheia în palmă zicându-i sec: ½Mă mut.½