Uncheșul Iacob

Dacă era cineva pe care-l așteptam cel mai mult, când eram copii, acela a fost uncheșul Iacob. Dar și pe mătușa Anița. Nu știu ce aveau în zâmbetul lor, în purtarea lor față de noi, copii, că de cum apăreau la noi în casă, lumea parcă se schimba, intra sărbătoarea în gospodărie. Uncheșul Iacob locuia într-un alt sat, Putna (nu acolo unde este Mănăstirea Putna). Cel puțin de trei ori pe an, venea pe dealul nostru să se ocupe de pământul lui: primăvara la pășunat, vara la cosit fân, și toamna la scos cartofi și la pășunat.

Primăvara, așteptam cu multe zile înainte venirea uncheșului. Știam de unde trebuia să vină. El aduna vitele lui și pleca din satul Putna, trecea peste un munte înalt prin păduri și țarine îngrădite, apoi cobora coasta de vizavi de muntele nostru. Atunci, când zăream că vine uncheșul Iacob cu vitele, noi chiuiam de bucurie, și ne năpusteam în pârâu, în întampinarea lui. Vedeam de departe vacile lui, una galbenă, mare, alta bălaie, cu spinarea roșie. Mai erau vreo două junci măricele cu ele. Dar, cea mai mare surpriză ne făcea când venea cu un vițeluș neștiut de noi, mic și subțirel, doar de câteva luni, care zburda voios în jurul mamei sale. Întâlnirile cu uncheșul Iacob, la fel și cu mătușa Anița, erau pline de bucurie. Ne uitam în bagajele cu care veneau. Acolo trebuia să găsim ceva biscuiți sau bomboane. Și unchii erau foarte bucuroși când ne revedeau. Uneori ne mai dădeau și câte un leu, că să avem curaj să mânăm vitele la deal.

Când ajungeam acasă la noi, dădeam fuga s-o anunțăm pe mama că a venit uncheșul Iacob, cu vitele. Dar mama nu avea entuziasmul nostru la așa veste. Nu-l prea avea la inimă pe Iacob, din motivul că acesta avea obiceiul să ceară găleți și ligheane și le ocupa cu lapte și smântână. Când îi trebuia mamei un vas, iaca, el era ocupat cu laptele lui Iacob! Uncheșul trebuia să facă degrabă rânduială cu laptele, ori să-l închege și să scoată brânză din el, ori să-l ducă chiar a doua zi dimineața la centrul de colectare al laptelui din sat.
- Uite, iar vine Iacob în casă! zicea mama
- Las’ să intre, ce-ai cu el? răspundea tata
- Nu mai suport! Iar îmi cere căldare de muls vaca!

Auzim bătăi în ușă: Poc! Poc! Poc! apoi:
- Buna ziua... buna ziua!... Acasă-s gospodarii?
- Acasă, da, acasă, unde să fie!? Luați loc... acolo pe pat?
- Da, da… mda... mda... nu vă deranjați… stau aici, oriunde…
Dupa puțină tăcere, uncheșul începea:
- Ce mare rugăminte aș avea la dumneavoastră, pani Ileana, dacă puteți să-mi împrumutați numai puțin căldarea aia albă… Să mulg și eu văcuțele!...
- Luați, pani Iacob, luați! raspundea mama. Doar s-o eliberați după ce terminați de muls vacile.
- Da-da! Aduc… aduc… imediat!…
- Mai puneți laptele în căzănelul ăla din tindă! îi dădea mama soluții

Dupa ce mulgea vacile, și după ce închidea animalele în ocolul de pe țarina lui, venea în casă să mai povestească. Apoi cerea o pătură, sau un suman, și pleca să doarmă în podul cu fân. Tanti Anița, când venea și ea, nu prea putea dormi în fân, ea dormea pe o laviță, lângă sobă.
A doua zi, noi eram mai mult în preajma uncheșului și-a vitelor sale. El avea treabă, iar noi ne jucam, dar aveam grijă și de vite.

Avea o sfințenie greu de închipuit pentru pământul lui. Totul trebuia să fie perfect. Nicio buruiană rea nu trebuia să crească în iarbă. Se lupta să nu vadă niciun mușunoi pe pajiște. Lua, toamna și primăvara, o săpăligă și nimicea orice tentativă a furnicilor de a face mușunoi. Nici cârtița nu avea ce căuta pe pământul lui. După cosit, dacă mai rămânea un smoc de iarbă în urma coasei, îl smulgea cu mâinile. Ducea orice gunoiaș pe pământul lui, îl mărunțea cu grebla până se făcea una cu pământul. Îl auzeai adesea vorbind, suduind, cu sine însuși. Blestema furnicice, viespile, cârtițile. Se supăra rău când vedea urme de iarbă călcate de animale. În ultimii ani bombanea, chiar suduia, albinele care nu-l lăsau să cosească în liniște iarba lui, fiind furioase că el le fura iarba înflorită chiar de lângă stupi.

Născocea multe lucruri interesante pentru mintea noastră de copil. Odată ne-a arătat o oglindă, să ne jucăm. Nu ne puteam sătura văzând lumea, pajiștile verzi, în oglindă, parcă înmulțindu-se. Am descoperit cât de grozav este spotul de lumină reflectat de oglindă, îl trimiteam departe, pe stoguri de fân, pe fagii din vale, pe pielea vitelor care pășteau liniștite. Am adus și oglinda noastră din casă, și am descoperit efectul nemaipomenit de multiplicare când pui doua oblinzi în paralel una lângă cealaltă. Dar, cel mai grozav lucru a fost pentru noi, când un vecin a trecut pe lângă casâ cu un „ochean”, adică un binoclu. Eram în culmea fericirii, să vedem toate lucrurile atât de aproape, la doi pași. Un om venea spre tine și nu mai ajungea, în realitate el era foarte departe. Dar când întorceai ocheanul, toate lucrurile din jur, deodată, se vedeau extrem de departe.

Astea erau în zilele când nu aveam treabă. Dar, vara de exemplu, nu era timp de privit în oglindă. Uncheșul Iacob se apuca de cosit. Noi îl ajutam la împrăștiat brazdele, să se usuce iarba mai repede. Apoi, pe la prânz, după ce întorceam iarba și pe partea cealaltă, începeam să strângeam fânul în prepeleci. Uneori era vânt, amenințare de furtună, trebuia să ne luptăm cu vântul, să nu ia fânul de pe prepeleci. Uncheșul Iacob ne lăuda pentru hărnicia noastră, treaba se termina mult mai repede. Zicea el: Sfântă e claca, de unul singur ai impresia că stai pe loc! Odată, nu știu cu ce l-a supărat mătușa Anița pe Mihăiță, fratele meu mai mic, că băiatul s-a pus de-a curmezișul și nu vroia să-i ajute. O ploaie mare, cu tunete, amenința dinspre pădure. Iar Mihăiță, în loc să tacă, mai și zicea în ciudă:
- Ploaia, ploicică… să vină ploicica, să ude pologul!

Mătușa Anița, chiar și uncheșul se uitau urât la prorocirile lui. Chiar se repezeau la el să-l atingă cu coada greblei. Băiatul fugea mai încolo, unde nu contenea să cheme ploaia. De ciudă, uncheșul îl ocăra:
- Să dea Domnul să nu se aleagă nimic de tine!... să rămâi pitic!

Asta a fost odată, dar, în general, noi ajutam din toată inima pe uncheșul și mătușa. Și ei ne lăudau pentru hărnicie, ne mai dădeau câte un cinci lei.. Ceea ce ne bucura mult de tot.

Toamna, când venea uncheșul cu vitele la pășunat, erau zilele cele mai frumoase. Se deschideau țarinile, oile și vitele puteau paște oriunde, pe toate pajiștile. Noi eram în jurul uncheșului, undeva în vale, lângă pârâu, pe lângă niște fagi mari. Eram cu sumanele pe noi și căciulile pe cap, toamna era deja rece, mai veneau și ploile. Stând pe lângă vite și oi, în vale, ni se făcea foame. Uncheșul făcea un foc mare pe câte o cioată de fag, Ne încălzeam. Ne mai trimitea sus, acasă, să aducem niște cartofi și o căniță cu brânză de oi. După ce aduceam cartofii, uncheșul le punea pe cărbunii fierbinți din vatra focului. Cartofii se frigeau, începeau să tremure, semn că se coceau pe o parte. Uncheșul lua un băț mai lung și-i întorcea. Se coceau și pe partea cealaltă. Când erau rumeniți bine pe toate părțile, îi scoteam din foc, începeam să-i cojim, încă fierbinți cum erau. În fine, după ce-i curățam bine de coaja groasă, erau buni de mâncat. Cu brânza sărată de oaie, păreau o delicatesă! Când veneam seara acasă, nici nu ne mai trebuia altceva de mâncare. Doar mergeam în tindă, puneam în farfurie câteva linguri de lapte acru din cel proaspăt, cu caimacul deasupra, și mâncam cu poftă. Eram buni de culcare, altă masă nu ne mai trebuia!

Iarna, uncheșul Iacob, împreună cu câte un cărăuș de la el din sat, veneau să încarce fânul din clăi, și să-l ducă pe sănii la el acasă, în satul Putna. Tata îl mai ajuta la încărcat și la coborât fânul cu grapa până în pârâu. Odată, au încărcat o grapă cam mare, era greu de ajuns până devale, la pârâu, unde aștepta sania. Chiar deasupra pârâului, fiind pantă mare, uncheșul Iacob a înfipt furca în fânul de pe grapă, să țină contra, să nu se răstoarne grapa. Era alunecuș. Deasupra pârâului, grapa se înclină, se răsturnă pe o parte, apoi se răsturnă încă odată, încât îl prinse pe uncheșul Iacob dedesupt. Cărăusul era în față, tata mergea în urmă. Au rămas îngroziți văzând ce-a pățit uncheșul. Și-au zis: până aici i-a fost! Disperați, au adus niște răzlogi, au început să-i pună sub grapa cu fân. Iar uncheșul de sub grapă, acoperit cu totul, a început să strige inimos:
- Sunt aici! … Aici! … Aici!... Aici!...

Slavă Domnului! L-au scos pe uncheșul de sub grapă viu și nevătămat! Mare-i mila Celui de Sus!

Tata povestea o situație comică de prin anii 1947, anul foametei în Moldova. Luându-l ca tovaraș pe proaspătul lui cumnat, pe Iacob, s-au pregătit să meargă în Banat, să cumpere grăunțe de porumb. În Banat nu era foamete în acel an. Au pregătit vreo treizeci de saci goi, au pus toți sacii într-unul singur, să fie mai ușor de dus. Trebuiau să plece tare în zori la tren, aveau de mers aproape două ore până la gară. Au plecat de-acasă în noapte neagră. Era înnorat, deabia vedeau pe unde calcă. Ce le-a venit în minte? De ce să ducă pe spinare sacul cel plin cu alți sacii, ce-ar fi să-i dea drumul la vale, să se rostogolească singur până în pârâu. I-au dar drumul, iar sacul, zburdalnic, s-a tot dus hurdupăind la vale. Ei s-au dus în urma sacului, pe întuneric, să-l caute. Sacul parcă intră în pământ. Nu era nicăieri. Tot căutau, tot căutau. Nimic. Trenul pleca peste o oră, iar ei au rămas fără saci. Tot căutând, s-au mai întors la deal. În fine, au găsit sacul. După ce a mers cuminte o vreme la vale, i-a venit s-o cotească spre stânga, și s-a oprit undeva în pantă. Tata și unchețul au luat-o la fuga, pe intuneric, la gară. Au prins trenul în ultimul moment. Au călătorit spre Banat, până la Lugoj, au reușit să cumpere treizeci de saci de grăunțe, i-au adus acasă, după multe peripeții. A treia zi, s-au trezit chemați la miliție. N-aveau nimic de declarat acolo, doar au fost atenționați să nu vândă la speculă grăunțele aduse din Banat.

O altă întâmplare de groază a avut loc într-o primăvară când tata și uncheșul Iacob s-au apucat să taie un fag, cu fierăstrăul. Ei știau că trebuia să facă tăietura înclinată către deal, că fagul să cadă la deal, nu la vale, în pârâu. Tăiau și dinspre vale, unde bătuseră o pană de lemn, obligând copacul să se încline și să cadă la deal. Dar, nu se știe cum s-a întâmplat, copacul, fiind cam răsucit în vârf, sau poate vântul începu să sufle, când au terminat să-l taie, acesta s-a rasucit, și numai la deal n-a căzut. Un vecin, fiind pe dealul de vizavi, se uita cum cei doi tăiau fagul, și când a vazut cum fagul nu cade la deal, ci se răsucește, s-a culcat la pământ de spaimă, să nu vadă ce se-ntâmplă. Nu se știe cum, fagul n-a căzut peste ei. Au avut zile. Multe cumpene are omul în timpul vieții lui. De aceea se roagă orice creștin când plecă de-acasă, să aibă Cel de Sus grijă de el!

Trecând anii, uncheșul Iacob a îmbătrânit. Mătușa Anița s-a prăpădit la 85 de ani. Uncheșul a mai dus-o, destul de greu, singur, încă doi ani. Þin minte, chiar ultima dată, l-am văzut venind la noi, vara. A vrut să cosească, nu se lăsa nici la 85 de ani. Ca niciodată, atunci a venit îmbrăcat complet în alb, și cămața era de in, brodată pe la margine și la guler, și ițarii, erau albi-albi. Cu părul complet alb, gârbovit, umbla anevoios.. Eu eram mai în vale, la știubei, scoteam apă pentru casă. Văd că vine uncheșul Iacob, pesemne îi trebuia apă proaspătă de la știubei. Venea exact spre un loc unde era cam alunecos, ieșea apa din pământ. Strig să nu calce pe acolo, că va cădea. Dar el nu auzi, din cauza bătrâneții. A călcat pe locul acela mlăștinos, și-a căzut cât era de lung. A mânjit toate hainele albe. Am venit, l-am ridicat, am mers cu el la cișmea, i-am spălat petele de noroi. Fiind vara, cald, în jumătate de oră hainele s-au uscat. Atunci, a fost ultima dată când l-am văzut pe uncheșul Iacob. În iarna care a urmat, s-a stins din viață. Dumnezeu să-l odihnească!