Majoritatea profesorilor pe care i-am întâlnit în județul Argeș erau resemnați și obosiți. Diferența era mică. Atât de mică, încât nici pentru mine, nici pentru ei nu era demnă de o cauză mai bună.

Resemnarea era egală cu experiența lor de viață. Pe mine mă motoriza „entuziasmul”, pe care profesoarele îl numeau „naivitate”, iar profesorii erau direcți și-i ziceau „prostie”.

Directorul din Găujani era singurul profesor mai tânăr, ceilalți se credeau înțelepți trăgându-și încrederea din părul alb, ceva burtă și cele câteva numere mai mult la palton.

Oboseala era generală, nu mai avea subordonate ori derivate.

Tovarășul director din Găujani era un bărbat blajin, rămas văduv de tânăr, cu doi copii, cu multe răspunderi, și care, aveam să mă conving, era la fel de blând cu toată lumea: elevi, găini, ceilalți profesori.

Tovarășul director din Humele era un bărbat în vârstă, un fel de titirez pe care dacă îl învârtea tovarășul Lăzărescu sau profesorul de română, și el un fel de adjunct, directorul humelenian, mic, răgușit, perseverent în idei care nu aveau nimic comun cu realitatea, directorul von Humele se învârtea după cum i se ordona.

Nu s-a opus nici când activitățile mele erau criticate pentru că „obosim tovarășa să mergem cu elevii la muzeu”. În loc să fie găsite soluții pentru pasivitatea generală, pentru dezinteresul și ignoranța care parcă avea aici sediul central, ei se coalizau împotriva oricărei înnoiri.

Iar după multe întâmplări teribile am hotărât să nu mă mai duc niciodată înapoi.
M-am trezit cu oferta din partea cancelariei din Humele: o jumătate de porc…să fie siguri ca nu mă mai întorc.
N-am luat porcul, ci așa, „pe gratis”, am părăsit lumea aceea din umbra Bucureștiului. De copii îmi era dor, erau pierduți într-un cenușiu cu gust de nisip deșertăcios.

Ajunsesem în acest sat din întâmplare. Doream să rămân și să revoluționăm totul. Sălile de clasă erau prea mici, promisiunile de la județ mari, planurile și mai mari.
Ședințele la care am participat nu aveau să fie pe măsura planurilor.

Directorul vorbea, profesorii priveau plictisiți, așa zisele „revoluții” rămâneau pe hârtie, discuțiile duceau la dispute, certuri, gâlcevi.

Am încercat să-i anim și ei la rândul lor pe mine. Eu propuneam activități necesare elevilor și NU crosul satului. Oricum copiii alergau destul!
NU plantat de roșii pentru că oricum munceau la câmp, ci să punem la punct biblioteca plină de găini, viermi de mătase și șoareci ce dormeau printre cărți în vitrinele închise ermetic, adevărate conserve de mucegai și molii, să îi ducem la muzee în oraș sau să le povestim cum e pe la mare, pe la munte....

Am adus într-o zi o colecție de vederi primite din toată lumea. Da, am văzut bucuria nevinovată în ochii acelor copiii, care nu primiseră nici o vedere, care nu știau nici cum e Piteștiul, iar Bucureștiul, marea sau munții nici atât.

Nici eu nu știam cum e la Paris sau Berlin decât tot din aceleași vederi, din literatură, din povestirile unor profesori care „înainte” au studiat în străinătate.
A călători era un eveniment aproape în exclusivitate pentru marțieni!

Mulți se zbăteau, putini reușeau, iar reușita lor de „și-a luat pașaport” pentru occident sau USA era învăluit într-un mare semn de întrebare.

Apoi le-am adus copiilor șervețele, gume, chewin-gum (ciungă!), creioane, nasturi, ascuțitori....și ei se bucurau și eu cu ei. Eh, noroc cu tovarășul Lăzărescu care nu și nu, că altfel chiar aș fi rămas toată viața acolo.
El a făcut o ședință și a interzis aceste activități în „ora de germană”. A argumentat, că le dau informații „extrașcolare”, ce sunt „departe de limba străină pe care ar trebui să o învețe”.

- Mulți nu știu să scrie în limba română, am replicat…
- Ajunge dacă știu să se semneze…
- Da, asta știu, dar alfabetul e mai lung decât numele lor și pentru germană și engleză ar fi trebuit să învețe în limba română ce e acela un subiect și un predicat…
- Aha, tovarășa, ia să fii fooooarte atentă ce spui, sării ca ars și mușcat de șarpe tovarășu de română….Un om mic, cu o privire cam răvășită de nu știai dacă se preface sau chiar te ignoră, fiind „îngândurat” ca profesor de română și unde pui mare activist „pe comună”….
- Adică tovarășa, vrei să zici că eu nu i-am învățat limba română?

- Nu știu de ce nu știu ei nimic, dar se pare că cineva nu i-a învățat și trebuie să o fac eu….înainte să îi învăț germană a trebuit să le predau ore în șir gramatică, câteva cunoștințe de literatură română…
- Eh, e nemaipomenit cum ne acuză tovarășa asta de germană, ia du-te mata înapoi de unde ai venit, că ne-am descurcat foarte bine fără d-astea din oraș….oi fi vrând să-i faci ingineri zău!
- În primul rând că nu poți să-i faci nimic așa fără nici un fel de cunoștințe….iar în ora de germană nu se vor mai planta roșii și nici lemne nu se vor mai tăia, și că nu fac diferența între Brâncoveanu, Brâncuși sau Stefan cel Mare este vina profesorilor. Este o zonă destul de săracă, dvs. fiind din satele acestea ar trebui să aveți grijă de copiii satului.

Momentul părea propice pentru a pune toate problemele pe masă, după ce și directorii, și adjuncții mă tot băteau la cap să nu mai vin și să o las pe nepoata nu știu cui să copieze din cartea de germana și eu să plec la București.

- Aș dori să nu mai fie sustrase lemne din școală pentru uz personal, este frig în sălile de clasă, eu am mânuși dar copiii n-au. Din solidaritate cu ei, mi le-am scos și eu. Și sticlele si borcanele colectate sunt pentru vânzare și din acei bani cumpărăm perdele sau cărți, dar în nici un caz țuică pentru onomastica profesorilor…..

- Eh, atunci cred tovarășa că nu ne înțelegem..da, chiar deloc tovarășa!! Imi spuse humelenianul înroșindu-se la față brusc, semn clar că nu o ducea strălucit cu tensiunea.

- Păi nu ne înțelegem….dvs. vreți ca eu să plec, îmi puneți orele așa, ca eu să nu pot ține orele, eu aș dori să-mi termin anii aici, dar se pare că acest sat nu are nici o dorință de a învăța, profesorii vă sunt băgați cu forța pe gât și tot nu apreciați…

Curajul meu avea să mă coste scump, dar experiența de atunci abia acum își dezvăluie o parte din esență.

Elevii și femeia de serviciu se bucurau când mă vedeau. O bătrână îmbrăcată în negru, care mătura toată ziua și își vedea de-ale ei, făcând curat în școală, seara, după ce-și termina și ea treburile gospodărești acasă.
Ea trata munca ei cu drag. Se vedea după cum mătura curtea, de parcă era școala ei, și nu mergea țanțoșă și privind lungindu-și gâtul, precum făceau mulți, mai ales profesoarele, care veneau, criticau și plecau.

Dar nu așa să audă toată lumea, ci cu jumătate de gură. Mult venin a mai curs în acele zile între băncile pitice, vechi, scârțâite.
Cei din Humele oricum se credeau buricul pământului, cu toate că erau cu câțiva kilometri mai departe de Pitești.
Nu știu cum, dar casele erau mai înstărite în Humele, oamenii mai răi, și între ei și cu ceilalți.

- Dragi copii, voi de ce nu știți cum arată o gară?
- N-am fost niciodată la București tovarășa....
Și acesta era adevărul. Nu se făceau excursii, nu erau bani, nimeni nu se gândea, ce vor face acești copii în viitor.
- Ce vrei să te faci?
- Eu vreau să mă fac femeie pe școală....răspundea câte o fetiță....
- Cum femeie pe școală?
- Da, să mătur școala, să schimb apa la găinile din curte și să fac curat la viermii de mătase....

Să nu uităm: în fiecare școală aveam ordin să creștem viermi de mătase, pe care elevii îi hrăneau cu frunze de dud proaspete, dar care trebuiau să fie uscate, nici un strop de apă.
Sigur că nu ne-a reușit niciodată. Creșteau, se făceau mari și apoi mureau. N-am reușit să devenim școală model, pentru că viermii noștri erau ori morți în frunzele umede ori intra câte o găină și în lăcomia ei mânca la rând viermii risipiți pe bănci. Cu câteva brațe de viermi nu puteam să ne mândrim în județ, dar am încercat din răsputeri.

- Eu vreau să mă fac tractorist! strigă un băiat de parcă eu aș fi reușit sa le îndeplinesc dorința.
- Ba eu ma fac tractorist, ba eu, ba eu.....

Erau prea mulți care doreau să se facă tractoriști, nici nu erau atâtea tractoare....