Un câine jigărit încerca să traverseze regulamentar pe o zebră vopsită recent în vreme ce, la câțiva pași, un om grăbit trece neregulamentar pentru a prinde tramvaiul. Am uitat sensul civilizației, am intercalat în simțurile noastre adormite germenii reîntoarcerii la barbarie? Suntem pierduți, iar în Orașul Câinilor stăpânul este pisica...
"-Dragii mei, pe vremea mea, când domnul Iliescu era tânăr și încă ținea frâiele puterii cu brațele sale puternice, socialiste, aveam de toate. De toate, să știți. Femelele erau mai puțin pretențioase, aveam mâncare din belșug, străzile erau mai sigure și chiar mai curate, până și hingherii ne ofereau din bucata lor sănătoasă de carne. De carne, fiii mei, nu de os prăpădit și mucegăit. Aveam liber la orice festin, de dat din coadă pentru impresie artistică, dar și de concerte nocturne în care ne prindea răsăritul și furia zadarnică a vecinilor stresați.
Apoi au trecut anii, a trecut și un deceniu iar schimbările nu mi-au priit, copiii mei, deloc. Blana mea nu mai are aceeași strălucire, dinții au început să-mi cadă, femelele mă ocolesc, nu pentru că sunt deja bătrân, ci pentru că ele purtau sămânța unui noi viitor, materialist, demonic, fără scrupule. Toate au început să strâmbe din nas, să umble îmbrăcate (!), să poarte zgardă de argint, apoi de aur, să ridice cozile spre cer, dar pe noi nu ne mai doreau. Eram depășiți, retrograzi, prea bătrâni.
Treptat, dar sigur, s-a prăbușit epoca de aur: au dispărut plăcerile vieții simple de stradă, au început etichetările grosolane, hingherii ne ofereau picioare în spinare,nici vorbă de carne (chiar aceștia au început să roadă oasele mucegăite), oamenii au început să caute un țap ispășitor și ne-au găsit pe noi, eternii vagabonzi. Politica umană se scărpina, imitându-ne, căutând soluții dar culegând praful cenușiu al verii toride. Moartea ne bântuia pe toți, cutreiera tomberoanele unde ne găseam refugiul și câteva bucăți de pâine uscată și împuțită, pășea pe cadavrele vechilor tovarăși alături de care împărțisem carnea cea mai dulce, femelele cele mai de soi, luptele cele mai grele, se strecura printre blocurile gri și uitate de civilizație, se plimba solitară printre mormintele celor fără întoarcere, zâmbea spre clădirile prăbușite și spre regatul meu, al nopții fără sfârșit, regatul nemuririi mele, era aici, dragii mei pui, așteptând ultimul meu lătrat, decepționat, dar mai viu ca niciodată. Acum stau, aștept să pierd ultimele fire din blana mea cenușie, atât de îndrăgită de femelele roșcate din blocul SV43, rod ultimul os prăpădit cu ultimii trei dinți nenorociți și, mai presus de orice, aștept cu nerăbdare întoarcerea Raiului Câinilor... Acum, copiii mei, plecați departe, încercați să găsiți alte cartiere, mai milostive cu rasa noastră, fiți buni, nu mușcați decât în auto-apărare și apărați-vă stăpânul.
- Iar ne povestește moșul de vremurile de odinioară, mârâi un pui mai îndrăzneț. Așteptăm să vină noaptea sau îl rezolvăm înainte de apus?
- Repede, repede, că nu mai prindem nici un pic de carne, e numai blană și os".
În îndepărtare, o pisică se curăță de mizeriile zilnice. Aștepta o mișcare, prăbușirea absolută a autocrației inerente a stăpânilor de odinioară. Așteptase un deceniu pentru a profita de prăbușirea vechii structuri. Mieună suav. Venise timpul ei, Regatul Pisicii.