Mă uitam cum îmi desenai chipul, mi-l colorai în fiecare zi altfel. Nu îmi plăcea niciodată ce ieșea din mâinile-ți vulgare. Aș vrea să fiu cum eram înainte să apari tu cu talentul tău de pictor în fragedă pruncie. "Să existe o gumă de șters să șteargă fiecare negru și fiecare violet de pe chipul meu." - mă trezeam uneori urlând. Dar degeaba.

Mă uitam cum îmi conturai și trupul. Îmi schițai un gât subțire și sânii mei luau formă de pepeni uriași, cumpărați la kilogram. Îmi spuneai mereu că sunt prea slabă și mă întrebam când ai să tragi niște linii mai curbate pe foaia ta, cea mult iubită. Așteptam din clipă-n clipă să-mi apară un fund mai mare. Nu a apărut.

Îmi aduc aminte când mi-ai desenat piciorul stâng. Zâmbesc și acum. Ți-a tremurat mâna de la vânt, iar genunchiul e acum în spate. M-ai iubit și-ai făcut din trupul meu trup de zâne nefericite. N-ai știut cum și inima mi-ai desenat-o în formă de stafidă ce se micșora din zi în zi.

Spuneai mereu că nu ști ce formă are sufletul și nu l-ai desenat. Cred că nici nu știai de existența lui. Ca un om necredincios care își neagă ateismul de frica bârfelor babelor de pe palier. Eu nu m-am supărat. Așteptam nerăbdătoare clipa în care ai fi ajuns la păr. Dar nu ai apucat.

M-ai lăsat neterminată, cu mâini prea lungi, picioare scurte și cu ochii mult prea mici. Umbre mi-ai făcut o mie. Sunt peste tot, ca o pată continuă care crește plictisindu-se. Te-ai săturat de mine și-ai plecat. Bine că nu m-ai mototolit. Acum stau și frec ca o nebună umbrele cu unghiile-mi prea scurte.

Am aflat că te-ai lăsat de desenat când speram c-ai să revii. Mi-am plâns de milă o vreme, dar acum am început să desenez la rându-mi. Fac copaci într-o grădină care-mi va fi loc de veci când am să ard să țin de cald.

Am învățat chiar cum să fac păsări călătoare și mi-am dat seama că forma asta o mai văzusem undeva. Înainte să vin pe foaia ta, păsări călătoare îmi țineau loc de suflet.

Acum zbor și nu mi-e dor.