Hymalaya

După ce ne-am luat rămas bun de la ai noștri și după ce am trecut de formalitățile de vamă, am fost îmbarcați pentru avionul de Beijing. Era prima mea călătorie cu avionul, așteptam cu mare nerăbdare să mă văd în cabină, să admir lumea de acolo, de sus. Plecam spre China pentru a asigura asistență tehnică în domeniul calculatoarelor pentru niște sisteme de calcul românești vândute în China.
Împreună cu încă un coleg, am pășit cu emoție pe scările avionului, apoi ne-am ales locurile cele mai strategice, pe la hublouri, de unde speram să vedem cât mai bine toate amănuntele călătoriei. După câteva minute, când afară era deja întuneric de-a binelea, iată s-a dat semnalul de decolare pentru avionul nostru. Avionul s-a urnit încet, ca un autobuz, a dat ocolul pistelor, până spre capătul pistei de decolare. Motoarele au început să funcționeze mai autoritar, avionul începu să se deplaseze pe pistă, la început cu “pași mărunți“, apoi din ce în ce mai accelerat, până ce ne-am trezit aruncați în sus, ca pe o pernă de aer, iar toate detaliile de pe pământ începură să fugă în urmă, în mare viteză. Avionul, din autobuz cum părea la început, deveni acum un vultur al cerului, vultur în aripile căruia ne-am încredințat soarta pe durata acestei călătorii.

De la înălțimi de sute de metri, începură să defileze luminile cartierelor bucureștene. Dar spectacolul acesta se termină repede. Avionul intră într-un strat de nori, încât spre pământ nu se mai vedea nimic. Nimic nici în jos, nici spre cer. Beznă desăvârșită. După încă un sfert de oră, apăru o schimbare: norii rămăseseră sub avion. Începeam să vedem constelații pe cer. Vedeam jos totul ca un disc negru, întinzându-se până la marginea pământului. Așa am călătorit până după Istanbul. Și când ne-am pierdut speranța să mai vedem ceva, iar pasagerii cam adormiseră, uitându-mă încă odată prin hublou, am observat că atât pământul cât și cerul au început să ne ofere spectacole extraordinare. Sus, un cer senin, dar negru, ca de catifea, întunecat, cu mii de stele de cele mai diverse mărimi și constelații, se lua la întrecere cu frumusețea luminilor care împodobeau noaptea satele acelea nesfârșite, aflate pe o rază de sute de kilometrii, risipite pe pământul Turciei, apoi pe cel al Siriei. Mă uitam la ceas, era ora 9, adică ora 10 noaptea, ora locală a Asiei Mici. Îmi trecea prin minte că în acele locuri ale Anatoliei, acum vreo două mii de ani, până și cohortele romane, în drumul lor spre Orient, își puneau străji la acel ceas de noapte. Apoi, veacuri de-a rândul atâtea oștiri călătoreau cu săptămânile, poate cu lunile, peste aceste ținuturi muntoase, sub cerul și constelațiile acestor locuri pustii. Iar noi trecurăm de toate aceste ținuturi doar în câteva minute!
M-am trezit din aceste meditații zărind ivirea unei diademe uriașe de lumini, cu adevărat maiestuoasă, atunci când avionul nostru, în mod intenționat, cu aripile înclinate, a dat un ocol splendidului oraș de lumini de noapte: Teheranul. Ce spectacol, ce frumusețe! Dacă cei din vechime ar fi văzut acest spectacol de lumini, să fi văzut atunci povești, mai ceva ca în cele din „1001 de nopți”.

După Teheran, satele s-au rărit, începură pustiuri, ceața s-a întețit, încât multă vreme n-am mai văzut nimic, până când, pe neașteptate, după ce avionul nostru coborî sub nori, am început să vedem măreția unui alt oraș uriaș: Karachi, oraș în Pakistan, situat la țărmul mării. Acest oraș era, la început, o platformă pentru avioanele engezești care stăpâniseră multă vreme Pakistanul și India. Acum Karachi deveni un puternic oraș comercial. Doar în câteva clipe se anunță aterizarea noastră la Karachi. Și acum spectacolul era feeric. Cum necum, acest oraș pakistanez, construit sub ocupația engleză, în pofida miilor de străzi comerciale, și a milioanelor de căsuțe sărăcăcioase, părea un oraș sistematizat, cu șiruri de străzi drepte, paralele, nesfârșite, luminate de lumini de noapte. Era ceva măreț. După câteva minute am aterizat pe aeroportul din Karachi.

Noi, cei din avion, după ce avusesem climatizare tot drumul, nu ne venea a crede ce ni se poate întâmpla când am ieșit din avion. În miez de noapte, un val de căldură sufocantă ne izbi fețele, nici nu puteam respira ca lumea. Cu niște autocare am fost duși în niște săli imense ale aeroportului. Aveam la dispoziție să stăm în aeroport trei ore, cât timp se realimenta avionul. Ne-au surprins niște ostași pe aeroport, în uniformă, serioși. Dar erau tuciurii, tuciurii rău de tot. De! Așa-i aici, în țara asta vecină cu India.
Și ca și cum căldura aceea înăbușitoare în miez de noapte n-ar fi fost suficientă, mai era în aer și o umezeală teribilă, de se făcea cămașa leoarcă cât ai clipi. N-aveai ce face, trebuia să te înveți să trăiești și la 40 de grade, sub o umezeală teribilă. La toate astea se mai adăuga încă un flagel: țânțarii. Fără comentarii!
Încercam să mă aleg cu ceva din vizita aceea gratuită la Karachi. Erau shop-uri nenumărate în incinta aeroportului. Nu aveam bani de umblat prin shop-uri, doar atât vroiam, să ne clătim ochii. Doar sădeam speranțe deșarte în vânzătorii de schimb de noapte din acele magazine ticsite cu bijuterii de aur, podoabe, și câte și mai câte lucruri de artizanat. Noi ne uitam, apoi plecam. Unii vânzători, mai experimentați, știau că românii n-au bani să cumpere la shop-ul lor, de aceea nici nu se sinchiseau să deschidă un ochi la trecerea noastră.
Am obosit și noi să ne închinam fără rost pe la galantarele cu aur. De fapt, acolo, la Karachi, se intersectau călătorii din tot felul de neamuri și religii. Unii erau musulmani, alții erau hinduși, alții budiști. Alții erau creștini. Vedeai fel de fel de oameni, bogați, săraci, tineri, bătrâni. Cu predilecție, umblau cu cămăși lungi, albe. Albe este cam mult spus, că de atâta drum, umezeală, trudă, cămășile alea numai albe nu erau, dar nici negre nu le puteam numi. Să lăsăm pe fiecare cu religia lui și cu obiceiurile lui vestimentare. Dar, mai toți se închinau la regele aurului, la acele bogate shop-uri de pe Karachi.

Veni și momentul eliberării din acel chin al căldurii și al umezelii. Fuseserăm îmbarcați iarăși în avionul nostru Tarom. Un avion mic, dar foarte dârz în comparație cu alte aparate aterizate acolo pe aeroport, din cele uriașe, cu câte trei etaje, transportând câte 300 de pasageri, călătorind în destinații strălucite: Frankfurt, Zurich, Londra.
După câteva clipe avionul nostru decolă. Surpriza noastră a fost sosirea neașteptat de devreme a zilei, cu trei ore mai devreme decât ne așteptam. Da, este efectul fusului orar. Încă era întuneric la îmbarcare, dar când avionul nostru se ridică în aer, deodată s-a făcut ziua, un soare imens, de aur curat, răsări la orizont și se înălță repede pe cer, risipind energie în toate ungherele acelor zări toropite de noapte. Fără să vrem, ne gândeam la giganticele stele albastre.
Noi eram mândri de acest vultur semeț, avionul nostru, ba negru, ba albastru, care se avânta cu un optimism fără seamăn spre înălțimile cerului. În jurul nostru se vedeau întinderi nesfârșite ale uriașei delte a Hindusului, cu multe milioane de căsuțe și gospodării în jurul lor. Întreaga întindere era presărată și de nenumărate canale, pe care locuitorii țării, de n-ar fi fost învățați să le facă din timpurile străvechi, ar fi învățat de la englezi, care aveau tot interesul să dezvolte zona. Toate parcelele din acele sate erau de forme pătratice, parcă era o tablă de șah infinită. Oare câte partide s-au jucat pe acea tablă, câți locuitori au locuit, apoi au plecat din acele locuințe vremelnice ale câmpiei Hindusului?

De la o vreme, întinsa câmpie s-a întunecat, iar în direcția de zbor au apărut cetăți strălucitoare de nori învolburați, care, după cum mi-am dat imediat seama, acopereau un masiv muntos respectabil. Dar cel mai negru și înfricoșător dintre nori acoperea un anumit munte din masiv, munte izolat, imens. Și ce munte! Era chiar vestitul vârf K2, la granița dintre Pakistan și China. Chiar am crezut, o vreme, că zburam peste Munții Hymalaya. Dar nu puteau veni așa de repede acei semeți munți din Hymalaya, de abia peste încă un sfert de oră, într-adevăr, începuserăm să trecem peste Munții Hymalaya.
Stuardezele de serviciu în avion erau acum pakistaneze. Frumoase și ele. Orice nație are specimene de o rară frumusețe. După ce am fost serviți cu niște omlete, stil pakistanez, drept masă de prânz, ni s-au adus niște pături, câte două de fiecare, ca să ne culcăm, căci am ratat noaptea de somn din cauza escalei de la Karachi. Poate mai era și tactica asta, copilul care doarme nu cere de mâncare. Călătorii cuminți chiar așa au făcut, au pus păturile pe ei și au început să sforăie. Oameni buni, cum puteți voi dormi când la ferestrele avionului se desfășurau asemenea frumuseți? Era totuși un om care nu dormea. Avea un carnețel în mână și-și nota toate impresiile în acel carnețel. Eu și el fiind singurii călători care nu dormeam, l-am întrebat cine este. Mi-a răspuns că este domnul Ciontea de la Cluj. Om deosebit, se vedea asta din priviri și după sentimente.

Ce admirație trebuie să simți pentru avionul care, la altitudini de peste 10 km, învinge chiar și cele mai semețe și mai sălbatice prăpăstii de pe întreg globul pământesc. Priveliștea era, într-adevăr, uimitoare și emoționantă. În direcția soarelui, sute de masive muntoase gigantice, cu zăpezi veșnice de la mijloc în sus, până-n vârf, cu creste și povârnișuri inaccesibile, cu păduri și ape bogate la poalele lor, sălbatice, pe sute de kilometri. Fiecare munte mai înalt își ținea un nor în sclavie deasupra capului. Mărimea norului depindea de mărimea și faima muntelui. Acești nori nu vor mai scăpa de sclavia muntelui niciodată, fiindcă s-au logodit pentru totdeauna muntele cu norul.
Dar ce exista oare la poalele muntelui? Numai Dumnezeu știe, niciunui picior de om nu-i vine să se hazardeze pe asemenea meleaguri prăpăstioase și întunecate. Acolo, unde pădurile sunt de nepătruns, acolo unde râurile cad în prăpăstii în niște hăuri nesfârșite, acolo unde doar vietățile locului mai știu cărările și rostul lucrurilor.
Peste acest imens ocean de masive colțoase, care amenințau cerul, care înghețau și văzduhul imensei pustietăți, avionul nostru a trecut lin, doar în jumătate de oră. Oare câți ani i-ar fi trebuit unui om să străbată cu piciorul acele prăpăstii? Îmi și trecu un gând: dacă i-ar veni avionului să se prăbușească în acele abisuri, ce șanse ar mai fi de salvare? Dar, decât asemenea socoteli, mai bine îți zici: Doamne, apară-mă de orice rău! Așa că stăteam liniștit la hublourile avionului, priveam cu adâncă liniște măreția peisajului.

Masivele cele falnice ale Munților Hymalaya rămăseseră cam într-o parte. Intrasem într-o altă zonă. Un ocean de nori cețoși și întunecați cuprinseseră totul. Întunericul ăsta a durat cam douăzeci de minute. Când negurile se dădură la o parte, ca în basme, o altă splendoare a lumii începu să defileze în fața noastră: era Tibetul. O întindere cât o țară mare, plină de pustiuri, păduri și pășuni nesfârșite. Întreg peisajul era plin de imagini cu văi domoale, rețele de canale care păreau mărunte, întortocheate, care, la lumina soarelui, străluceau ca niște panglici de argint. Mici de tot, ici și colo, se vedeau așezări tibetane, în zonele mai facile de locuit. Și toate aceste întinderi care păreau o uriașă câmpie, erau de fapt la peste cinci mii de metri altitudine!
După încă o oră de călătorie, peisajele s-au schimbat iarăși, fundamental. În dreapta noastră, dinspre razele soarelui, apărură munți înalți de o rară frumusețe, cu jumătăți de munți acoperiți cu zăpezi veșnice. Erau Munții Kun – Lun, mândria Chinei. Și acești munți țineau la rangul lor, ținând câte un nor, ca o căciulă deasupra vârfurilor celor mai înalte. Fiecare munte își știa rangul, iar norii de pe vârfurile acestor uriași pleșuvi respectau cu strictețe acest rang. Știam bancul: „Cum e turcul așa e și pistolul”. Acum puteam să mai scot o zicală: „Cum e muntele, așa e și norul de pe capul lui”.
Când avionul s-a aplecat un minut pe o aripă, să vedem mai bine splendoarea Munților Kun – Lun, mi s-a părut această fortăreață naturală de munți ca o bijuterie a pământului, ca o coroană împărătească. Îmi închipui câte legende străvechi chinezești proslăvesc acest masiv de munți!
După ce regretasem aceste peisaje încântătoare cu munți, privirea noastră căzu peste niște peisaje pierdute cu mii de kilometri mai jos. Se mai vedea pământul, dar parcă era o ceață subțire care cuprindea totul. Cu timpul, imaginea s-a mai limpezit. Vedeam niște munți cu niște nervuri de văi, dar fără apă. Vegetația lipsea mai peste tot. Mai încolo, părea că peste tot e nisip, chiar dune de nisip. Da, m-am lămurit, atunci zburăm peste pustiul Gobi Mai târziu, mi-am dat seama că nu toate aceste forme de relief sunt dune, unele sunt dealuri mici, pe care chinezii nu le-au lăsat pustiului, ci au făcut acolo terase, pe care sădeau ce avea șansă să crească, vița de vie, pomi, uneori chiar orez! E minunat, cum acest popor chinez, prin hărnicie și tenacitate, reușește să smulgă pustiului pământ acolo unde alții s-ar lăsa păgubași.

Mai aveam puțin de zburat până la Beijing. Deja zburam peste un fluviu uriaș, strălucitor în soare. Era fluviul Huang He (Fluviul Galben). Curând au fost semne că am coborât deja în Câmpia Răsăriteană a Chinei. Peste încă o jumătate de oră, zburam de-a adevăratelea asupra zonei locuite intens a Chinei. Se vedeau mii de sate, întinse la orizont cât vedeai cu ochii. Toate satele și ogoarele erau sistematic orientate de-a lungul unor canale care brăzdau câmpia. Nu mă săturam de admirație, văzând acele sute de kilometri de culturi irigate, ogoare de o regularitate perfectă, culturi cu rânduri perfecte, peste tot unde te uitai. Satele erau așezate cu grijă, să nu ia mult din terenul cultivabil. Vedeai chiar și oameni, ca niște puncte, lucrând pe ogoare. Poate erau plantații de orez, baza de hrană în China, așa cum la noi este grâul și cartoful. De abia privind munca chinezilor, am înțeles mai bine crunta bătălie pentru pământ și apă, esența vieții. Care căpătau o și mai mare putere în mâinile unui popor puternic și harnic.

S-a vestit aterizarea la Beijing (Peking, cum se scria în cărți, o vreme). Începură să se trezească călătorii, care până atunci dormiseră duși sub pături. Da, intram în Beijing. Avionul nostru, cu modestie, dar și demnitate, ateriză lin pe o pistă, apoi a fost aliniat alături de alte aparate de zbor sosite înainte. Soarele era deja spre asfințit. Cum trecuse ziua așa de repede, doar am zburat doar 7 ore? Iarăși, era efectul de fus orar: când mergi spre Răsărit cu avionul, ziua și noaptea se scurtează.
De cum coborâsem pe scara avionului, începurăm să intrăm într-o altă lume. Era așa de exotic să vezi cum niște oameni vorbind o limbă neînțeleasă, mai mici de statură ca europenii, bruneți, au preluat toate activitățile cotidiene cu care noi eram obișnuiți până atunci: niște fete serioase, chineze, pe la registrație în aeroport. Polițiști tuciurii, cam severi. Vânzători, taximetriști – totul pe mâna acestor chinezi! Da, ne așteptau lecții deosebite în această țară de neuitat în Extremul Orient!