La începutul anilor optzeci, un fost coleg de clinică, ajuns între timp psihiatru renumit, doctorul Calotescu, mi-a înlesnit internarea în Ospiciul din G. cu diagnosticul fictiv schizofrenie paranoidă. Era, firește, preferabil lunilor de închisoare ce ar fi urmat să le fac, fiindcă m-a luat gura pe dinainte, într-un cerc de amici numai ochi și urechi, recunoscînd că ascult constant și, pe deasupra, mai și dau dreptate postului de radio clandestin, Vocea Americii. Argumentele mele morale, religioase, sociale și de alte soiuri au fost răstălmăcite politic, așa încît iată-mă transformat - slavă Domnului, doar pe hîrtie! – din Dr. Nicolae Păunescu, medic specialist chirurg, în pacientul Păunescu Nicolae, rezerva 3.
Încăperea unde locuiam singur - favoare colegială, desigur - avea tot ferestre cu gratii asemenea celor de la pușcărie, însă locul unde se afla amplasată, o pădurice verde, le făcea invizibile, îndulcindu-mi amărăciunea.
Ospiciul, format din niște clădiri vechi și dependințele lor, semăna cu o mînă de ciuperci răsărite într-o poiană. Nu avea gard împrejmuitor, ci doar o poartă din tablă ruginită de care atîrna, nefolositor, un lacăt greoi ca un uger de vacă bătrînă, o gheretă, cîndva verde, iar sprijinit de aceasta stătea un om cu șapcă maronie, inscripționată „PAZA”.
- E tot pacient, a ținut să precizeze prietenul meu, psihiatrul. A fost paznic la un depozit de lemne, gard în gard cu cimitirul orașului. Într-o noapte, cîțiva tineri aburiți s-au mascat cu cearceafuri albe, au ieșit de după cruci și s-au apucat să-l sperie, dîndu-se fantome. Săracul om, de frică, a tras cu pistolul în ei. Dimineața, cînd a venit miliția să-l ancheteze, înnebunise. Mi l-au trimis mie să-l însănătoșesc…Acum are grijă să nu pătrundă nimeni aici. De cinci ani deschide poarta numai la încuviințarea mea. O furau demult hoții și o vindeau la fierul vechi, dacă nu era el. I se spune Portarul, cum altcumva? Cît am avut de furcă atunci cînd s-a schimbat șoferul mașinii de pîine, numai eu știu. Să nu-l lase să intre și gata! A trebuit să intervin eu… În fine, îl vezi pe cel cocoțat în copac?
Nu-l observasem. De pe o cracă, bălăbănindu-și picioarele, ne saluta un individ în pijama kaki, la pieptul căreia avea prinsă o insignă de la Crucea Roșie.
- Pretinde că a luptat în al doilea război mondial. În aviația de elită. E decorat cu Virtutea Militară, o poartă cu mîndrie în piept. Creanga de sub el o numește aripa avionului. E convins că a fost doborît de antiaeriană și își așteaptă camarazii să îl salveze. Toată ziulica se uită în zare, doar-doar or apărea. În realitate, a căzut în cap dintr-un cireș, acum șapte ani. Păcat, e tînăr. Îl strigăm Aviatorul. Mai deținem un brutar, o croitoreasă, un…
I-am cerut printr-o mișcare a mîinii să se oprească, mi-era milă de bieții oameni. Operasem sute de pacienți – desfă, taie, coase la loc – știam că doare, încercam să le alin suferințele fizice, însă niciodată nu aprofundasem această formă inconștientă de suferință, nebunia! Știam că nebunii sunt copiii lui Dumnezeu, deci trebuie lăsați în grija lui și atît.
- Bine, bine, mi-am abordat în glumă colegul, eu ce poveste am?. O scornești tu sau eu? Nu de alta, dar după cum merg treburile în țara asta, vei fi nevoit în curînd să internezi alt dosar pătat și atunci cum o să mă prezinți noului venit?
Psihiatrul a rîs copilărește.
- Eu știu? Probleme în amor îți convine? Tu ai iubit-o, ea ți-a întors spatele. Depresii, tentative de sinucidere, rătăcirea minților! Rămîne așa?
Am consimțit din priviri.
- Dom’ doctor! Dom’ doctor! se auzi un strigăt dinspre poartă.
Portarul fusese vigilent ca întotdeauna.
- A! iartă-mă, dragul meu, uitasem că astăzi apare noua noastră colegă stagiară. Mă duc s-o întîmpin. Dă-le drumu’! îi ordonă el cerberului de la intrare. Mai vorbim, doctore, da?
Printre stîlpii porții s-a strecurat, legănîndu-se, un taximetru vechi, gri, și a oprit la Pavilionul Medicilor. Interlocutorul meu s-a repezit să strîngă mîna noii venite. Îi înțelegeam nerăbdarea. Spitalul lucra sub efectiv, majoritatea celor instruiți aici fugiseră în orașele mari. Un psihiatru de ospiciu se forma anevoie, apoi îl pierdeai. Să reușești menținerea cuiva, după stagiu, însemna o binecuvîntare.
M-am retras în rezervă. Hotărîsem să profit de șederea forțată aici și să citesc. Specialitate, romane, nu conta. De ce nu să și scriu? Neglijata mea pasiune! Am răsfoit o vreme cîteva cărți. Nu-mi adunam gîndurile nicicum. Trecuse abia o zi și îmi era dor de casă. Chiar și de Maria cu toate că, știam, urma să mă trădeze definitiv, divorțînd și recăsătorindu-se cu turnătorul meu. Știusem de legătura lor, o acoperisem de răul scandalului, al știrbirii reputației. (Doamne, ce cuvinte mărețe și goale deopotrivă par acum!) Hai, un amantlîc acolo, treacă-meargă, dar nu-mi închipuisem că vroiau să mă bage, definitiv, sub preș. Toată lumea ascultă Europa Liberă, că e la modă, cumva oficială, numai tu te-ai găsit mai cu moț să asculți Vocea Americii, îmi reproșase Maria.


* * *



Primele zile au trecut aproape pe nesimțite. Într-un ospiciu, ai ce auzi. Unii turuie aceleași lucruri, alții inventează mereu. Uneori simțeam că mă aflu în patria unor genii decăzute.
- Încearcă să rămîi vioi la minte, îmi recomanda amicul meu, psihiatrul. Ne intersectam rar, am crezut că mă evită. Îmi făcuse atîta bine, scăpîndu-mă de arestare, ce mai pretindeam?
Într-o dimineață, surprinzător, m-a invitat în cabinetul său. Mă aștepta așezat la birou, iar alături, pe un fotoliu ros, tînăra doctoriță stagiară răsfoia un dosar și sorbea des dintr-o cafea, pesemne prea fierbinte.
- Domnișoara Iulia, am omis să vi-l prezint pe colegul nostru, doctorul Păunescu!
O clipă, ceașca s-a oprit în aer, femeia și-a privit nedumerită șeful, apoi, sub halatul descheiat, pijamaua mea.
- Locuiți aici și peste noapte?!...a îngăimat ea.
Un rîs neașteptat a mișcat aerul static din încăpere, împingîndu-l pe fereastra deschisă înspre pădure.
- Ha-ha-ha. Nu, domnișoară! Dumnealui este medicul specialist chirurg Păunescu, de la Spitalul de Chirurgie din T. Momentan, pacientul nostru de ocazie.
- Pacient aici?!...
- Da, domnișoară, situație de amor neîmpărtășit. Nu-i așa, doctore? a ținut celălalt bărbat să confirm, făcîndu-mi complice cu ochiul.
Îmi venea să-l lovesc în moalele capului pe binefăcătorul meu. Nu întîlnisem niciodată pînă atunci atîta milă amestecată cu dispreț ca în ochii femeii aceleia.
- Se vindecă, a conchis ea fals profesional.
M-am aflat adesea în fața unui bolnav a cărui viață depindea nefiresc de mult de hotărîrea și îndemînarea mea. Rareori am greșit. Nu-mi imaginasem, pînă atunci, că voi ajunge să stau stînjenit în fața unei proaspete absolvente de medicină, care, pe deasupra, mă și lua de sus ca pe un adolescent prins cu pantalonii în vine lîngă teancul de reviste cu fotografii deochiate.
Spațiul se strîmta, pereții mă apăsau cum stropșești un purice între unghii.
Din fericire, liniștea a fost clătinată de un urlet, infirmierii alergau prin curte după un lungan bărbos. Companionii mei au sărit și ei în ajutorul acestora.
M-am refugiat în cameră, fusesem umilit!
Seara, am cerut, prin intermediar, lui Calotescu, un somnifer.


***

A doua zi, la prînz, m-am trezit leoarcă, scuturat de umăr. Era doctorul Calotescu. Fumase mult.
- Bătrîne, nu-i a bună! Gata cu somniferele! Tu oricum dormi neîntors, ce naiba! Ia un ceai rece, te înviorează.
Am mormăit ceva intraductibil, mă încercau dureri la tîmple, vezica îmi plesnea.
- N-am vrut să te supăr, l-am auzit pe bărbatul în halat alb în timp ce trăgeam apa closetului. Pe Hipocrat! Am profitat de situația creată să o testez pe micuță. Să-i văd reacția la neprevăzut, aici de asemenea lucruri o să aibă parte.Vreau să îmi faci un serviciu nevinovat. Nu un contraserviciu, se scuză el, nu înțelege greșit. Oricum te plictisești, e un joc oarecare pentru tine, dar important pentru mine ca specialist formator. Vrei? Nu e cine știe ce și, orice ai spune, Iulia e o companie încîntătoare pe lîngă amărîții ăștia.
L-am fixat bănuitor.
- Propune!
- Nu mă lua așa sec, Păunescule, că renunț.
Mi-am cerut iertare, fusesem nedrept. La urma urmei acest om își risca meseria, poate chiar libertatea pentru limba mea prea lungă.
- Intenționez să i te repartizez, ca pacient, tinerei. Vreau să o provoc, să-i văd flerul. Ea cunoaște despre tine numai ce am pomenit eu ieri, nimic altceva. M-ar interesa să te comporți în consecință. Bărbatul doborît de pasiunea iubirii mistuitoare neîmpărtășite! a declamat el făcînd o volută cu mîna în aerul stătut din încăpere. Joci?
Am acceptat înghițînd ceaiul. Așadar, voi fi cobaiul domnișoarei stagiare! Înălțătoare perspectivă!
I-am cerut voie lui Calotescu să fac o plimbare prin pădure.
- Poți oricînd ieși, omule, credeam că ai înțeles asta. În T. ar fi riscant să te aventurezi, te văd cunoscuții. Știi, să mai treacă vremea, să uite lumea incidentul. Ai grijă cînd te întorci, nu încerca să intri pe poartă, n-o să ai nici o șansă fără voia mea.
Era mijlocul verii, căldura supsese măduva zilei. Păsările amuțiseră, animalele pădurii se prelingeau în crăpăturile răcoroase ale pămîntului. Doar șerpii și șopîrlele căutau pietre fierbinți. Cum le păstrează Dumnezeu, în armonie, pe toate! Așa e și sufletul omului; azi ar ucide, mîine se lasă păscut ca firul de iarbă de botul vițelului. Și e fericit!
Uite, Portarul rămăsese lipit de stîlpul porții sale, la treizeci și opt de grade peste zero, veghea intrarea mai scrupulos decît o cățea culcușul cu pui proaspăt fătați. Brutarul se străduia să coacă la soare azime din țărînă amestecată cu apă din cișmea, oferindu-ne fiecăruia cîte una zilnic, să le avem proaspete la masă. Cu toate astea nu îl ura pe șoferul mașinii de pîine cum ar fi fost normal! Irina, croitoreasa, își îmbrăca degetele în frunze, le alinta ca pe niște fotomodele. Se lăuda că are zece fete frumoase, îmbrăcate ca la Paris. Uneori organiza prezentări de modă.
Și cîți și mai cîți! Nici unul nu era ipocrit, nu încerca să te înșele, ți se dăruia necondiționat. Dar cui îi trebuiau?
M-am întors în rezerva mea cînd s-a întunecat. Nu mă lua nicidecum somnul. Mi-a venit în minte Maria. La început ne iubiserăm. Cu timpul, iubirea noastră a devenit călîie, ca apa de pîine. Nici nu te opărește, nici nu-ți îngheață sîngele în vine!


* * *

Modan o chema. Dr. Iulia Modan. Așa era tipărit pe ecusonul de serviciu, căci nu a catadicsit să se recomande; doar ne făcuse cunoștință Calotescu în urmă cu două zile, în biroul lui…
- Luați loc, domnule Păunescu, m-a invitat ea cu voce subțire, amintind de clipocitul unui firicel de apă. Părea ușor nesigură. Am înțeles-o, era prima ei ședință de terapie.
Fiind zăpușeală, îmbrăcase un halat treisferturi, mult prea larg. Îi priveam brațele firave ca niște crenguțe de salcie gata să se îndoaie la orice umbră de vînt.
- Am fost însărcinată de domnul doctor Calotescu să mă ocup de cazul dumneavoastră. Nu primiți vizitatori, nu vă scrie nimeni, așa-i?
- Doar doi păsăroi neconsolați, am răspuns. Fug uneori din pădure și vin la fereastra mea să vorbim, așa, ca între suferinzi. Ne mîngîiem sufletește unii pe alții.
Fata a zîmbit. Avea strungăreață.
- Un pacient cu umor! E bine, o să lucrăm mai simplu. Știți, a redevenit ea serioasă deși nu-i stătea bine, contactul cu exteriorul, cu subiectul care v-a provocat trauma, nu ar fi benefic o perioadă. Cel puțin acum, la început, s-ar dovedi dezastruos. Nu vă recomand întîlniri cu factori din afara, v-ar neliniști.
- Atunci am să convin cu cei doi prieteni zburători să nu mă mai caute o vreme! Sunt sigur însă că vor primi foarte greu această neașteptată veste! Poate chiar au să aibă nevoie de consiliere din partea psihologului de crîng! am plusat.
- Și cine ar fi, în opinia dumneavoastră, acest așa-zis psiholog de crîng?
- Ciocănitoarea în nici un caz! i-am precizat eu.
Tînăra a rîs cu toată gura. La sfîrșit și-a lins buzele ușor uscate.
Atunci, cu încăpățînare, bărbatul de patruzeci de ani, curios și neconsolat, a vrut să afle ce se ascunde sub învelișul profesional al acestei mignone. Știam, din experiența ultimilor ani de relații întîmplătoare cu femeile, că o astfel de creatură, aparent glacială, putea să-ți ofere nebănuite festinuri ale simțurilor. I-am cerut un pahar cu apă. Bineînțeles, nu îmi era sete. Însă, pentru a mi-l da, trebuia să se ridice din spatele biroului, să se strecoare pe lîngă mine pînă în celălalt colț al încăperii unde se afla robinetul. Vroiam să-i văd umbletul printre lucruri, să-i simt stînjeneala cînd îmi va întinde paharul iar eu, ca din întîmplare, îl voi apuca peste degetele ei…
- Robinetul e chiar în spatele dumneavoastră, a indicat tînăra femeie, dezmeticindu-mă din vis.
Vrînd-nevrînd, am băut un pahar cu apă. Avea gust metalic, ori doar insuccesul meu îl făcea să pară astfel.
M-am reașezat pe scaun, dinaintea interlocutoarei mele care, preocupată să noteze ceva într-o fișă medicală, nici nu bănuia ce victorie obținuse.
După un sfert de ceas, ne-am despărțit.
- Vă redau păsăroilor dumneavoastră, sigur v-au dus dorul! a glumit Iulia Modan. Reluăm mîine, domnule Păunescu.
Domnule Păunescu, nu domnule doctor! Insinua, oare, să-mi văd lungul nasului deoarece fusesem anulat profesional? Auzise ceva despre adevărata mea ședere aici? Imposibil! Calotescu nu ne-ar fi dat de gol, era primejdios pentru cariera lui. Dacă deconspirase totul, ce rost mai avea mascarada asta cu bărbatul doborît de pasiunea unei iubiri mistuitoare neîmpărtășite?
Noaptea am visat-o pe stagiară. Imagini confuze, cuvinte fără sens, mișcări înjumătățite. De-atîta zvîrcolire, dimineața, am găsit cearceaful funie sub mine.
După duș, urmat de micul dejun, l-am reîntîlnit pe Calotescu. Își pufăia, ca de obicei, țigara.
- Cum a fost debutul, maestre? Îmbucurător? Șarmantă duduița, nu?
„Vedea-te-aș pe cracă, lîngă Aviator!” mi-a plesnit prin cap să-i răspund. M-am abținut. La urma urmei, fusese numai o înghionteală între un mascul răscopt – Calotescu împlinise șaizeci de ani – și un mai tînăr concurent. Apucături firești în preajma izului de femeie abia pîrguită.
Psihiatrul s-a îndepărtat grăbit, un pacient urla trăgînd de grilajul unei ferestre a Pavilionului Special.
După un ceas am revăzut-o pe Iulia, tot ca ieri, în cabinetul proaspătului său mentor. Își dăduse cu Givenchy. Ea, care tocmai îmi sugerase în ajun să evit legăturile de orice fel cu exteriorul traumatizant, nu știa, sărăcuța, că alesese tocmai parfumul Mariei de la începuturile relației noastre, procurat de mine, cu greu, pe sub tejghea. Mi-a pus felurite întrebări, am răspuns mecanic, rigid, o simțeam crispată. Totul a fost banal, nesuculent. La terminarea ședinței, Iulia Modan a scotocit în geantă și mi-a întins un radiou portabil „Song”.
- M-am gîndit să vă țină de urît noaptea, după ce vă despărțiți de amicii dumneavoastră, păsăroii.
Apucînd aparatul, i-am atins, fără să vreau, buricele degetelor. Fata și-a retras repede mîna parcă i-ar fi fost teamă să nu o contaminez cu vreo boală necunoscută.
Consultația s-a terminat aici. De buimăceală uitasem să mulțumesc pentru cadou.
Cadou pe dracu! Își bătea joc de mine, precis îmi aflase motivul internării, altfel de ce tocmai un radiou? Pe de altă parte era pornire umanitară, firească să dăruiești un asemenea aparat unui om sănătos, izolat într-o rezervă de ospiciu.. Nicicînd nu mi-au plăcut dilemele, darămite acum. Creierii îmi scrîșneau, lovindu-se unul de altul, bucăți enorme de cremene. M-am oprit la cișmea și m-am răcorit, răsturnîndu-mi în cap o găleată cu apă. Am căutat înspre Pavilionul Medicilor, perdeaua a zvîcnit scurt, trădînd curiozitatea tinerei doctorițe.
- Pîinea dumneavoastră pe azi, domnule! Am tresărit, brutarul îmi strecurase în buzunar o azimă de-a lui. Iată că viața își vedea de mersul ei firesc, doar în mintea mea se amestecau toate.
Restul zilei mi-am omorît timpul gîndindu-mă la Iulia. Mîine o voi invita, în scop terapeutic bineînțeles, la o plimbare prin pădure!



* * *


Dar n-a fost să fie! A doua zi, tînăra stagiară n-a mai trimis după mine. L-am chestionat pe Calotescu. A motivat că e învoită, un deces în familie, nu cunoștea amănunte, nu era treaba lui. Îl simțeam abătut, distanțat de pacienți. El care trăia mai mult aici decît acasă, lîngă ai lui!
Trecuse o lună, timp să-ți înmormîntezi toate rudele, nu una. Îmi era dor de Iulia. Lungit pe pat, ascultam muzică la tranzistor. Rareori ieșeam în curte. Întrebat despre subalterna sa, doctorul îmi răspundea în doi peri, încurcat.
Într-o zi, îmi amintesc precis că ploua întîia oară de la stabilirea mea aici, m-am dus, neinvitat, la Calotescu în cabinet. Scrumiera, plină ochi, puțea a gudron. Alături, un pahar cu wiskey. L-am întrebat iar de întoarcerea Iuliei.
- O fi hotărît să nu revină, îmi răspunse directorul. Și-o fi găsit ceva rentabil în oraș, ce perspective are aici, în pădure, o femeie? Se apropie toamna, schimbă el vorba arătîndu-mi fereastra. Iei un pahar?
Chiar așa? Calotescu devenise peste noapte profesionistul dispus să renunțe atît de ușor la un nou venit.? El căruia i se dusese vestea că ar înfia un stagiar numai să-l poată păstra definitiv la ospiciu. Simțeam că ascunde ceva.
- Minți, doctore! am spus calm.
A izbucnit trîntind lampa cu abajur:
- Pe Hipocrat, Păunescule! Cu ce drept îmi ceri socoteală? Ai post aici? Profesăm împreună? Nu! Atunci vezi-ți de boala ta!
- Nu ies pînă nu aflu ce s-a petrecut cu Iulia! am ripostat eu.
- Îți închipui că am omorît-o eu, nu? I-am găsit cel mai bun ginecolog, condiții occidentale. Altele leapădă pe la moașe, în odăi murdare și tot trăiesc! Da, mi-a fost amantă, o adusesem aici s-o ascund, căci începuse să i se vadă sarcina. Sunt însurat, nu? Am o carieră. Un spital. Să sacrific acești nenorociți pentru un capriciu?
Mi-am întors fața, mut. Urlam doar înlăuntrul meu ca-ntr-un pustiu fără margini, simțind că, dacă ar fi fost eliberat, urletul acela ar fi pulverizat încăperea.
- Te întrebi de ce i te-am dat în grijă? Normal! Să nu-i fie urît. Te știam om spiritual, cultivat și m-am gîndit că ai fi o companie agreabilă. Iar gluma cu bărbatul doborît de pasiunea iubirii mistuitoare neîmpărtășite, am scornit-o împreună cu ea. O amuza!
Amuțisem. Iulia Modan știuse întotdeauna adevărata mea poveste fără ca eu să-mi închipui vreo clipă grijile ei! Dacă ar fi trăit, m-aș fi înfuriat.. Acum, după ce o îngropaseră…
- Bine…și părinții ei…?! m-am dezmeticit.
- Era orfană. Gata, nu vreau să prelungim discuția. A murit, a murit! O aventură riscantă, ce-i drept. În viitor o să fiu atent, să nu mă mai trezesc îmbrobodit. Da, prietene, așa e cînd te încurci cu cine nu trebuie! Bine că am scăpat! În vremurile noastre, reputația se cîștigă greu și se pierde cît ai zice pește. Ai trăit-o pe pielea ta! Așadar, uită cele auzite! Dar ce spun, cine te-ar crede la diagnosticul tău? Hai, du-te la cameră, trebuie să-mi fac vizitele, m-a îndemnat ridicîndu-se de pe scaun și dînd să iasă din cabinet.
Îmi stăruie și astăzi, după aproape zece ani, în auz, trosnetul fălcilor lui Calotescu. L-am lovit cu toată furia pe care am putut să o adun în pumn. Parte luată din copilăria nefericită la orfelinat, parte din necazurile trăite în ultima jumătate de an!
Bărbatul a căzut lemn.
Am luat-o la pas prin pădure, cîțiva haidamaci m-au ajuns, m-au legat – la ordinul victimei mele – de un pat în Pavilionul Special. Către seară, l-am auzit pe Portar certîndu-se cu alt bărbat. Calotescu a zbierat la el să se dea la o parte din fața mașinii de miliție.



* * *

M-am liberat din pușcărie imediat după revoluție. Operez din nou la spitalul din T.
Într-o dimineață, am primit un colet, inscripționat FRAGIL. L-am desfăcut curios, credeam că mi se restituie lucrurile confiscate în anii detenției.
Doamne, Dumnezeule!
De sub cartonul maroniu, a ieșit la iveală, ca o comoară pierdută cîndva și regăsită acum, micul radiou „Song”.