Dimineața m-am trezit cu senzația că pereții mei păreau să se apere de pereți altora, ori că vecinii mei se luptau cu cine știe ce balauri. Camera umedă și neprimitoare, golașă aș putea spune, nu mă îndemna să mă scol. Și cu toate astea, eu mă puteam gândi. Acum mă gândeam la cine oare ar putea sta alături, de se zguduie totul: lampa veche din tavan se mișca și ea, parcă de frica a ceva ce avea să doboare totul. Mi-am tras pătura peste cap, am întins mâna după sticla de apă. Nici sticla nu mai era la locul ei.

Poate visam? Poate eram acasă și dormeam în patul acela stabil și mare cu tabloul uriaș deasupra. M-am uitat după tabloul pe care mama cu atâta grijă mi l-a ancorat deasupra patului. Nu era. În locul lui era o candelă mică, prăfuită, nefolosită demult.

Nu, nu visam. Eram într-o cameră străină, mirosul fiind cea mai bună dovadă. Am închis încă o dată ochii. Tare de tot, pâna m-au durut. Vocea Larisei îmi foșnea în urechi: „la Uniune, la Uniune..., hai să ne distrăm puțin.”.

Apoi un zgomot și mai mare m-a dezmeticit, când nimicuri au început să se lovească între ele. M-am sculat cu încetinitorul, ceva mă trăgea înapoi, nici urmă de teamă, îmi era sete, foarte sete după atâtea ore de somn și gânduri.

M-am uitat pe fereastra ce de fapt trebuia să dea într-o grădină. Ceața părea să se fi lăsat peste tot. Era iarnă sau vară? Mi-am căutat celularul, ca să văd cât e ceasul, să-l sun pe Dănuț, să vedem când se va restabili liniștea în care trăisem.

Era 10 dimineața, celuralul funcționa. La Dănuț suna ocupat, ca și la restul numerelor, de altfel.
Să se fi sculat ei atât de devreme? Mai bine-i să beau o cafea.

Propietăreasa, care își închiriase casa de trei etaje, era o femeie fără nicio vârstă – era „doar” și „numai” bătrână! Nu mi-a pus nici-o întrebare. Era obișnuită: mi-a spus că au să apară seara oameni cu valize, rar de tot cu sacoșe și că, pe cei ce vin cu mâna goală nu-i mai primește.

Baia era pe hol, holul era neluminat. Am încercat să găsesc bucătăria comună. După mirosul de pâine prăjită am ajuns într-o cămăruță.
Totul scârția. Ciudat, m-am gândit, în București, lângă mine de fapt, nu departe de blocul meu, sunt case care se culcă o dată cu tine și numai când te trezești încearcă și ele să se îndrepte.
Doamna înfofolită, propietăreasa, mi-a pus, fără un cuvânt, o cănuță ciobită în față, dar cu o cafea de vis.
– Drăguță, ți-am pus un strop de rom, face bine dimineața, da, da, ia de bea, ori vrei cu un strop de sare?
Nu mai avea prea mulți dinți, dar buzele-i fuseseră frumoase și-i erau date cu o șuviță de ruj roșu și uscat, probabil că nu-l ștergea niciodată seara.

– Mulțumesc, e foarte bună.
– Da, e de la Paris. Eh, a adus-o Neluțu, că am și eu un nepot acolo, la Parisul vostru. Ai fost la Paris?
– Mulțumesc, da, am fost..., da, așa e, are gust de Paris și... de rom.
– Nu-i așa că-i bună? Vezi, asta mă ține pe mine, stropul ăsta de cafeluță, puțin rom și câteva ziare. Ai ziare la tine?
– Am, vi le dau, am și câteva cărți, chiar și în franceză.
– Eh, vezi, d-aia îmi plac mie oamenii cu valize, nu ăia cu pungi sau sacoșe, pentru că ăștia cu valize au cărți, sau cel puțin ziare..., da, da, e o diferență între oameni: unii cu valizele, alții cu sacoșele. Eh, pe vremea mea...

Eu îmi terminasem cafeau, bătrâna își mai îndrepta câte un batic – avea mai multe pe cap și în jurul gâtului. Sorbea încet și părea să-și treacă fiecare strop prin toată gura. Ea o degusta, în vreme ce eu o băusem pe nerăsuflate și doream să o întreb, curioasă, ce e cu ceața de afară. Și unde e grădina, mai doream să o întreb, grădina prin care trecusem aseara, când, obosită fiind, nu mi-am dat seama cât era de mare sau de mică. Ghicindu-mi, parcă, gândul o aud spunând:

– Care grădină?, îmi răspunse ea calmă. N-am nicio grădină, cred că ai visat. Ai intrat prin spate, prin curticică. De unde miros de trandafir și de regina nopții? A, astea au fost odată, atunci când m-am mutat eu aici cu soțul meu înalt. Da, atunci aveam flori și lumină. Acum au construit blocuri în jur. Vai mamă, dar obosită trebuie să fi fost!

Și a mai spus multe propietăreasa mea. L-a descris și pe bărbatul ei, care părea un fel de erou de roman, după cum ridica ea mâna și arăta până sus de tot cât fusese de înalt. Acum era dus demult și de tot. Apoi cred ca a enumerat tot felul de rude...

Oboseala m-a așezat pe unul din scaunele șubrede ale cămăruței. Totul era atât de vechi și de pierdut... Și da, m-am întrebat și eu cum de îmi trecuse prin cap că am trecut printr-o grădină care nu mai era de ani de zile.

Mi-a mai dat o cafea, probabil ca să o ascult, apoi a reușit să deschidă și dulapul care abia se ținea pe picioare.
– Vezi ușile astea, eh, eu le-am deschis prima oară – mi s-a lăudat, mângâind ușile cenușii, care nu se știe ce culoare trebuie să fi avut, dar mâna ei trecea încet, osoasă, părând a recunoaște fiecare unduire a lemnului.

Am băut probabil, așa chircită pe scaunul care mă ținea cu mare efort, câteva cafele cu rom. Apoi mi-a zis că dacă mai stau câteva zile, trebuie să aduc și eu niște rom. I-am dat cele câteva ziare și am uitat de toate gândurile nopții.

Am uitat de Larisa, de Uniune, de unde sunt și de ce. Bătrâna s-a bucurat atât de mult că nu plec, încât mi-a dat și o felie de pâine prăjită cu o picătură de unt și sare cu bobul mare, din aceea pentru murături.

– Nu mai am solnițe, au plecat cu ele, eh pe vremea mea, așa ceva nu s-ar fi întâmplat.... da, drăguța mea, pe vremea mea o fată nu pleca de acasă niciodată așa, cu valiza, dar cine știe de ce-ai plecat....

– N-am plecat, dar de fapt am plecat doar ca să am liniște, să mă gândesc – am încercat să-i explic în șoaptă.
– La ce să te mai gândești? Ai plecat, poate e de bine!
– Da, trebuie să-mi termin diploma, să termin un dosar pentru Uniune...

Bătrâna a deschis brusc ochii, a spus ceva, a spus că știe ce este o Uniune și că da, da, e bine, e bine acolo între scriitori și a mai spus: Eh, pe vremea mea, acolo, în Uniune erau bărbați tare frumoși.

Cafeaua și romul îmi încălziseră sufletul. M-am culcat la loc, iar mirosul de mucegai se evaporase în adierea de rom care-mi ciupea nările. Musculițele cred că adormiseră și ele, iar somnul m-a dus departe de tot.
O auzeam pe mama cum strânge vasele, auzeam un fierbător șuierând dimineața, auzeam multe în somnul acesta care părea ca o intrare în altă lume.

Somnul era ca valul acela, când am intrat prima oara în mare. Primul val, o îmbrațișare caldă, am tras cu ochiul spre soarele ce mă orbea, iar el, valul de-odata s-a îndreptat în picioare, eu am căzut cu ochii deschiși, am căzut cu totul în josul apei ce se dădea la o parte. Așa și somnul acesta în patul bătrânei cu zeci de batice.

Era alt somn, mă îmbrățișa în prima clipă, apoi se dădea la o parte, iar eu cădeam în alt somn, cu fața în jos, ca atunci în apa mării.

Jos, acolo pe fundul apei dănțuiau musculițe, viermișori, câte o scoică trântită de ape, rar vedeam câte un pește, ce se speria, atunci, când cădeam și mă pierdeam în ape și adânc.

- Nu ai voie să pleci prea departe, striga mama de pe mal.....valurile sunt pe cât de calde și bune când te lași purtată, pe atât de viclene când te lași pe mâna lor...O vedeam cum rămâne toată la mal și îmi face cu mâna...

Și acum îmi făcea cu mâna mama, în somn, și o văd cum scoate din buzunarul halatelor, parcă spalate cu ceață, scoate rețete pe care le citește în poziție de drepți, nu se uită decât pe furiș la mine și eu nu o aud, o înțeleg.

Da, un film mut, așa stă mama în vis. Uneori spune arătând pe o foaie de hârtie ceva scris, da, pot să citesc ce îmi arată, nu pot să o aud, buzele par a nu se mișca, dar sunt ca atunci când se apleca în fața bisericii și mă pupa pe frunte, sunt mari și roșii, prea umede. Târziu i-am spus să se șteargă bine, bine, înainte să mă pupe, buzele umede sunt ca melcii fără casă, lipsite de rost.

Acum nu mai erau umede buzele ei, erau și ele clătite în ceață, frumose, cu un contur alb, parcă băuse lapte bătut și avea un fel de mustăți. Și mama aici în somnul care căzuse parțial peste mine din oboseală și parțial se înfruptase din romul bătrânei, da, mama s-a trezit să-mi citească din nu știu ce carte, da, că ei acolo unde erau, zicea ea printre altele, aveau timp, și atunci scriau cărți, despre cum a fost în viața lor ori ce mai auzeau de la noii veniți, ori da, unii copiau, dacă nu aveau idei.

- Cum adică, și voi copiați?....Nu toate cărțile scrise de voi sunt scrise de voi?......șopteam în vis să nu o sperii, să nu se uite prea mult la mine, să dispară....
- Mamă, spune-mi....numai Larisa copiază mamă, voi nu aveți voie, voi sunteți morți de-a binelea, voi sunteți îngeri....

Mama nu se speria, șoaptele mele prin somn ajungeau la ea, ea ridica sprâncenele bogate, înca negre, (se zice că morților le crește părul)....și după ce le ridica știam, îmi va răspunde ...
- Sigur, peste tot se copiază și se minte....și aici la noi, ca și acolo la voi...

Nu știu cât am dormit și câte vise au trecut prin mine, n-am mai auzit pereții și nici jaluzelele când s-au ridicat. Bătrâna propietăreasă își schimbase baticele și își mai pusese ceva ruj, reușise, fără să o aud, să-mi strângă lucrurile, iar pe măsuță pusese un mileu mare, din acelea pe care la noi acasa nu le mai folosea nimeni.

Într-o vază minusculă apăruseră câteva lăcrămioare.

– Îți plac?, fiindcă mie îmi plac, mi-a spus, uitându-se la ele cu mare căldură, plimbând limba pe buzele ce-i ocroteau cei câțiva dinți rămași. Eh, pe vremea mea astea ți le aduceau bărbații, acum vai de voi, că să știi că știu multe; și dând ușor din mână a plecat, flencănind din papucii ei cu tocuri mici, tocite, fără să se împiedice.

M-am sculat în miros de lăcramioare, iar mileul acesta, macrame mototolit, mi s-a părut un covoraș de lux. Nu a sunat nimeni, nu m-a căutat nimeni, încercam să-mi repet în gând și nu știam dacă e de bine, sau dacă e de rău.
Iar mi-am primit cafeluța, iar pâine prăjită, dar și un o fiert.

– Îți place? E de la Marin, unul care bate la ușă și ne vinde câte ceva și îi mai dau din hainele lui Ian, da, Ian l-a chemat pe bărbată-miu; Ian al meu a fost venit din Austria, ce știi tu, când Austria ajungea pâna aici pe aproape, că acum totul e departe draga mea, totul...

Liniștea din această casă, care mi se păruse atât de neprimitoare la venire, și-a despletit peste mine și viata mea anterioară brațele. Am început să uit de celular, să uit de întreținerea pe care trebuia s-o plătesc, să uit de Larisa care nu mai pleca, sau de Dănuții ei sau ai mei.

– De ce e ceață, am întrebat după câteva cafele.
– Nu e ceață, e praf, moloz. Ce, nu știi că a fost cutremur? Da', dormeai, am venit și am dat la o parte apoi candela, vezi, n-o mai aprind demult, de ce să mai lumineze?

Cutremurul trecuse prin noaptea și visele mele. Romul reușise să mă liniștească, încât nu am sărit nici să mă uit pe fereastră, nici să mai sun la Dănuț, ca să văd dacă mai e acolo.
– Ai zis ceva de Uniune? întrebă bătrâna, parca mai activă decât prima oară. Păi și bărbată-miu a fost în Uniunea asta, a scriitorilor adică. Era avocat de fapt, dar a scris niște cărți de istorie și teologie, ceva tare complicat pentru mine, a spus râzând cu buzele ei rujate, care păstraseră multă bucurie, chiar peste singurătatea care pentru mine părea apăsătoare.

– Tu ai fost la seri dansante?, că eu am fost; da, îi ziceam lui Ian că mă duc la ore de pian, sau pe la vreo verișoară și nu mă duceam acolo, ci mă duceam să dănțuiesc
– iar ochii ei se duceau spre geam, iar privirea parcă trecea prin sala de dans, în timp ce capul plin de batice i se clătina ușor.

– Nu, n-am fost, da' nu le mai zice așa, acum le zice discoteci.
– Eh, ce știi tu, ce discotecă! La noi erau bărbați în uniformă, care te invitau, iar noi aveam rochii de matase și... tiii, ce parfumuri îmi aducea mie Ian de la Paris, eu n-am vrut să merg cu el la Paris.

Mâna acum am observat se ținea strâns de toarta ceșcuței, foarte strâns. Așa probabil reușise să le rupă tortițele cam la toate cănile pe care le avea. Apoi cu cealaltă a îndreptat săculețul cu periile de păr.

Și mama avusese un săculeț cu scriere gotică pe el. Cineva îl țesuse, cineva l-a scris cu ață roșie și galbenă. Pe săculețul bătrânei nu se mai vedeau decât urme de ață, frânturile unui cuvânt, probabil „pieptăn”, dar nu în limba română.....

- Ce era scris pe săculeț.......am întrebat în șoaptă.

- Für deine Haare - .....”pentru părul tău”, l-am adus de la Viena, mi-a răspuns sub hipnoza amintirilor...L-am cumpărat pe strada principală, afară era soarele plin de dulce și un miros greu de cafea vieneză...și logodnicul meu în fața magazinului se ținea de pipă și de vorbe cu alții, toți în uniforme drepte, mirosind a lavandă râdeau de la o stradă la alta...cu el am adus și oglinda....vezi, e șlefuită bine la margini, să nu intre aerul, timpul...oglinda în care s-au uitat toți pâna azi...și vezi, n-are nici o crăpătură de aer...da, o oglindă slefuită bine la margini...

N-am întrerupt-o, așa că iar mi-a povestit câte ceva, pâna s-a întristat, s-a sculat și, fără să mai spună o vorbă, doar în zgomotul tocit al papucilor, a ieșit.

A fost cutremur, a zis? Da, asta zisese. Trebuia să mă scol, să mă-mbrac, să mă duc până acasă..., trebuia. Dar teama de a trece prin toată strada Știrbei... Sau, o fi mai bine să o iau prin Cișmigiu ca să ajung acasă, asta doar dacă mai e acolo casă, sau casele? Celularul nu mai mergea, se descărcase, evident, nici nu trebuie să amintesc ce gânduri m-au inundat, așa... nechemate. Pe masă, carnetelul meu în care îmi notam numerele de telefon și gânduri era deschis – primul număr era al unei doamne de la Uniune, pe care o tot căutasem, ca să o întreb de dosar, al doilea număr era al lui Dănuț, iar al treilea număr era al profesorului cu care îmi dădeam diploma. Bătrâna avea un telefon vechi, care nu cred că mai mergea.

– Pot să dau un telefon?
– Da, dar nu merge, e ocupat... de la cutremur, să nu plângi, asta a fost soarta ta și mai dă-o încolo de Uniune, așa îi ziceam și lui Ian, că voi stați și scrieți toată viața și nu vă distrați și voi, cine-o citi toate cărțile astea nu știu, sunt bune, dar nu prea mult.
– Și... radioul merge?

– Merge, zice că a fost cutremur, că n-a fost curent..., adică tot ce știu și eu; bine că mai avem cafeluță și mai avem și niște bidoane cu apă și ouă, că doar ieri a fost Marin aici, așa că nu-ți face griji. Ai părinți?

– N-am, n-am pe nimeni... decât un prieten, în apartamentul meu, acolo, pe undeva, după Cișmigiu..., a, și o pisică.

– Mai bine, n-ai după cine plânge acum, lasă că e bine așa, să vadă lumea cum e și cu greul, nu numai cu luxul, cu baruri și telefoane.

Nici nu știam cum o cheamă, dar povestea într-una și iar mai făcea, în ibricul minuscul, o cafeluță și din sticla originală punea un strop de rom, sau un vârf de sare: adică trebuie „îndoită”, spunea – nu prea știu la ce se referea – , dar a fost o cafea pe care nu o voi uita curând.
Casa era la capătul străzii Știrbei Vodă din inima Bucureștiului.

va urma -