Călătoria continuă,aparent staționară,aparent închis în gara marilor speranțe,Destinul are un plan,mereu el este împotriva multora,chipul pasagerilor este o carte a destinului,privirile lor febrile în precipitarea călătoriei,păstrează parcă un iz de eșec,de umbre ale trecutului,încă viu,regretul că vor urca în acest tren,care în acest moment îi așteaptă,pregătit de plecare,va staționa doar trei minute,acest tren nu ar fi trenul lor în totalitate,dar graba celorlalți pasageri este un impuls pe care îl urmează,măcar nu sunt singuri.Destinul,aparent,să păstrăm tonul,pentru mine personal,este construit,pe eșecuri,căderile mele,indeciziile,într-un anumit punct al vieți mele,dacă atunci am fost slab sau poate laș,ele prin timp,îmi deveniră,paradoxal,sprijin,să te sprijini de nimic,pentru mine înseamnă totul,așa așteptarea aceasta nebună ar mai avea o logică și mai pot admira multitudinea de trenuri.Destinul nu este un joc al hazardului,el la un moment dat îți va fi toiag,dacă nu ție,altui călător,destinul ar trebui să fie proiecția ta în altă persoană,un raport al călătorie tale prin viață,nu o cucerire,un atac al redutelor vieți,care sunt valori perisabile prin timp și îngenuncherile,abisele,prăpastia ființei tale,acolo găsești mai mult adevăr,decât în orice victorie.Destinul fiecărui om are importanță,este necesar,o moștenire lăsată,un reper de urmat,sau nu,depinde dacă drumul lui nu a fost o fundătură,un drum barat,de toate principiile și șabloanele gândiri poate limitate de socialul în care a trăit,poate de închiderea viselor,care sunt aripile oricărui destin,fără aripi,destinul va fi condiționat de bocetul ursitoarelor și tu repeți stereotipul,asta este viața,cedând fără a încerca să zbori măcar odată,să ai curajul nebun de a fi un Icar modern,chiar dacă cazi vei deveni o legendă.Trăiesc în această gară,mereu am avut o spaimă,de a nu mă contopi cu ea,de a nu mă mai recunoaște,iar glasul meu ar deveni un megafon ce anuță la infinit,trenuri și rute,numărătoare vagoanelor începe cu numărul unul de la locomotivă,această teamă creștea în mine proporțional cu fiul meu,eram dator,mă simțeam dator,să îi las un destin,moștenirea mea să îi fie o cunună și el cumva să fie ocrotit prin timp,de suferința și alegerea trenului,îmi era teamă că mă va acuza ,că nu îl îndrum,nu îi cumpăr un bilet,spre o destinație,minunată,eu care le cunosc bine,le simt viu originea,această teamă îmi dispăru,prin apariția,fetei-crin cu buzele-păsări.Destinul fetei-crin,este cumva legat,de al fiului meu,amândoi au aceeași inocență,ea își trăia copilăria încă vie,a satului din basme,rătăcea ca un copil prin amorțeala,unui peisaj,care o domina involuntar,amorțeala cuvintelor,opace și ne aderarea încă solidă,la o destinație,care să o lumineze.Îmi ridică teama cu o singură privire și un zâmbet ca un zbor,eu doar îi mulțumii,că a venit,simplul,doar un mulțumesc,ea a devenit atunci o lumină,ochii ei au renăscut din cenușa strânsă prin timp,am simțit,că este o fericire,cineva o recunoscuse,o privise pentru prima dată în totalitatea ei,o privise întreg,fără piese lipsă,era pentru prima dată,Ea,fata-crin.Nu mai am teamă,nici de fiul meu,el singur,își va alege trenul,simt asta,prin fericirea care mă privește zi de zi,cu iubirea care o dăruie prin privirile încă inocente și fără umbre,la fel și fata-crin cu buzele-păsări,urcându-se în trenul ei spre casă,mă salută cu promisiunea,că fericirea ei o va dărui și altora,necondiționată de nimic și fără rezerve,eu să o aștept mereu în gara unde naveta ei face popas.Acum plec,spre altă poveste,spre alt destin,am să o aștept,destinul meu este o sală de așteptare,dar nu mai am teamă,dar nici curajul să mă urc într-un tren,rămân un călător desculț,fără o destinație precisă,,,La Revedere,,,Prieteni!!!!