capitol introductiv

…o (și nu zero) după-amiază de sfârșit de vară, un deal de urcat, un walkman cu bateriile consumate, jumătate de copac. Atât se mai vede dinspre culmea cealaltă, o pereche de teniși obosiți care măsoară cu indiferență pasul urcând… împreună cu lăbărțate copite de vită…
V-am descris tabloul introductiv. Trecem la treabă: văcarul iubește vacile sale, le-a primit de la tatăl său ca zestre, adică să se mai căpătuiască nițel – pribegia prin Spania vreme de patru ani nu i-a pricinuit marea și râvnita… brânză.
Pe văcar îl cheamă puțină lume, dar dacă ar trebui să-l cheme, i-ar spune Titi – de la Constantin poate…
Pe văcar nu-l iubește multă lume, fiindcă nu-l știe. El, văcarul, trăiește oarecum izolat cu blândele lui vaci, urcând dealul pe o parte și coborând întotdeauna pe cealaltă.
Fiecare om are dealul lui.
Înserarea curge lin cu seninu-i roșiatic și splinul împlinit. Un singur om și-a luat aici dramul de fericire, fără să fie conștient prea tare de asta: văcarul.
Vacile lui au nume firești – zilele săptămânii: Dumana, Joiana, Sâmbotina…, iar Titi le-a învățat să fie libere, nu le-a ținut cu funii decât primele lui două-trei zile de văcărit. I se părea că-i un păpușar cu funiile alea în mână și nicidecum văcar, era sub demnitatea lui să devină astfel… păpușar.
Libertatea vacilor era sacră, ele alegeau locul unde să pască. Titi avea convingeri democratice. Nu înțelegea deloc ciobanii, că doar vreo doi ciobani cunoscuse, (însă niciun văcar), ei bine, nu înțelegea cum de își obligă ciobanii oile să pască unde știu ei când de fapt n-au gustat niciodată iarbă… (sau mai știi!...)
Astfel a hotărât în sinea lui (și apoi a aplicat hotărârea cu fermitate): vacile să decidă singure destinul lor păstoresc.
Ai zice, privind tabloul, că vacile au ieșit la păscut cu Titi și nu invers.
Ajuns acasă, însoțit de înserarea descrisă mai înainte, mână vacile în camerele decomandate, le instală comod, apoi, după mulsoarea inerentă și după restul trebilor, inclusiv curățenie, Titi merse la tăticul lui să-i mulțumească în felul anume pentru pacea dăruită odată cu văcuțele. Concret, să bea împreună un gât de rachiu, să-i aprindă cu bricheta țigara moșului (Titi nu fuma de față cu el)… și să sporovăiască despre cum începe să se usuce iarba, și că mâine precis va cosi niscai fân, deși-i destul adunat, parcă n-ar strica olecuță în plus, nu se știe cât o fi iarna de lungă…
Discuția se încheia mereu cu același ceremonial: „Prost îs, tată…”, „Mda…”, „Să fi venit acasă mai demult, aș fi avut douj’de vaci…”, „Că bine zici, Titeo.”

capitol și mai introductiv

La înmormântarea moșului n-au venit decât vreo opt neamuri. Titi nu se preocupă prea tare de asta, vorbi cu popa, prin țârcovnic, pregăti cele trebuincioase îngropăciunii cu pomană puțină și cu carul tras spre dealul anume de patru dintre văcuțele mai destoinice.
Lui Titi îi umbla o mâncărime prin creier, să pună toate văcuțele la cortegiu, dar erau mai numeroase decât neamurile și… ce-ar fi zis lumea?!…

Ploua mărunt, fiindcă deja se făcuse toamnă până m-am gândit eu să vă povestesc mai departe, și uite că a murit moșul…
Ploua mărunt de-ți dezlipea oasele. Titi nu băga de seamă, nu că n-ar fi avut… seamă. Fără nicio lacrimă, conduse înapoi în grajd văcuțele. Își aprinse o țigară (liber), cercă un gât de rachiu, dar nu mergea. Un nod în gât, bine instalat odată cu pustiul ogrăzii, îl ardea crescând până când deveni ghem de foc și Titi socoti că focului îi trebuie apă, așa că se puse pe un plâns molcom ca și ploaia.
Se mai uita din când în când spre prispa goală, un pic spre poartă și nu că se ferea de lume, să nu-l vadă smiorcăindu-se, dar poarta i se păru un dușman acum. Își puse în minte să o dărâme. N-a dărâmat-o.
Trecură zilele, dar nu și nopțile. Nopțile au rămas înfipte în sufletul lui Titi, în care amarul au găsit confort sporit.
Într-una din nopți dormi profund și visă. Uită însă ce-a visat. Buimac, se frecă la ochi și se duse, stereotipie, ce vreți, se duse-n grajd, mângâie vacile pe spatele lor lat, le luă scaieții prinși și simți ceva straniu. Se întâmplase ceva.


Dură un pic până se dumiri că lipsește taman Dumana, vaca favorită… Cum de nu-și dăduse seama subit? Asta-l frământă amarnic. Cum de nu observase imediat lipsa vacii?!… O căută peste tot, prost cum era și năuc, o căută până și pe sub paturi…, prin odaia de la deal, în chiler, în bucătăria de vară… nimic, văcuța nu-i.

Porni în fugă, bezmetic, pe dealuri. Nici urmă de vacă. Se întoarse acasă, o căută minuțios, de parcă ar fi fost găină și nu ditai vaca. Dădu fân din belșug celorlalte, trase ivărul la grajd, încuie și poarta și pe aici ți-e drumul…
Înainte nu saluta de obicei pe nimeni, trecea cu capul în pământ, acum însă trăgea de mânecă pe oricine găsea în cale, ba intră chiar și în bodegă, dădu buzna în biserica goală, întrebă pe părinte, pe baba de la lumânări: „N-ați văzut-o pe Dumana, văcuța mea?”
Trecu de două sate, ajunse în centrul comunei. Aici lume mai multă și străină, ca în Spania.
Nu îndrăzni să întrebe chiar pe toată lumea dacă i-a zărit cumva vaca, îi fu oarecum, dar îi da ghes sufletul să-ntrebe…
Zări un om al legii, un polițist, poate chiar șeful de post, gândi privindu-i ditai burdihanul.
Îi povesti cu lux de amănunte cum a fost el în Spania, cum tatăl său i-a dat vacile, cum a murit apoi, cum el iubește tare văcuțele și, în sfârșit, că Dumana a dispărut.
Polițistul îl ascultă cu prefăcut interes (se gândea să ajungă mai repede la soacră-sa, că așa i-a zis nevastă-sa: „Să vii spre prânz la mama, c-a făcut borș de cucoș, cucoșul ăla pe care n-a vrut să ți-l dea ție l-a rupt câinele vecinului, l-a găsit aproape mort și ți l-a gătit ție acu’…” și cum să nu meargă s-o mustre pe babă cum că mai bine i l-ar fi dat lui…!!!).
„Măi, omule, nu pricepui o iotă, vaca ta a plecat în Spania, a murit cine, ce vrei să-ți fac eu? Crezi că stau de pomană aciișa? Am treabă cu tâlharii ăștia nenorociți, nu sunt cu evidența vacilor.”…
Titi nu se descurajă, îi repovesti totul de la capăt, dar și mai încurcat, deoarece olecuță îi porni nervii. În sfârșit, polițistul îl îndemnă să meargă la tribunal la târg.
Întins chitit, direcția tribunal.
Ușile alea mari, înalte, forfota, furnicarul de lume care intra și ieșea ca la moară îl puseră în cumpănă. Nu știa cui ar trebui să i se plângă de lipsa vacii. Auzi în jurul lui pe cineva vorbind că i s-a furat juma din grilajul de la locul de veci din cimitir… „Aha!… deci hoții au fost. Cum de nu mi-am dat seama? Daaa, Dumana nu ar fi plecat ea de capul ei, nu ar fi părăsit domiciliul dacă nu o învăța și ajuta careva… Buun, gata, m-am dumirit, m-au călcat hoții de vaci. E groasă treaba.”
Întrebă pe un om oarecare: „Domnule, matale știi unde stă judecătoru’?”
„A treia ușă în fund, la stânga.”
Era un om înalt și subțire ca un arac din vie și ducea un dosar sub braț. Cred că era avocat sau…. Auzi la el în fund, la stânga, a treia… și merse într-acolo. Stătu ca boul vreme de un ceas, neîndrăznind să bată la ușă, doar-doar o ieși careva.
Lume ieșea și intra, dar nimeni nu-l observa pe el, să-l întrebe ce plângere are…
Începu să-l roadă reumatismul. Înțepeni destul cât, atunci când se deschise, a câta oară, ușa și dând să schițeze a intra, dădu să doboare taman pe judecător care poftea a merge la cantină:
„Ce dai, omule, buzna ca…” Când să zică ,,boul’’, Titi rosti:
„Vaca, mi-a furat vaca, domnule! Aș vrea să pun plângere la judecător. Îi spui matale, rogu-te, că eu nu știu vorbe pentru ’mnealui judecătoru’…”
„Așteaptă-mă aici, mă întorc, vorbim, bine?”
„Vă mulțumesc, vă sărut mâna. Da, oi aștepta icișa.”
După… Dumnezeu știe cât, lui Titi nu-i funcționa seama, așa că nu băgă, așteptatul luă sfârșit. Omul nici bătrân, nici tânăr, nici gras, dar cu burtă, nu chiar cât a polițistului din comună, veni. Îl luă de braț pe Titi și-l introduse în biroul judecătorului, birou ce i se păru bietului om o magazie de cărți, de hârtie multă, doar priveala spre lemnăria de pe pereți și scaunele enorme îl domoli un pic și… își luă ochii rămași o vreme rotiți slobozi în jur și se zgâi fix la judecător, căci el era.
„Tinere, ți s-a furat vaca, ai declarație la poliția de care aparții?… Eu nu pot să judec decât tâlharii pe care dovedește să-i prindă poliția sau să fie dovezi de la dumneata c-ai știi cine e și noi îl chemăm, pricepi?”
„Îhî, Dumana mea nu mai e. – Uite dovada. Ea n-ar fi plecat singurică, zi și matale. M-am găsit cu polițistul din comună și m-a îndemnat aici.”
„Foarte bine, foarte bine.”
Se prefăcea că răsfoiește un dosar, murmurând în barbă „Ãsta-i nărod, da’ bine-i că…” Rosti apoi:
„Domnule…”
La auzul vorbei ăsteia, Titi privi înapoia lui, gândind că se adresează altuia, deși nu zărise pe nimeni altul în odaia judecătorului.
„Domnule, da, dumneata, tinere, trebuie să scriem o plângere, numele și prenumele, data nașterii și de ce…, mama, tata, domiciliul dumitale și cel al vacii, numele hoțului pe care-l știi sau bănuiești, scrie tot aici, na, ia hârtia asta…”
„Să trăiți, da’ io cu cartea nu prea știu bine, am numai patru clase și nu scriu ca…”
„Uf!… Zii! Las c-o scriu eu, zii tot.”
Și Titi povesti tot ce-l iscodea jupân judecătorul: numele – Titi; prenumele – Văcaru; data nașterii – noaptea de Sânziene, în anul cu cutremurul ăla mare, când a murit lume, în 77 parcă; mama a murit, anu’ ăsta și tata, luna trecută; Scăiețenii din deal e satul; vaca stătea cu mine. Am fost și în Spania la căpșuni, dar n-am făcut bine, tata mi-a dat vacile lui, n-am avut grijă destulă pesemne… Și tot așa până ce judecătorul îl conduse politicos spre ușă, îmbărbătându-l: „Mergi acasă, tinere și grijește de celelalte vaci. Te chemăm noi la judecată, îți punem carte poștală. Să vii numaidecât, da?… Hai, mergi în pace, de acum noi ne ocupăm.”

Titi simțea că trăia fericirea adevărată – cuiva îi păsa de el și de necazul lui: ,,Doamne, mulțumesc, uite, vezi că există Dumnezeu?!’’

adevăratul capitol introductiv

Stați așa, vă spun eu acum povestea cum a fost. Mi-a povestit-o nărodul ăsta de povestitor, dar nu merge așa, trebuie mână de scriitor aici și pretind cu înfumurare că eu chiar sunt un scriitor…

…deci, Titi a plecat la mănăstire. Nu direct. A zăbovit nițel pe la balamuc, apoi o asistentă mai miloasă, rară în timpurile astea vitrege, l-a îndemnat să meargă în călugărie…
De ce a sfârșit Titi la o mănăstire, ca frate?… Și, ajuns aici, de ce a refuzat cu vehemență să fie repartizat la vaci?

Iubea vacile, dar nu se mai crede demn de o misiune atât de… înaltă. A preferat să primească slujba de a îngriji de grădină, cică pătlăgelele și ardeii, ceapa și leușteanul nu se lasă furate cu atâta ușurință …

A trecut printr-o dramă existențială majoră. Psihologii ar avea obiect de studiu și s-ar învrednici să găsească în acest Titi teren de exploatat nemărginit… Numai că Titi a preferat însă să apeleze la popi.

Titi nu mai e democrat. Titi a îmbătrânit destul.

Titi, acest nume ca de claxon, trebuie să fie un claxon pentru societatea românească și bănuiesc că nu doar, poate chiar acea comunitar-europeană. Titi devine leit-motivul luptei pentru înnoirea mentalității privitoare la idealul rămas veșnic un ideal numai… în ce privește justiția.

Societatea are nevoie de justiție. Legea este coloana vertebrală în rânduiala între oameni. Dintotdeauna omul și-a dorit cu înfrigurare să aibă parte de justiție dreaptă, drept pentru care a murit sau doar și-a sacrificat libertatea.
În urmărirea acestui ideal s-au creat multiple organizații care au luptat și luptă pentru respectarea drepturilor omului. S-au bătut în cuie legi universale. Bătutul în cuie îmi trimite gândul la răstignirea lui Iisus, dar arunc acest gând blasfemic…
Toată lumea știe și cunoaște (din strădania multiplelor organizații care luptă pentru apărarea drepturilor omului) legile și drepturile. Rămâne acum să se înființeze multiple organizații care să lupte pentru aflarea cărui om i se recunosc și i se dispută drepturile alea… Drepturile omului… Mda, le-am însușit, dar nu știm cine-i omul!
Eu, scriitorul, sunt profund marcat de povestea povestitorului. De aici, din această profunzime, izvorăște taman ditai incoerența narațiunii…
Titi e la mănăstire. Eu nu. Nu încă.
Titi a avut parte de multiple chemări în fața instanței de judecată, chemări pricinuite de succesele încununate ale slujbașilor bravi ai statului, care în munca și priceperea lor neîndoită au prins hoțul vacii Dumana.
Hoțul a fost aspru pedepsit. I s-a dat o sentință dreaptă, ca astfel, satele dimprejurul lui Titi și chiar cel al lui Titi să nu mai aibă pățanii devastatoare moralicește precum…
Pentru fapta sa, hoțul a fost trimis la închisoare pentru o vreme de șapte ani, ani în care vacile vor fi libere și casnice, sau grajdnice, după libera lor poftă…

Păi, foarte bine. Iată o societate bazată pe ordine, pe lege, în care anarhia este înfrântă, dreptul proprietății sfințit, iar lumea văcărește pașnic în istorica ei menire…

Atunci cum de a luat Titi drumul mănăstirii via balamuc?… De mila hoțului?

Nu. Titi a înțelepțit. N-a apucat să înțelepțească lent, odată cu albirea părului și a bărbii, cum e firesc la sat, n-a înțelepțit din statul la bodegă sau pe la șezători, nici citind Platon, Schopenhauer, Eminescu, Nietzsche, Heidegger, Bergson, Vulcănescu, Moromeții și Amintiri din copilărie – neavând altceva de făcut în timp ce vacile ar fi păscut pe dealul moștenit de milenii din neam în neam… Titi a înțelepțit într-o zi. Brusc. Subit. Instantaneu. Printr-o revelație indusă mai ceva ca în laboratoarele de înaltă tehnologie genetică: …executorul judecătoresc.
Da, executorul judecătoresc i-a confiscat cele nouă vaci rămase în dărăpănătura lor de grajd, ia-a pus sub sechestru tot avutul.
Și e firesc așa.

Titi a înțelepțit „pătruns” de acest firesc, de această normalitate evidentă și vital necesară. Da, este drept să i se confiște totul. Asta a înțeles cu prisosință Titi.
…iată pentru ce i s-au confiscat, direct sau indirect de către stat, blândele și pașnicele vaci lui Titi al nostru național:

Pagina 13

O (și nu zero) vacă egal prețul contribuant la elaborarea legilor. Legiuitorii nu pasc, ei mănâncă și stomacul lor nu digeră substanțe care ar impieta asupra gândirii lucide…

O (și nu zero) vacă egal prețul contribuant, pe cap de văcar, la înălțarea și întreținerea edificiilor unde viețuiesc cei care elaborează legile, că doar n-or sta într-un… grajd.

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului școlirii tuturor celor din slujba dreptății… inclusiv tot ce înseamnă gătirea intelectualicească a acestora…

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului întreținerii palatelor dreptății și a celor care într-o manieră dumnezeiant de specială viețuiesc și în spiritul aplicării legilor pe niveluri, unii egali în fața legii și nu li se aplică, alții, ceilalți, egali în fața legii și li se prea aplică legile țapispășitorist și vendetisto-profilactic chipurile.

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului muncii polițistului, procurorului, avocatului, grefierului, aprodului, tuturor cheltuielilor implicite… pe și sub mână…

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului întreținerii miilor de slujbași și a familiilor lor, cât și a lăcașelor numite Închisori… plus cheltuieli majore cu organizarea așa-ziselor sisteme stră-ierarhizate aberant, cu multiplă administrare… cheltuială pusă acuzator închisului, zis cap de hoț… - știți cât costă întreținerea unui hoț? Și nu zice nimeni cât costă întreținerea unui cap de… generic custode de hoț…

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului întreținerii în închisoare a nesăbuitului și nelegiuitului hoț și tâlhar de vaci…

Pagina treișpe e de mult depășită… mai avem vaci?

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului presupusei reeducări și reintegrări a hoțului de vaci…

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului întreținerii unor instituții care luptă împotriva corupției văcarilor care vor să corupă pe cei din sistemele statului…

O (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului întreținerii celor care scriu despre toate acestea…

(Cum? S-au mântuit vacile? Erau doar nouă. Aha, păi să se împrumute, nu știu, să crească mai multe. Ce treabă am io cu văcarii? E menirea lor… fir-ar…)

Așadar, am lăsat mai la urmă ideea de principiu. De ce s-a dus Titi la judecată? A, să i se facă dreptate și i s-a făcut. Uite, hoțul a primit ce merita, va sta șapte ani la cușcă… Brava, doamnelor și domnilor… Dar biata vacă Dumana unde-i?
Se poate ajunge cu sau fără vacă până la CEDO… nah! Nu-i rău!
Ba e rău.
Legea urmăririi în regres a celor care greșesc și errare humanum est – gândea înțelepțitul, este dar nu este… Deci, încă o (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului… despăgubirii cedo-iste…

Și pentru toate acestea, văzând pe stradă un văcar, întoarce lumea capul, că pute… iar în dreptul stră-dreptăcioșilor slujbași ai statului ridică frumos pălăria…

Văcarul are pensie pentru când nu va mai putea mâna vaca, un bănuț impozabil, iar stră-dreptăcioșii slujbași ai statului au pensii stră-speciale… deci încă o (și nu zero) vacă în contul contribuant prețului…

Înțelepțirea, iată, a intervenit vindecător.

Titi știe că dreptatea este la Domnul din Ceruri, acolo unde nu i se va cere vaci, acolo unde răsplata văcăritului făcut cu smerenie este Lumină și veșnicie…
Titi a înțeles că a meritat să piardă toate cele zece vaci numai pentru a putea fi pătruns de această înțelepciune…

Acum eu, scriitorul, nu-ș ce să zic. Îmi pare că are dreptate Titi… și nu are… rostul lucrurilor e bun, toate-s bune, numai că uzul lor adesea este întinat de necinste…

Legile sunt un instrument în mâna omului pus anume să le mânuiască, precum e sapa țăranului, precum e unealta mecanicului, precum e bisturiul chirurgului, precum condeiul scriitorului, precum…
Þăranul mai taie și porumbul uneori, nu doar iarba rea, bisturiul mai nimerește și câte-o venă, (sau Doamne ferește-mă de Ciomu) condeiul o ia adesea razna, nimic nu-i perfect… ba chiar și văcarul are hibele lui… să nu mai spunem de… hoții de vaci…

Necazul este că „toată lumea plătește” pentru erorile muncii, doar slujbașii statului foarte …nu.

Taman cei plătiți din bucătura celor care produc bucătura, mănâncă mai mult și nu plătesc pentru experimentele lor ,,de-a munca…’’, sau pentru lehamitea lor nobilă și disprețantă față de… văcar…
Nedreptatea nu o produce văcarul, nici hoțul, nici polițistul, nici procurorul, nici judecătorul, nici legea.
Nedreptatea o produce moralitatea din ce în ce mai subțirie… Nedreptatea o produce iluzia c-am fi noi Dumnezeu cumva… Nedreptatea vine din acceptarea ca normalitate, ca ceva firesc și inevitabil, din frica de a fi umani, înainte de a da frâu liber nevoii de a fi drepți…

Ce s-ar întâmpla dacă mecanicul de locomotivă n-ar opri din când în când în câte-o gară?… Ce i s-ar face acelui mecanic?…

Ce s-ar întâmpla dacă tot văcarul s-ar călugări înțelepțit cumva?… Ce-ar mai mânca nevăcarul?…

Dumana, biata de ea, a sfârșit într-un mod firesc, măcelărită demn, mâncată demn, uitată demn… - Hoțul, în speranța lui oarbă că va scăpa cu iertarea sau cu o pedeapsă mai ușoară, a cheltuit vaca pe avocați, pe pachete la închisoare, nu s-a bucurat de ea… și normal că regretă fapta.
În închisoare, aproape toți, mai ales slujbașii statului i-au spus „băi hoțule” de atâtea ori, încât atunci când a scăpat din cușcă, nedumerit, a luat calea mănăstirii…

În calea lui, undeva pe un deal, păștea o vacă însingurată… De milă și din instinctul indus de atâtea „băi hoțule”, s-a comportat ca atare, a luat văcuța singuratică de funie și a plecat în lume… rătăcind drumul ce l-ar fi dus la mănăstire și nimerind pe cel de întoarcere la… închisoare.

De data asta, nu i-au mai dat șapte ani. Din compasiune firească, i-au dat doar trei ani. Ceea ce dovedește faptul că judecăcioșii au totuși… suflet bun.

Capitol încheiere…? – în viața următoare, într-o lume a oamenilor… și nu a sistemelor.
Scriitorii nu, ei nu vor fi înțelepți niciodată…, vor scrie mereu despre aceste lucruri mărunte și idealizate și pretențios numite artă… Adevărata artă o face numai cel ce iubește munca lui… și întâi de toate nu uită o clipă că este OM.

Ultimul rând: (pasaj ilizibil). Dar cel mai tare dorește autorul să mulțumească tuturor brațelor care au muncit pentru ca el, nemernicul scriitor, să mănânce…
………………………………………………………………………………………………
Trecând vreodată și voi dealul, veți găsi, ca din întâmplare, un walkman cu bateriile consumate, zăcând uitat în țărână. Veți înțelege rostul lui…