Vasile, dacul de la Sarmisegetuza


Toamna este superbă în munții Orăștiei. Cerul este necrezut de limpede.
Mi-au trebuit zeci de ani să mă decid, să aloc timp și resurse și să vizitez cetatea Sarmisegetuza regia. Orice idee sau text despre daci m-a interesat din totdeauna. Dar era totul doar teorie și faptul că trăiesc în România și că munții Orăștiei și Grădiștea nu sunt situate pe lună era pentru mine un fel de mică trădare a mea, în fața mea, personală și neplăcută.
La fel multora dintre noi, drama poporului dac îmi dă o neliniște inexplicabilă, un fel de vină a tăcerii urmașului ce se face că nu aude sau că nu înțelege o parte inconvenabilă a istoriei familiei lui.

După ce în 2007 ajunsesem la câțiva kilometrii doar de cetate făra a o putea vedea, din motive uluitoare, care de asemenea merită o menționare scrisă, am reușit asta patru ani mai târziu. Deja a trecut un an și mai bine, din septembrie 2011, iar eu nu am scris cele câteva impresii ale vizitei, neobișnuite pentru mine. De aceea îmi reproșez faptul că nu menționez sau că nu am menționat undeva, cumva, când încă amintirea era proaspătă, firul uimitor al trecerii prin acele locuri.

Am avut discuții pe tema istoriei cetăților dacice și cu gazda noastră de la un motel din Costești. Știind că dorim să vizităm cât mai documentat posibil cetatea Sarmisegetuza, a rugat pe cineva, un numit ,,Vasile,, care este de loc dintr-un sat mic și uitat, doar câteva case, pe o culme situată între satul Grădiște și cetatea dacică să coboare a doua zi pentru a ne îndruma în această vizită.

Am stabilit prin telefon să ne întâlnim la o răscruce a drumului, ușor de recunoscut, unde el cobora de pe acea culme locuită. Era un om obișnuit la prima vedere, prietenos și sincer. Ne-am împrietenit repede. Noi eram două familii venite împreună. El ne-a propus să mai așteptăm puțin pentru că mai avea acolo o întâlnire. Așteptând, am început să solicităm informații despre ceea ce ne interesa pe noi.

Vasile răspundea cu o sinceritate ieșită din comun dar și cu un conținut dens și uimitor de informații. Era pregătit, mai degrabă era inițiat, știa tot ce se poate ști de către un muritor, despre poporul dac: preistorie, ere, ani, locuri, regiuni, nume, date, statistici, păreri, opinii, istorie romană, istorie europeană, războaie, politică, strategii, victorii, înfrângeri, legende, detalii, esențe, nuanțe, tradiții, lexic, legende, folclor, vestigii, tendințe, dacologie, congrese, trecutul îndepărtat și recent, evul mediu pentru daci…

Vasile era dac.
Căutase cu strădanii mari, zeci de ani, în rădăcinile familei lui, de pe acel vârf de munte și știa că până pe la anul 1500 ai lui erau originari tot de acolo. Era pătruns, și fusese pătruns toată viața lui că este realmente un descendent al celor ce muriseră în cetate, în războiul dacoroman.
L-am reîntrebat serios :
,,- Cum adică, sunteți dac !?”
Și ca să prind întregul din ființa lui l-am privit atent în ochi, să-l prind cu o cât de mică adiere de nesiguranță.
Nu era acolo un câmp metafizic ci doar niște oameni. Noi, și ne bucuram de o toamnă
căldă, pe marginea unui drum.
Iar Vasile era cu siguranță un dac.
M-am gândit atunci la cărți, la Academie și academicieni, la Hașdeu și Densușianu și la toți dacologii, cei care au vibrat din biblioteci la frumusețea ideii de a fi dac. Parcă voiam să îi chem și să le arăt și lor făptura aceea simplă și sinceră. Părea nefiresc ceea ce se petrecea din cauză că, de fapt, era prea firesc.

Prezentarea cetății și a împrejurimilor de către Vasile a fost fascinantă, el fusese acolo mereu, parcă eram la o reconstituire la care martorul arată cu precizie fiecare detaliu a ceea ce se întâmplase. Studiase toată viața, din copilărie, zeci de ani, piatră cu piatră Fusese prezent la săpături, încă de copil, îi cunoștea pe toți arheologii implicați, știa cum s-a dezgropat cutare și cutare detaliu. Știa cum se turnaseră acolo fragmente din filme și îi cunoștea pe regizori și pe actori. Știa ce oficialități vizitasera vreodată cetatea și avea amănunte și informații pentru orice putea fi legat de cetate

Parcă și Decebal însuși era prezent. Vasile a decis parcă să ne facă să înțelegem ce s-a petrecut acolo acum 2000 de ani, în cele două ore în care am parcurs căderea Sarmisegetuzei. Era punctul cel mai dureros al lui Vasile. El era transferat în timp, nu mai era științific, era viu și noi eram la fel de vii, doar că nu eram îmbrăcați în daci. De aceea regret că nu am scris totul după ce am ajuns acasă.

Dar pentru mine, Toma necredinciosul, punctul culminant nu era încă trăit. Am dat ocolul incintei după ce am înțeles atacul romanilor asupra cetății ce părea și era practic de necucerit. Am aflat ce informații concrete au primit romanii în urma unor trădări și de la cine și cum a fost posibil, atacând simultan pe crestele cutare și cutare, șapte la număr, ce se vedeau în zare tăcute acum, să se reușească o cucerire murdărită de trădare.

Nu știu dacă Vasile spune și altora ceea ce ne spunea nouă, cu o aceeași pasiune, sau noi apăsaserăm inconștient pe un buton secret al lui.
A povestit apoi, despre intrarea tragică a romanilor în cetate, a pustiirii cetăți și a incendierilor ce au avut loc. Au ars, spunea Vasile, totul, inclusiv hambarele cu grâu, rezerva uriașă a statului dac, și ne-a arătat unde erau amplasate aceste hambare și cât erau ele de enorme, de parcă el locuise atunci în acea curte a cetății. Eu aveam îndoieli, fiind inginer, despre cantitățile de grâu și despre precizia lui de a ne arăta cu siguranță toate astea. Atunci Vasile mi-a spus să mă aplec și să mă conving singur. Mi-a spus să sap cu degetele în malul înalt de câțiva metrii de pământ ce acoperise totul. Era o țărână gălbuie ce practic ne despărțea pe noi de daci, adică cele 2000 de ani de trecere.

Am văzut atunci căzând în palma mea niște grăunți negrii de grâu. Erau boabe adevărate din grâul ars de romani. Perfecte ca formă, doar negre, carbonizate și ceva mai mici decât boabele de grâu pe care le știm noi. Atunci am avut niște emoții mari și nu puteam crede. Mă uitam la cele câteva boabe și mi se părea că aveam o trezire dintr-un somn. Vasile nu spusese o poveste, un scenariu de film istoric, sau o filă de carte, el trăise încă o dată, ca o rudă adevărată, care bocea povestind, ceea ce s-a petrecut cu adevărat.
Altarul de andezit, sau toate celelalte vestigii, era moarte, erau pietre și atunci, în vremea dacilor și nu mi-au spus mare lucru. Dar grâul era viață. Grâul era altceva.

Am oprit pe marginea drumului, la întoarcere, să admirăm râul Orașului ( de la cuvântul Orăstie și nu de la cuvântul oraș) iar eu, de teama de a nu dăuna cumva cele câteva boabe puse într-un cornet de hârtie am vrut să le transfer într-un plic pe care îl găsisem în mașină. Dar, din neatenție, un grăunte a căzut dintre degetele mele în iarbă. Toți patru am căutat multă vreme acel grăunte, dând la o parte fiecare firicel de iarbă, însă nu l-am mai găsit. Acel grăunte voia să rămână acolo. Eu am fost trist diin acel motiv toată ziua.

După ce l-am cunoscut pe Petru Dincă și am aflat despre limba pe care o caută el, grăunte cu grăunte, la fel acelora din malul săpăturilor de la Sarmisegetuza, am dorit să îi văd Dicționarul. El este la fel ca și Vasile, știe totul despre cuvintele dacilor și numai crezându-se dac poate face ceea ce face. Citind cuvintele din dicționar am avut aceeași stare cu aceea a pipăirii grâului incendiat.

Bineînțeles că aceste idei și aceste stări nu se pot cuantifica științific. Aici este vorba despre altceva. Nu știu despre ce. Vasile a intreprins el însuși mai multe studii directe asupra memoriei colective a zonei imediate cetății și ne-a spus multe lucruri uluitoare. Nu știu câte sunt menționate, scrise undeva pentru a fi păstrate măcar. Ceea ce am înțeles atunci a fost ideea că de fapt cele două mii de ani nu au șters cu totul identitatea efectivă de daci, a unor oameni în carne și oase. Tot așa s-a întâmplat și în anul 2008, când am cunoscut la biserica din Densuș un om de asemenea dac, preotul acestei biserici. Aceasta constitue o teză ieșită din comun pentru un act științific serios al arheologiei. Dar știința aceasta are alte reguli. Rigiditatea actului arheologic și canoanele științifice analitice nu se vor îndupleca niciodată să accepte măcar o iotă din viața însăși. Din păcate.

L-am rugat pe Petru Dincă să îmi trimită două exemplare ale dicționarului cu gândul să refac excursia în acest an și să îi duc un exemplar și lui Vasile. Ne-am înțeles atunci, la Sarmisegetuza, să străbatem împreună drumul încă vizibil, de pe coamele munților, ce lega atunci cetățile dacice, cu plecare de la Costești, Blidaru și sosire la Sarmisegetuza. Dar nu am reușit să mă țin de cuvânt.

Poate vom reuși la anul să îl revedem pe Vasile și frumoasa vreme de toamnă din munții dacilor.