...la câteva secunde după mărturisirea femeii, atunci când cerul se întunecase, iar picături timide străpungeau liniștea apăsătoare a dimineții, bărbatul solid fu primul care reacționă. Cunoscuse mult prea bine chipul și reflecția răului cu ochi verzi în anii care au trecut, dar era mult prea apropiat de prietenul său pentru a schița măcar o urmă de scepticism. Astfel, acesta rămase în umbră, cugetând, așteptând clipa senină a dreptății. Iar clipa sosise, ca o mângâiere caldă a iubitei în fapt de seară...
Mâna dreaptă se îndreptă tăcută spre revolver, căutând instrumentul răzbunării. Simți o plăcere tremurătoare când atinse metalul aducător de moarte, apoi zâmbi. Necruțător și rece, glonțul porni spre ultimul drum al existenței sale vremelnice, setat pentru a străpunge, pentru a sfărâma, pentru a ucide. În nanosecundele decisive, când totul încremenise într-o sferă inerentă, primară, bărbatul puternic își îndreptă privirile spre o lume încastrată în trecut, spre alegeri mai puțin dureroase și, totodată, mai puțin satisfăcătoare...
Îl văzuse printre alternanțele revelatoare, îi surprinse durerile necruțătoare provocate de absența reciprocității. Le cunoștea, încercase să le alunge, să le mintă, să le închidă în temnița revoluției intestine. Dar prietenul său era configurat pentru anihilarea sinelui, era pregătit să-și alunge ultima fărâmă de demnitate.
"Boierule, de ce nu vrei să renunți la fata asta? Nu vezi că nucleul ei este distrus, nu vezi că nu atrage prin nimic? Ochii verzi conturează doar o gaură neagră, te atrag prin frumusețe, prin zâmbet, prin candoare, dar sfârșește prin a te transforma într-un satelit lipsit de voință".
"Crezi că eu nu știu? Dar nu am alternativă, pur și simplu e ultima soluție. Afecțiunea mea este pe sfârșite, devine un apendice inutil. Iar dragostea ei pentru mine este reală".
"Ești prostuț, să știi. Ea nu simte nimic, doar durerea pierderii acelui Cineva dintr-un moment care nu se mai întoarce. S-a întâmplat să te așezi, încăpățânat, în drumul ei, să încerci să o salvezi, martir lipsit de sens ce ești. Dar ea este moartea pasiunii, iar tu vei sfârși în durere și mâhnire"...
Nu reușise cu vorbe, dar așteptase, răbdător, ca Ochi verzi să trădeze sentimental, pentru ca apoi să trădeze ideatic. În final, cei doi îndrăgostiți au urmat o cale paralelă cu a sa, cel puțin în acele luni ale deznădejdii. Se simțise uitat, neglijat, dar știa că prietenul său trebuia să treacă prin cele zece munci ale lui Hercule, să sufere în celula cuplului, pentru ca apoi să cunoască adevărul și să-l iubească pentru esența sa...
Erau zile întunecate și nopți sfâșietoare de când bărbatul solid se cufundase în propria-i dilemă, într-o continuă luptă cu subconștientul. Alegerile sentimentale declanșaseră furtuni de conversație inutilă în acel an de grație. Așadar, în timp ce glonțul se desprinse curajos din închisoarea revolverului, discuțiile cu prietenul său cel mai bun se învolburară în mintea sa blocată în trecut. Replici fără rost acum, analize psihologice, mai mult sau mai puțin valoroase, zâmbete sincere și fantasme nocturne, ochi albaștri și seducători. Părul ei îi cutremura centrul crezut rezistent, privirea ei suavă și inocentă îi activa vulnerabilitatea, spontaneitatea ei îl arunca în genunea incertitudinii, apropierea ei îl făcea moale și absent. O dorea, conștient chiar, dar era rupt între morala reală și atracția inexplicabilă. Prezența ei îl umaniza, îl atrăgea, dar respingea din start speranța, ucigând fiecare moleculă, fiecare celulă afectivă. Fusese viu, apoi trecuse brusc în conturul unui prezent palpabil...
La jumătatea distanței dintre pistol și spatele vulnerabil al femeii, bărbatul negricios rememoră clipele teribile ale revoluției dar, mai mult decât atât, își aminti conversațiile nocturne sau matinale, însoțite de câte un oftat, o cană mizeră de cafea și câte un baton din ciocolata lor favorită, înainte să dispară definitiv de pe piață, ucisă de criza economică. Regretau multe, dar revolta le oferise o ocazie unică, pe care amândoi o îmbrățișaseră cu drag, pregătindu-i cântece revoluționare și ode de îndrăgostiți. În momentele de sinceritate dură, atunci când cei doi alegeau să stea de gardă împreună până la răsăritul soarelui, recunoșteau că nici o femeie nu străpunsese zidurile de apărare ale fortăreței inimii. Dar bărbatul solid recunoscuse că una singură aproape reușise, prin învăluire, prin spontaneitate și dorință mascată. Dar ochii ei se stinseră prea devreme: nu moarte, nu părăsire voluntară, nu dureri indescifrabile, doar uitarea distrusese centrul unui destin în doi, metamorfozat în destin în unu...
Blocat între secunda fatală care ar fi spulberat spatele Ochilor verzi și momentul în care a ales singurătatea revoluției, bărbatul puternic închise ochii, cunoscând distrugerea, alienarea și universul unui nou început. Străpunse barierele viitorului și ceața care unește trecutul de prezent, simțind loviturile pe care le va primi de la prietenul său cel mai bun, tipul uscățiv, tragic îndrăgostit de iluzia unei priviri ucigătoare. Văzu cicatrici care se vindecau, regrete, iertare, apoi reluarea drumului revoluției spre o finalitate inerentă...
Momentul sosise, cu trei reflecții sonore: pocnetul revolverului, urletul de durere al femeii și strigătul de surprindere al rebelilor. Pentru o secundă pierdută în abstractul momentului, totul devenise și se pierduse. Tipul înalt și blond îi smulse pistolul din mână, dar se îndepărtă imediat, culcându-se instantaneu la pământ, alături de ceilalți rebeli, în ploaia artileriei guvernamentale. Trădarea căpătase o formă și se târâse în prezent, ca o râmă dezgustătoare, dar cu ochi verzi și înșelători. Prietenul său era în lacrimi, ca un copil, îmbrățișând femeia iubită, oferindu-i un ultim sărut, înainte ca privirea ei să strige trădare. Dar gândurile și ochii tipului solid strigau răzbunare, în vreme ce larma externă striga moarte. Urmase atacul nechibzuit, condus de îndrăgostitul trădat, salvarea prietenului rănit și desfigurat de o schijă rătăcită, o retragere în pripă spre un al treilea cuib, sfârșind cu iertarea pe care nu sperase să o obțină niciodată...
După câteva seri și între mai multe episoade de leșin ale prietenului său, bărbatul negricios se întoarse în clădirea cuibului părăsit. Circumspect, urmărind prin infraroșu vreo eventuală capcană, se apropie de intrare. Pentru o secundă fatală, crezuse că trupele guvernamentale au luat corpul femeii, lăsându-i răzbunarea incompletă. Dar trădarea nu a fost privită niciodată cu bunăvoință de nici o parte combatantă. Întinsă pe canapeaua murdară, o păpușă înțepenită în efemeritatea trădării, părea să cerșească iertare umbrelor care îi devorau sufletul chinuit. Bărbatul nu se lăsă înșelat de nălucile nopții fără lună și se apropie de cadavrul care-și urma procesul firesc al descompunerii. După ce extrase glonțul din spatele femeii, tipul negricios zâmbi și se gândi la un mod de a păstra acest moment într-o eternitate care să-i aparțină numai lui. Îl va numi "glonțul care a salvat revoluția", îl va agăța de un lănțișor și-l va atinge în fiecare seară, pentru noroc. Apoi zâmbi din nou.
"Totuși, se anunță o seară destul de frumoasă"...