Mihai Hafia TRAISTA

CASTELUL DIN RÓNASZÉK (II)

(Roman)


CAP. 2 – ANTAL KURUKZ

„Eu o iubesc. Vitralii de cenușa,
Spre a ne despărți, se-ntemeiază,
Și cheia singură se-nvârte-n ușă
Singurătate spre a-i da și groază...”
Adrian Păunescu

Tânărul Antal Kurukuz, fiul administratorului celor cinci ocne de sare și al castelului din Rónaszék, nici la Debrețin, Buda sau Viena nu se simțea la fel de bine ca în această localitate de munte pe cât de mică, pe atât de frumoasă și de interesantă în care a pătruns civilaziția din Vest, încă din secolul al XV-lea, odată cu regulamentul ocnelor de sare care au fost exploatate, după părerea unora, încă din epoca bronzului, dar mai sigure erau Noctium Marmaticarum ale părintelui Simonchirs care scrie în cartea De Salinis Marmatiae că ocnele din Rónaszék au fost exploatate din anul 892.
Cu toate că spre sfârșitul secolului al XVII-lea ocnele aparțineau principelui Mihály Apafi, iar mai târziu lui Ferenc Rákóczi, pe la jumătatea secolului al XV-lea a fost deschisă ocna Kurukz, numită astfel în cinstea unui strămoș al lor, acest lucru dovedește că neamul din care făcea parte nu era cu nimic mai prejos de neamurile altor nobili mai bogați decât tatăl său Álmos Kurukz care în afară de venitul ce-l primea pentru administrarea celor cinci ocne și al castelului și de un domeniu în apropiere de Debrețin nu avea altă avere, dar nu aveau de ce să se plângă ocnele îi aduceau venituri foarte mari, mai ales ocna Francisc deschisă în 1795, deoarece cea care purta numele strămoșului său a fost închisă în 1707.
În urmă cu douăzeci de ani era mai greu, îi povestea tatăl său, veniturile nu erau atât de mari. Transportul cuburilor de sare se făcea cu căruțe. Dar acum e mai bine, de când, în 1822 s-a construit calea ferată, ce-i drept îngustă, destinată în primul rând transportului de sare care odată ajunsă în Máramarossziget pleca mai departe spre mai multe centre ale imperiului. Dar nu numai sarea era transportată spre oraș ci și bușteni de goruni, ba chiar existau și două vagoane de clasa a doua și unul de clasa întâia pentru transportul personelor. Astfel veniturile au crescut aproape dublându-se și bineînțeles s-a îmbunătățit și viața locuitorilor care intrau mai ușor în contact cu orașul de care îi despărțeau peste douăzeci de kilometri.
Populația localității în mare parte era formată din emigranți maghiari, germani, italieni, turci, tătari, cehi, slovaci, sloveni, armeni, polonezi, dar și din oamenii locului de naționalitate ruteană și chiar câțiva români și evrei, în total 1606 de locuitori, conform ultimului recensământ.
«Rónaszék e un mic Babel», râdea amicul său Alajos Zsigmond, student la Academia de drept din Máramarossziget care îl aduse la castel pe pictorul Andrzej Jankowiak.
Tatăl său se mândrea în fața fiecărui musafir de construirea căii ferate, aducțiunii de apă și de electrificarea localității, care acum era la fel de luminată ca Veneția. Dar cea mai mare mândrie al lui Álmos Kurukz erau băile de sare din spatele monumentului Sf. Ioan Nepomuk, care împreună cu nămolul din lacul Francisc atrăgeau o mulțime de turiști ceea ce a permis deschiderea câtorva restaurante, a renumitului cazino și a Grădinii Promenad în care cânta fanfara militară din Máramarossziget.
Printre negustorii atrași de câștiguri bune de pe urma turiștilor se afla și polonezul Adam Szukala care locuia la castel împreună cu soția sa Hanna, fiul Lucasz și frumoasa fiică Darka de care Antal s-a îndrăgostit din primele clipe în care a zărit-o, poate asta a dus la marea prietenie care s-a legat între el și Lukasz fiul negustorului.
Trecuseră trei ani de când Antal Kurukz absolvise secția de drept al Academiei din Máramarossziget. Tot aici și bunicul său după mamă Elek Norbert, absolvise în 1939 secția de teologie. Deși era o academie foarte apreciată de nobilii acestui spațiu răsăritean al imperiului, construită la începutul secolului al XIX-lea, la început ca liceu reformat, iar peste trei decenii contele Ioan Butter îl transformă în academie de drept cu secții de teologie, drept, filosofie și filologie, bunicul său o privea ca pe un lăcaș de destrăbălare a tineretului maghiar.
„Se pare că nu există alt loc în întreaga Monarhie Dunăreană în care să se vorbească atâtea limbi ca în acest lăcaș de destrăbălare umană, povestea bunicul său. Aici auzi vorbindu-se nu numai în maghiară și germană ci și în slovacă, cehă, ucraineană, română, ba chiar și în limbile croată și sârbă. Vlăstarii acestor nații studiază după o gramatică foarte răspândită nu numai în regat, dar pare-se și în întreaga Europă, în care declinațiile și conjugările sunt traduse atât în maghiară cât și în diferite limbi slave dar și în română. Am ținut în mână un exemplar al acestui manual de gramatică! Copilandrii care abia reușesc să pronunțe două-trei cuvinte în latină încep să învețe din această gramatică declinările, conjugările și diferite reguli gramaticale, iar toiagul din mâna preotului sau a profesorului laic cu mustață de husar îi ajută, le explică totul, ba chiar le ridică și moralul... și astfel, în câțiva ani – minunea minunilor! copilul uită limba natală și turuie în latină ca o moară stricată de zici că-i pui de râmlean și asta datorită unei garamatici de acum două sute de ani, a iezuitului Emanuel Alvares. Desigur în toată Europa, în școlile ordinului de care aparținea acest gramatician, multă vreme copiii învățau după gramatica scrisă de el, dascălilor nu le părea rău de joardele rupte pe spinările învățăceilor și iată la ce rezultat minunat s-a ajuns! Întreaga Europă a vorbit, a scris, s-a certat și s-a împăcat în limba latină. Nobili din Galiția se mai folosesc și astăzi de această limbă, dar cei mai în vârstă se plâng de un declin al limbii latine, tinerii nu o mai vorbesc la fel de bine ca înainte, iar cărturarii prorocesc că din renașterea limbilor și literaturilor ai acestor națiuni se va construi un al doilea turn al Babilonului, o harababură de nedescris. Doamne ferește!”
Lui Antal îi plăcea să recitească scrisorile pe care bunicul său le trimitea din Máramarossziget la Debrețin domnișoarei Barbarei Koch care urma să îi devină soție. În ele îi prezenta topografia detailată a orașului și arhitectura lui deosebit de frumoasă. Îi descria întreg orașul văzut de pe dealul Solovan, străzile, curțile caselor, grădinile, terenurile învecinate. Astfel puteai afla cum se poate ajunge de la gară în centrul orașului sau la locul unde se ținea târgul, la Grădina Morii sau la Baia comunală. Descria bisericile, cimitirele, turnurile, magazinele, restaurantele, cazinoul și câte și mai câte. La fel îi descria tradițiile și obiceiurile oamenilor din partea locului dar și viața boemă a studenților.
„De departe turnurile din Máramarossziget aratau minunat sub lumina apusului de soare. Când am coborât de pe vaporașul care m-a adus din Técsõ și am intrat în oraș începea să se însereze. La periferie străzile lungi, cu case de lemn ale căror ferestre dădeau în stradă, iar ușile în curte erau aproape pustii. Când am ajuns în centru orașului, unde se află mânăstirea, biserica și încă o clădire mare care arăta ca o insulă în mijlocul unui râu, deja mă simțeam acasă. Aici, la tot pasul întâlnești tot felul de băcănii, dughene și prăvălii: mesernițe cu slănină afumată și cârnați, lăptării și pescării, simigerii și semințerii, bombonării cu vitrine pline de dulciuri învelite în ambalaje îmbietoare și cofetării ale căror arome se simt până-n stradă, vinării cu firme una mai haioasă decât alta, cârciumi și hanuri, grădini de vară și restaurante, drogherii și șpițerii, galanterii și mercerii, curelării și șelării, croitorii, boiangerii și ceaprăzării, teslării și fierării, ceasornicării, librării și anticariate într-un cuvânt Máramarossziget-ul este la fel de civilizat ca oricare dintre orașele regatului maghiar sau imperiului austriac...”, i-a scris în prima scrisoare, după care urmau altele la fel de interesante:
„Dacă ai vedea cum arată academia... an de an după ce studenții obțin testimonium. O, Dumnezeule! Cine nu știe ce s-a întâmplat acolo ar crede că a fost lovită de sute de fulgere, de grindină, de furtună, de uragan... În ziua absolvirii studenții se răzbună pentru anii în care spinările și palmele lor erau adesea umflate și învinețite de joardele și toiagurile dascălilor. Nu sunt trași la răspundere pentru ceea ce fac în acea zi și nimeni nu îndrăznește să-i oprească. Preoții și profesorii fug din oraș sau se ascund prin beciuri și chilii, baricadează ușile și închid obloanele, nici unul nu-și arată nasul până a doua zi. Atunci biata școală trebuie să suporte răzbunarea fiilor săi nerecunoscători.
Dar nici pe parcursul anului școlar studenții nu sunt mai breji, mai ales filosofii și juriști, îștia din urmă știu să se folosească foarte bine de drepturile lor. Nu există săptămână în care să nu fie scandal sau bătaie între studenți și soldați sau meșteșugari. După care urmează plângeri la autorități, arestări, împăcări și răzbunări și tot așa...”
În alta îi scria:
„Oare poate tinerimea maghiară, considerând școala doar un loc în care ești privat de libertate, fără dorință și dragoste pentru învățătură, implicată în intermanibilele scandaluri să-și găsească timp pentru un studiu adevărat? Poți întreba orice tânăr sau bătrân, din aceia care se consideră ințelepți, adică cunosc latina și îți vor povesti sute de întâmplări, una mai haioasă decât alta. Acordă-i puțină atenție unui student și vei observa mândria cu care îți povestește aceste pățanii, ale căror „erou” intră în cărciumă și începe să arunce vorbe de ocară celor prezenți, sparge ceva sau lovește pe cineva și când scandalul e inevitabil fluieră puternic, iar în următoarea clipă pe ușă năvălește întreaga haită de filosofi sau juriști ținând în mâini tot felul de obiecte care mai de care mai ciudate, de la picioare rupte de mese și scaune, sticle, cozi de lopeți sau de mătură, centuri din piele, bucăți de cărămidă sau țiglă și pietre până la cuțite, săbii, pumnale, ba chiar și revolvere. Dușmanul speriat capitulează, începe să bată în retragere și bineînțeles învingătorii sunt invitați să ciocnească cu ei un pahar de vin, după care al doilea și tot așa până dimineața.
Juriștii mai aveau și o altă modalitate de a chefui în cârciumă pe gratis. Intrau în localul în care chefuiau meseriașii, se apropiau de lăutari și strigau: «Cine nu e diacon, afară!», adică cine nu știe latină. Lăutarii se opreau din cântat, perechile se retrăgeau, iar dictatorul întreba cu voce severă: «Cui vreți să cântați, băi țiganilor?». «Domnilor juriști», răspundeau țiganii ploconindu-se în fața lor. Atunci de musafirii nepoftiți se apropiau meșterii, îi cinsteau cu vin și îi invitau la masa lor. Astfel îmbunați, juriști chefuiau cu ei până-n zori.
Cu ce se alege, un astfel de student, în urma absolvirii academiei? Puțină latină și o mulțime de aventuri, despre care își va aminti întreaga-i viață...”

Tânărul Antal Kurukz era un melancolic nevindecabil, dacă nu ar fi fost bunăvoința și îndemnul familiei, în loc să ia viața în piept, cu siguranță s-ar fi sinucis demult. A terminat academia vrând-nevrând, oarecum de la sine, cu diplome și mențiuni pe care întotdeauna le rătăcea pe undeva, înainte de a ajunge cu ele acasă. Era un mare singuratic nu atât din vina lui cât din a celor care fugeau de compania lui, deoarece întotdeauna vorbea despre moarte. La castel era tratat cu mare respect dar și cu o reținere că în nici un caz nu ar trebui să reprezinte familia Kurukz, că ar fi mai bine să-l lase în pace în timpul diferitelor petreceri organizate, deoarece va sta la masă absent, cufundat în gânduri, sau își va turna vin de Tokaj și va bea pahar după pahar sau chiar sticlă după sticlă până când se va ridica deodată și fără să-și ia rămas bun va pleca în camera lui pentru a medita la trecerea prin această lume.
„Ori o să înnebunească, ori o să se ducă la mânăstire”, rostea deseori cu spaimă mama lui.
„E un băiat isteț, a terminat academia, nu o să-l las să se irosească!”, răspundea Álmos Kurukz.
La început Antal urma să aibă grijă de arhiva minelor de sare, de niște dosare prăfuite de care aproape nimeni nu avea nevoie. Arhiva se afla într-una din încăperile de la subsolul castelului. Acceptă noua sa misiune cu indiferența omului rupt de realitatea exterioară și își îndeplinea îndatoririle, conștientizând lent că iată, pe neobservate, și-a găsit liniștea sfântă după care tânjea, că iată, în sfârșit se poate lăsa în voia melancoliei și că nimeni nu-i mai impune să caute pasiune, nimeni nu-l mai întărâtă la nebunie și nu încearcă să trezească în el cine știe ce chemări adormite. Toate provocările au luat sfârșit, iar el putea fi pur și simplu nimeni și nimic. Dar cu toate acestea, Antal simțea că viermele apatiei nu va înceta să se târască în venele lui până ce nu va găsi pe cineva cu care să-și împartă viața, să plătească împreună tributul datorat, să sărbătorească laolaltă liniștea sa... Și pe urmă a venit negustorul Adam Szukala, pe care tatăl său îl invită să locuiască la castel împreună cu soția sa Hanna, fiul Lucasz și fiica Darka. Frumoasa Darka, minunata Darka care îl readuse pe tânăr din arhiva prăfuită de la subsol în curtea castelului, în parc, în livezi, pe marginea lacului, oriunde s-ar fi aflat frumoasa fata: hop, apărea și Antal! Dar nu se putea bucura mult de a fi împreună cu ea, numai ei doi, că deodată ca din pământ apărea și pictorul Andrzej Jankowiak pe care l-a îndrăgit mult înaintea mutării la castel a familiei Szukala, iar acum îl ura din tot sufletul și numai poziția sa de gazdă îl împiedica să nu-l provoace la duel.