Undeva pe unul din peroanele Gării de Nord. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, coșul de gunoi arhiplin, lângă el tot felul de lucruri care nu mai foloseau la nimic. Și eu am în mine un astfel de coș de gunoi, numai că eu intru și râcâi și nu las amintirile să se dilueze, să se facă totuna cu pământul, nu, eu sunt sadică, eu revin. E frig, îmi ascund mâinile în buzunare, inima e și mai roșie, o simt pe sub haine cum pulsează numai la gândul că plec la el. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, doi cerșetori dormeau pe o bancă, era un frig cumplit, aveau hainele murdare, doi câini țineau de cald pitulați sub picioarele lor. Anul trecut pe vrema asta, târam aceeași valiză, spre același iubit, în fond, nimic nu s-a schimbat. Am doar un os în plus, la radiografie așa mi-a spus: -V-a crescut un os din cauza neadaptării la mers. Aș fi întrebat: - Din osul ăsta va da vreo aripă, ceva, ceva care să ajute la alte tipuri de deplasări. Dar medicul a plecat brusc cu radiografia în mână. Mă gândeam că nu am un loc al meu alături de tine. Îmi petrec mult timp prin trenuri, prin mine, stau mult timp la masa de scris ca și cum aș fi în sala de disecție și tai fără milă până găsesc ce vreau. Nu știu cum să fac să ies mai mult afară. - Hai să ne lipim de geam și să fumăm. Nu te cunosc. Să încercăm să ne cunoaștem, au trecut cinci ani și nu știu cine ești. În dicționar la cuvântul suflet se spune că e tot una cu psihicul, dar nu se spune ce rol are, dacă inima are rolul de a asigura circulația sângelui în organism, sufletul, ei bine, poate să lâncezească. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, deodată îmi vedeam corpul plin de sânge și gânduri, toate amestecate, toate într-o compoziție, amorfă, nepăsătoare, sânge și gânduri, rămășițe murdare și ca într-un film horror toate scoteau din mine mâinile să ia aer, să se elibereze din împreunare. În tren am stat lângă o femeie bolnavă de cancer și tot timpul călătoriei, vreme de multe ore, se uita la buzele mele, se uita atât de fix în ochii mei ca și când eu aș fi știut o rețetă miraculoasă de vindecare. După fiecare gară mă întreba iar de vorbă, credea oare că oprirea trenului scotea la suprafață lucruri noi sau metode de supraviețuire!? Eu i-am povestit de el. Mă atașasem de ea doar pentru că era din oraș cu el și asta mă făcea să o iubesc. Ea vorbea de cancer. Eu vorbeam de el. Până la urmă niciuna nu aveam vindecare: - El unde lucrează? – El mă iubește! În ultimul timp el schimbase multe locuri de muncă și chiar nu știam. –Mă așteaptă la gară! Îl veți vedea acolo. Și părea foarte interesată. În gară l-am luat în brațe, am uitat de femeia bolnavă de cancer cu care împărțisem orele, zgomotul roților de tren, o parte din mine, din el, din ziare. După ce m-am desprins din îmbrățișare femeia bolnavă de cancer zâmbea și mi-a spus la ureche: - Pe acest pământ eu am vindecare, tu nu. Și a avut dreptate. El este un cancer. Este în sângele meu, îl simt, mă sufocă, îmi face rau și nu pot să-l scot. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, știu că din toate fleacurile, nimicurile, care mănâncă liniștea ca niște paraziți un embrion capabil de viață independentă, inima mea va putea trăi pe propriile puteri. Asta nu s-a văzut la radiografie, pesemne că medicul plecase brusc să anunțe un caz rar, inima se osificase. În tot timpul petrecut cu el, inima mea nu a pulsat sânge, a mers în lungi călătorii de pătrundere în lumea lui. Acasă la el mi-a făcut mâncare și eu deliram, nimeni nu-mi mai făcuse mâncare. A doua zi a pus ceasul să sune sa-mi facă omletă înainte ca eu să mă trezesc, dar ceasul m-a trezit și a trebuit să stau în pat până a fost gata micul dejun. Am revenit acasă după două săptămâni. Aici trăiesc din vise, fără imaginație aș putrezi. Visul mă ține la suprafața lucrurilor și nu-mi dă voie să mă scufund. Zic și eu ca soră-mea: - Băi, ăștia sunt niște oameni morți, se duc la piață și atât. Eu fac mai mult de atât, visez în timp ce merg la piață și asta mă ridică deasupra străzii, îmi dă un fel de aripi și drumul până la piață îl fac în câteva secunde. Abia când ajung în fața vânzătoarei revin pe pământ: - Cât costă roșiile? – E prețul afișat! Prin urmare, am primit vina de a nu fi atentă la preț. Văd prețul. Indiferență. Calm. Vânt rece. Fular căzut. Cumpărat roșii. Întorc spatele și brusc îmi ies din nou aripile. Nu văd nimic, nici oameni, nici zăpezi, e ca și cum aș trece printr-un tunel lung unde mă lovesc din când în când de ceva, zid, om, cuvânt, nu-mi pasă. Eu merg prin acest tunel și e ca și cum aș avea propria mea stradă suprapusă pe o stradă din București. Un fel de canal pe unde merg, gândesc, zbor, înot, mă dau peste cap, alunec pe tobogane. Visul. O frumusețe ireală, un câmp verde pe care zac fără să simt corpul, corpul nu există atâta timp cât el nu este lângă mine. Când sunt cu el câinii vagabonzi de pe stradă se transformă în niște miei blânzi pe care-mi vine să îi mângâi și să-i iau acasă. Urc scările de lemn într-un semiîntuneric care mă trezește. Fac salată, nu mă tai, niciodată nu mă tai, așa cum se taie femeile îndrăgostite.