agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2195 .



Vocea
proză [ ]
prolog

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alunelu ]

2005-09-10  |     | 



-Alo? Familia Pădure? se auzi o voce ascuțită de femeie.
-Da, răspunse ferm bărbatul.
-Sunt Clară Sures, inspector al Poliției Județene Hunedoara.
Bărbatul ezită un interval scurt de timp încât inspectoarea se grăbi să întrebe:
-Domnule…mai sunteți pe fir?
Apoi răspunsul îi veni pe o voce firavă, foarte diferită de cea anterioară.
-Da, sunt Mihai Pădure…
Avusese un presentiment ciudat în după-amiaza aceea de vară, căruia nu-i dăduse până acum prea mare atenție.Înainte să-i spună despre ce este vorba, bărbatul interveni.
-Da, spuneți-mi ce s-a întâmplat? Întrebă el tăios.
Clară citi raportul și-i spuse, alegendu-și dinainte cuvintele:
-Imi pare rău că sunt nevoită să vă anunț că soții Pădure au suferit un teribil accident de mașină…
El vru s-o întrebe în ce stare se afla cei doi dar, după tonul vocii inspectoarei de poliție, realiza că întrebarea nu-și mai avea rostul. Intelesese-au murit amândoi în accident. Totul prindea sens acum: visul ciudat de azinoapte corelat cu presentimentul morții de astăzi prevestiseră într-un chip sumbru accidentul ce-a avea să-l lase fără părinți pe George. Visase o mașină care frâna brusc, rupând parapetul de pe marginea drumului și se afunda într-o apă neagră.
Vocea inspectoarei se auzi din nou la capătul firului:
-In aproximativ douăzeci de minute va sosi un ofițer la dumneavoastră și vă va conduce să identificați corpurile decedaților. Primiți din partea mea cele mai sincere condoleanțe.
Mihai nu mai avu tăria să pună receptorul în furcă și-l scapa din mână, atârnând de fir care se întinse până la podea.Ochii săi albaștri, se holbară spre camera nepotului său, pentru că mai pe urmă să i se umeazeasca la colțuri.Privi absent peretele galben-lamai și, parcă, încerca să-și stăvilească un țipăt interior. Doar o lacrimă brazda obrazul înăsprit a aceluia ce urma să treacă în al patrulea deceniu al vieții, umezindu-l.
De ce se întâmplase una ca asta? Și, mai ales, de ce nu-i suna pe fratele și pe cuimnata lui să le spună să-și amâne scurtă călătorie.De ce nu dădu atenție premoniției?
Toate aceste întrebări se zdrobiră ca un satâr în creierii lui Mihai.
Cum avea să-i explice micului George despre cele întâmplate? Însă această întrebare fu mult mai dureroasă decât cele precedente.
Nepotul său nu trebuia să afle, cel puțin nu acum. Va găsi el o cale să-i explice cele întâmplate.
Aplecându-se, spre a ridica receptorul căzut la podea, auzi un delic slab venit dinspre receptor.Telefonul din hol făcea legătura cu cel din camera lui George, putând să audă întreaga conversație purtată mai devreme.
Își puse amândouă mâinile la tâmple și apasa strașnic ca și când ar astupa o durere ce amenința să-i explodeze capul.Instinctiv, se sprijini cu ambele coate de perete și scrâșni puternic din dinți.În acele clipe putu să-și audă horcăitul astmatic al respirației ce-i apasa pieptul.Închise ochii și-i deschise la intervale regulate sperând să fie totul un vis.
Dar nu era vis.Era un coșmar.Cel mai înfricoșător coșmar.

Lui George, care ascultase discuția dintre Mihai și inspectoare, nu-i veni a crede urechilor. Digera fiecare cuvânt în parte ca pe un prânz delicios, în tot acest timp inima-i se făcu cât un purice. Fugi în pat și-și azvârli pătura în cap.Ochii i se dilatară, căpătând forma unor semilune din care începură să izvorască necontenit boabe mici de lacrimi ce i se prelinseră pe toată fața și în jos pe gât. Simțea că ceva din echilibrul său interior o să se dărâme; de aceea știa că, plângând, își va ușura povara ce-i îngreuna dintr-o dată sufletul și-i va da forța ca să treacă peste acest obstacol nemilos ce i se puse de-a curmezișul.
Clanța scârțâi metalic distrăgându-i atenția iar în dreptul ei apăru unchiul său. Acesta era alb ca varul, semănând mai de grabă cu o statuie sculptata-n marmură. Doar ochii mai purtau acel licăr de însuflețire. Îl privi îngrijorat pe George, care nu putu să dea ochii cu el în fel și chip. George rămase tăcut în semiobscuritatea păturii cu un junghi ce amenința să-i sfărâme pieptul.
Mihai se apropie de George și gura i se încleștă încercând să scoată o vorbă. Într-o cumplită disperare aștepta parcă ceva să se întâmple.Dar ce?
Nepotul său îi simți prezența și, odată cu ea, durerea sfâșietoare din sufletul său, pe care Mihai încerca din răsputeri să o exteriorizese. Totuși, George deși era acoperit de cuvertura, îi simți oful ca și când i0ar fi plâns pe umăr.Același sentiment îl avea și el- era convins de acest lucru- iar, dacă în acel moment ar fi avut un obiect la îndemâna ar fi trântit cu el de perete, și, astfel, să se elibereze de tot negativismul ce-i cuprinse sufletul că-ntr-o capcană de urși. Și, cu fiecare zbatere, cu fiecare împotriveală, durerea rănii se accentua căpătând proporții uriașe. Tot ce trebuia să facă era să stea calm și să plângă. Dar cum să stea calm, acum că cei pe care-i iubise cel mai mult (poate mai mult decât pe Dumnezeu însuși) în viață se duseră în lumea cealaltă. Avea să rămână cu unchiul său Mihai, dar între cei doi relațiile erau mai mult amicale, nicidecum relații familiale foarte strânse.
Și el era mic și neputincios, mai neputincios decât un condamnat pe nedrept care, acuzat de o crimă monstroasa pe care n-o comise, se vedea dus spre ghilotinare.
Mihai înlătura pătura de pe el scoțând la iveală un tremura al capului și al mâinilor.
Își strânse în brațe nepoțelul iar acesta, sfâșiat de plânset și de durere, plânse înfundat cu nasul în cămașa de mătase și strângându-i cu putere haina costumului.
-Au murit, nu-i așa? întrebă el printre gemete și respirațiile neregulate. Mihai le auzi: erau ca cele ale unui animal înfometat.
Mihai clătină din cap în semn de aprobare. Însă George nu mai avu nevoie de răspuns. Pur și simplu!
Apoi, vocea lui George se auzi șuierătoare spărgând liniștea sumbră a camerei și horcănind:
-Te-am auzit la telefon vorbind despre…
Închise pentru două secunde ochii și mai vărsa o lacrimă fierbinte și corosiva, o ultimă lacrimă pe care avea s-o verse.De acum încolo nu avea să mai plângă, va deveni puternic.Ca o stâncă!
Nepotul său aflase despre cumplită tragedie mai curând decât estimase. Și ce era de făcut acum?
Acesta întrebare fără răspuns îi atârna în minte că o spânzurătoare care se leagănă în vântul serii așteptându-și condamnatul.
Brusc, mâinile lui George pătrunseră adânc în haina unchiului său gata să o sfâșie cu o forță necaracteristica unui puști de opt ani. Primul impuls al lui Mihai fu să se elibereze din strânsoare, ceea ce și făcu. Privirea-i se îndrepta spre George.
Fața lui căpăta o culoare stranie iar ochilor afundați în orbite abia că li se putură distinge irisurile. Mâinile lui George – observă unchiul său – erau încleștate ca și cum ar fi vrut să sară la gâtul cuiva și să-l sugrume cât ai zice pește. Niște mâini animalice, deloc umane. Vinișoarele de pe ele, verzi la culoare, erau încordate la maximum, umflându-se și dezumflându-se în ritmul bătăilor inimii care îi pulsa nebunește în piept.
Buzele sale, acum, prinseră un rânjet sumbru pe când ochii i se luminară. Nu semăna deloc cu băiețelul pe care-l știa el. Ceva se schimbase. Vedea asta!
Se îngrozi și, făcu, în mod reflex, un pas în spate. George îl privea fix în ochi ca și când el ar fi avut de-a face cu moartea fulgerătoare a părinților lui, săpându-l cu fiecare clipă care trecea dornici să-i citească mințile.
Fără să gândească vorbele ce-i ieșiră pe gură, Mihai silabisi îngrozit și încurcat.
-Eu-eu n-am avut nici o lega-ga…
Doar atât mai apucă să spună căci mâinile lui George îl infascara puternic de gât ca o fiară dezlănțuită.
Gura i se scălambai iar un șir de dinți proeminenți ieșiră de sub buze. Mihai căzu inconștient la pământ ca o păpușă care, în lipsa sforilor, își pierde echilibrul și lovindu-se cu capul de perete. Curând un șuvoi cald de sânge începu să curgă din rană adâncă a capului. Corpul îi alunecă pe perete lăsând în urmă o dâră de sânge.
George simți mirosul sângelui, și, ca o sălbăticiune, îl adulmecă. Era mirosul victoriei. Prada învinse prădătorul!
George apuca cu ambele mâini corpul neînsuflețit al unchiului său și-l trase afară din camera sa, apoi îl târa pe scări în jos; ochii cenușii ai cadavrului rămaseră deschiși uitându-se în gol. Avea să-l ducă la subsol și să-l vâre într-o ladă pe care o zărise cu câteva luni acolo și se gândi că e numai potrivită.
Când ajunse la scările care coborau la subsol, deschise ușa, îi dădu un avânt corpului ca de cârpa care se răsuci grotesc și căzu pe scări fără să se împotrivească în vreun fel. Cadavrul lovi pământul argilos al subsolului cu zgomot – mandibula îi fu fracturata și acum atârna doar într-o parte. George râse tare și făcu un semn de victorie lovind cu pumnul aerul și strigă:Yes! Apoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, merse fluierând spre bucătărie, își încălzi un litru de lapte pe care-l turna pe urma peste castronul cu fulgi de ciocolată Cherrios.
Auzi sunetul limpede al soneriei și se duse grăbit să răspundă. Prin vizor distinse chipiul unui politist-era polițistul trimis de Clară Surâs. Când îi deschise, zări un om înalt, cu barbă roșcată deasă, al cărui chip exprima o stare adaptată situației, care îi întinse o legitimație în nas.
-Buna seara, sunt Dumitru Calfin, ofițer al Poliției Municipale Hunedoara, spuse pe o voce ce inspiră siguranță și-i întinse mâna.
George tăcu o clipă apoi întinse timid mâna.
–Eu sunt George Pădure…colonel în retragere. Dumitru făcu ochii mari și pufni în râs tinanduse de burtă mare care-i atârna peste curea.
–Da văd că ai simțul umorului puștiule. Aș putea să vorbesc o clipă cu domnul Mihai Pădure.
-Mda, e unchiul meu…doar că nu se simte prea bine, spuse George îndoielnic. Ofițerul păru că nu pricepu ce vru să-i spună puștiul.
Se încruntă și grai:
-Dar ce are, pot să-l ajut cumva?
–Ma tem că se simte foarte rău…e la subsol. Cred că-l doare stomacul sau…Pentru a doua oară sprâncenele stufoase ale lui Dumitru se încruntară și pe chipul său se citiră doar semne de întrebare.
–Haideti după mine vă rog, domnule, zise George și fugi spre subsol. Cu toate că Dumitru încerca să se țină după el nu reuși din cauza greutății sale. Ajunse în dreptul unei uși larg-deschise.Privi înăuntru fără să coboare scările.Nu reuși să vadă mare lucru din pricina întunericului; își scoase o lanternă de la curea și lumina scările apoi subsolul unde crezu că vede ceva.Încremeni.Pe pământul argilos zăcea nimeni altul decât Mihai Pădure într-o poziție nefirească: mâinile și picioarele îi erau țepene iar fața contorsionată și plină de lovituri, cauzate de căderea violență pe scările de piatră.
-Sfinte Sisoe…vorbi ofițerul. O lovitură puternică îi zvâcni în spate făcându-l să geamă de durere. Apoi una în ceafă, tulburându-i vederea. Imaginile i se desfășurau prin fata cu încetinitorul; întoarse capul și zări putiul cu ochii scăpărând în întuneric, asemenea ochilor de pisică pe timpul nopții, pe gură căruia se întipări un rânjet și saliva prelingându-i-se pe bărbie în jos. Înainte ca vederea să i se facă neagră se văzu cum îmbrățișează fără voia să cadavrul lui Mihai. Căzu și muri aproape instantaneu.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!