agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-05-11 | |
Ora 11 ne prinde pe traseu, eu cu soția, Mitruț cu Csongor, ca în vremurile bune. Atacăm vârful Măgura, cel aducător de ploaie. E un vârf impresionant și înălțător ca un roman rusesc, de aceea toți turiștii din Padiș susțin cu hotărâre că l-au urcat cu mulți ani în urmă și că această experiență le-a schimbat definitiv concepția asupra vieții, dar aproape niciunul nu-și mai amintește poteca, panorama sau măcar culoarea marcajului.
Urcușul se face sub un soare radios ca un soț model care încearcă să se revanșeze pentru escapada din ultimele două zile. Personal, cred că exagerează. Cu tricourile ude leoarcă, ajungem, în sfârșit, la umbra pădurii. Admirăm două veverițe, fascinante creaturi, așa de fascinante încât le admirăm minute bune și după ce au dispărut. Mitruț a rămas în urmă, fenomen nou de care ne mândrim. Pesemne am câștigat foarte mult în condiție fizică, au contat cele două zile de repaus, febra musculară a trecut, mușchii ies la lumină și energia tinereții își spune cuvântul. Pe când ne felicitam pentru performanța atletică, Csongor intervine. - Cred că-l dor genunchii. - De la vreme? - Poate și de la vreme. Dar mai degrabă anii. - S-a plâns el? - Nu, e prea cocoș. Dar n-ai observat că de câte ori trebuie cărat ceva, se strâmbă de durere? Și imediat se așază jos. Am observat de când l-am adus în Padiș. N-a putut nici măcar să-și ducă bagajele la mașină, le-am încărcat eu. Ãstea sunt semne clare, așa a început și reumatismul bunicului meu și în doi ani nu s-a mai ridicat din pat. Săracu Mitruț...El o fi zăcând pe vreo buturugă, în arșița asta, iar noi ne felicităm că l-am întrecut la deal. Într-un exces de vinovăție, coborâm jumătate din panta greu cucerită, pentru a-i veni în ajutor. - L-ai putea ajuta cu rucsacul. Eu îi pot duce apa, și așa nu car nimic. Pușa, ca de obicei, un exemplu de altruism. Dăm de el într-o tufă, așa de concentrat la ce face că nici nu ne aude venind. - Mitruț, ce te-ai oprit aici? Mârâie la mine, vădit deranjat de întrerupere, apoi ne arată cu mâna și strigă indignat. - Mu-re!! Într-adevăr, zeci de poame mari și negre ca pana corbului, înșirate pe toate rămurelele din jurul nostru, cu excepția celor din jurul lui. - Hai măi Mitruț mă, dă-o dracului, n-am zis că vizităm Cheile Someșului Cald? Dă din cap de sus în jos, îndesându-și un pumn de mure în puținele zone rămase libere din adâncul obrajilor. - Când vrei să mai ajungem dacă stăm aici, la noapte? Sau vrei să mai pierdem o zi, nu ne ajung două de ploaie? Dă din cap perpendicular pe direcția anterioară, scoțând un muget înăbușit. Suntem copleșiți de atâta nesimțire și neseriozitate. Caut sprijin la Csongor. - Acum ce facem? Îl lăsăm aici? Pipa fumegă ca un coș de vapor, între datorie și dorință. Aștept neputincios ca Alice în fața omidei înțelepte. Doar după ce a consumat și ultimul gram de tutun și a cântărit toate aspectele problemei, miriapodul pletos îmi comunică verdictul. - Mai bine am termina murele. Și se scufundă în tufe. Pușa e deja neagră pe buze și acum se ceartă cu Mitruț pentru că a părăsit un loc bun, încă plin de mure. Asist la un fenomen interesant. Ãștia trei orbitează în jurul unei tufe imense și de câte ori ating o poziție proaspăt eliberată, le crește adrenalina și se crizează din cauza neglijenței celui din față. Așa că toți se ceartă și se îmbuibă. Mă depășește atâta inconștiență. Este 11.45 și noi pierdem vremea. Și pentru ce? Pentru niște fructe acre? Pentru mizeria asta de mu...Bine, nu e acră. Dar mă enervează să văd...E chiar dulce. Mai iau una și apoi le țin o prelegere, să mă țină minte. Mitruț vrea să știe cât e ceasul. E 12.40. - Cât?! Nu vă mai satură Dumnezeu, dar terminați odată cu înfulecatul! Așa nu mai ieșim din chei pe lumină. Doamna profesoară, jos mura, mai ho! Și o ia vitejește înainte. Păi da, el s-a ghiftuit destul, noi de-abia am apucat la două-trei boabe. Ne promitem să nu mai tolerăm atâtea abuzuri. Stomacurile noastre sunt de aceeași părere. Urcușul a devenit acum și mai greu, deoarece ne îngreunează digestia, iar mie parcă mi s-au strâmtat pantalonii în talie. Trebuie să-i desfac la doi nasturi și, foarte degajat, să mă cațăr pe munte cu o mână în buzunar. Ajungem până la urmă în vârful Măgurii unde dăm de afine. Asta e chiar neobrăzare. Păi dacă știam, mai pierdeam vremea la mure? Mai știi? Totuși o afină-două tot gustăm, poate trei-patru sau cinci-șase, cincizeci și șase? Cât de ceasul? E 1.30, blestem! Și nici măcar nu sunt atât de multe. Pușa mă privește visătoare. - Mai știi anul trecut? Bănuiesc că se referă la afine, doar n-oi „ști” pe dinafară tot anul trecut. Ne-am urcat atunci cu doi prieteni, nu cu ăștia doi de-acum, ăia erau oameni de treabă, soț și soție, ea colegă cu Pușa. Aflaseră ei că e rost de afine pe Măgura și-și aduseseră doi piepteni pentru cules, confecționați în atelierul școlii, prin exploatarea tradițională a elevilor din clasele V-VIII. Noi am protestat vehement. Pieptene la afine? E ilegal, mizerabil, sinistru. Pieptenele rupe frunzele și adună toate boabele, nelăsând nici o șansă de regenerare bietelor plante. Așadar noi ne-am apucat să culegem cu mâna, ei cu pieptenii, ca țiganii din Doda Pilii. După trei ore, eu aveam o găletușă aproape plină pe care mi-o cântăream din ochi plin de mândrie. Pușa, mai harnică avea o găletușa plină ochi și începuse să pună și în recipientul de rezervă. Ne-am hotărât că e destul și ne-am pornit să ne căutăm prietenii. I-am găsit, dar din clipa aceea nu i-am mai putut numi prieteni. Gâfâiau la noi de căldură cu limbile vinete ca niște câini ceau-ceau, iar în jurul lor se lăfăiau două găleți de 20 de litri, un lighean și patru vase de plastic. Pline ochi. "Am crezut că ați dispărut, noi ne-am oprit acum jumătate de oră. Voi ce-ați cules?" Din cauza șocului m-am împiedicat de o buturugă, n-am căzut, dar am reușit să-mi vărs toată găletușa pe jos. Mai bine îmi vărsam sângele. "Vai, ți-ai vărsat paharul cu afine. Nu-i nimic. Lasă că-ți dăm o găletușă plină de la noi, asta dacă ne ajuți la cărat ligheanul. Păcat de bobițe, nu cred că mai ai chef să le aduni din iarbă." Oare cum au ghicit? Așa că din experiența anului trecut ne-am ales cu două lucruri: culesul la scară industrială este pe cât de ilegal pe atât de satisfăcător, și doi prieteni mai puțini. Adică niciunul. Totuși nu sfătuiesc pe nimeni să le urmeze exemplul negativ, pieptenele rămâne dăunător, dovadă și faptul că anul acesta boabele s-au făcut mult mai puține. Este adevărat că Aurina ne-a avertizat de ieri că afinele de pe Măgura au fost culese deja de două ori, dar eu tot susțin că e vina celor doi nemernici de anul trecut. Și când te gândești că doamna nemernică e colegă cu Pușa, deci societatea o lasă să predea la școală unor copii nevinovați. Facem câteva poze, deoarece Măgura e așa de sus încât se vede foarte bine în jos. Eu și ochelarii mei nu distingem decât niște pete mici și albicioase, dar Mitruț îmi arată cu atâta încăpățânare Mărișelul, coada lacului Beliș și drumul pe unde trebuia să urcăm cu mașina, încât recunosc până la urmă totul, ba chiar adaug de la mine câteva detalii ca să-i închid gura: turla bisericii din Mărișel și pescarii de lângă lac care se ceartă. Csongor ține să-mi indice și drumul forestier pe care am rătăcit cu Dacia la venire, deși i-am spus că nu vreau să mi-l amintesc. Niciodată. Admirăm și o structură înaltă din lemn, înălțată cu mulți ani în urmă pe vârful Măgurii. E un turn de observație, mâncat de vânt și de ploi, care scârțâie din toate puterile. Mitruț, foarte atent la afine trece pe sub el, moment în care îi fac mai multe poze în speranța că voi avea ce posta pe Facebook, dar ca de obicei, norocul nu-mi surâde. Începem coborâșul de pe Măgura. Este un coborâș original, cel puțin pentru mine și Pușa. Nu prezintă nici urmă de potecă, doar tufe de afine culese și ferigi. Unde credem că dăm de pământ, dăm de aer, așa că la început înaintăm cu mare viteză, strigături și vorbe de duh. După puțin timp dăm de copaci doborâți la pământ care ne încetinesc suficient de mult alunecarea, cât să observăm tufele de zmeură. Dar ce-i asta domnule, all inclusive? - Mitruț! - Ce este? - Zmeură. - Lasă-mă-n pace! Nu ne mai oprim, avem o demnitate, doar nu am ajuns ca românii la hotelul cu mic dejun inclus, să mâncăm până ne dau lacrimile. Poate doar la câteva boabe, dar atât. E 2.30! Acum de-abia intrăm definitiv în panică, atât din cauza orei, cât și a unui cactus animalier pe care era să calc, plin de muște și de sâmburi de zmeură. O clipă l-am bănuit pe Mitruț, dar era prea departe de mine, așa că am ajuns la concluzia că Moș Martin a trecut ceva mai devreme pe aici, la o gustare. Am chemat-o tainic pe Pușa, să mă mândresc cu ce am găsit și să-i facem o poză. După obișnuita grimasă de plictiseală se uită la mine întrebătoare. Eu, isteț: - Nu vezi? Ursu... - Ursu?!!! Și o ia la vale cu salturi de căprioară. Așa face tot timpul, nu mă lasă să termin ce am de spus, eu vroiam să zic "Ursu a trecut pe aici și uite ce a lăsat". Nu apuc să mă dezmeticesc, că Mitruț și Csongor pornesc în urmărirea ei de parcă s-a anunțat la radio, bere și mititei pe gratis. Mă grăbesc să-i prind din urmă ca să le explic situația. Nu reușesc. Îmi vine ideea să-l sun pe Csongor. Am parte de o discuție inteligentă, dar foarte fragmentată din cauza salturilor printre copaci. - Nu acum Mihai... - Csongor... - Pușa a văzut un urs. - A văzut un rahat. - E momentul să faci bancuri? - A văzut un rahat de uuurs! S-au oprit. Pușa într-o groapă cu crengi, Csongor în cunoștință de cauză, Mitruț pentru că s-a izbit în Csongor. După ce pulsul ne coboară sub 150, reușesc să-i explic soției mele dragi că nu am văzut nici un urs, a fost doar o neînțelegere. - Vrei să scoți sufletul din mine? Cu glumele tale nesărate, cu tâmpeniile tale, cu...?! Csongor și Mitruț nu zic nimic, dar din privirile lor deduc că nu mă situează foarte departe de sursa problemelor actuale, descoperită în zmeuriș. Încerc să o dreg cumva. - Poate totuși era acolo, urmele păreau foarte proaspete. Mitruț scuipă scârbit. - Uite cine se pricepe la urme. Indianul Talpă-Iute. Csongor își reaprinde pipa. - Oricum Mișule, știe oricine că urșii nu atacă omul decât dacă se simt amenințați. Nu știu de ce tot repetă oamenii idioțenia asta, are oare darul să liniștească pe cineva? Cine nu s-ar simți amenințat de o ceată de străini care vine tam-nesam să-i înfulece zmeura sau să-i facă poze pe când se relaxează la wc? Mitruț se uită la ceas. - Să depășim momentul. Măcar am recuperat din timpul pierdut. Haideți la vale. Mă tot gândesc unde am greșit atât de grav. A fost doar o mică neînțelegere, de ce trebuie să fie un subiect atât de sensibil? Apoi îmi amintesc vorbele lui taică-mio, săracu, care toată viața lui a fost un mare iubitor de turism montan, pe care l-a și practicat până la însurătoare: "Nu poți crede copile, ce teroare știu să bage urșii în femei." Într-adevăr, majoritatea doamnelor văd urși la munte din clipa în care se dau jos din mașină și până se văd înapoi în oraș. După fiecare copac sau tufă, stă animalul și le pândește, de aceea multe vorbesc în șoaptă. Nici în cabană nu sunt în siguranță, ursul dă târcoale și la nevoie se poate cățăra până la etajul doi. Nu ar fi deloc surprinse să-l găsească în filigorie sau în bucătărie, la o felie cu miere și unt, și un ceai de fructe. Știu ele că pădurea găzduiește și alte animale periculoase: lupi, râși, mistreți și vipere, dar parcă niciuna nu e atât de perversă și vorace ca sadicul urs. Poate că și poveștile cabanierilor spuse lângă focurile de tabără au întețit această psihoză. Pe orice munte am umblat, am auzit aceeași întâmplare cu foarte mici variațiuni. "De la noi din sat au dispărut într-o vară doi purcei și vecinul mi-a spus mie, și acela e om serios, nu bea ca alții, și nu minte, că l-a văzut pe urs plecând cu purceii la subsioară, câte unul de fiecare parte." Variațiunile constau doar în animalele domestice furate. Unii știu povestea cu purcei, alții o știu cu miei, un cabanier mai exaltat ca alții, a vrut să mi-o toarne cu viței de șase luni, moment în care l-am pus să jure pe viața lui. S-a supărat și ne-a dat afară. Femeile își închipuie pesemne, că ele sunt următoarele pe meniu, așa că se așteaptă în orice clipă să fie luate la braț și poftite în bârlog, în vederea cinei. Sigur că soția mea nu pleacă urechea la asemenea elucubrații, dar vezi, subconștientul colectiv lucrează puternic și nu știi niciodată când poate ieși la suprafață. Va trebui să fiu mai precaut. După încă o jumătate de oră de coborâș abrupt și încărcat de resentimente, am dat peste trei pâraie, reper foarte important, deoarece Mitruț ne spune că tocmai pe astea le căuta. Mie mi s-a părut că am fugit disperați o porțiune consistentă și apoi am tot coborât de-a proasta, dar n-am mai comentat nimic. După ce ne-am revigorat cu apă proaspătă amestecată cu noroi și resturi de frunze, am tăiat-o direct printr-un perete de zmeuriș, acum chiar am văzut un urs, dar n-am mai îndrăznit să anunț, și am ieșit la un drum forestier. E drumul de la Ic Ponor la Cheile Someșului Cald, pe care ne continuăm călătoria prețuind la maxim natura și tăcerea. Orice tentativă de apropiere se soldează cu un "Ce mai vrei?". Nu mai vreau nimic, am obținut tot ce mi-am propus. După câteva curbe drumul ne duce la un pod construit chiar peste Someșul Cald. De aici înainte traseul ne poartă mereu pe lângă râu și foarte bine face. Neavând nici un loc de pus cortul, peisajul nu s-a stricat deloc. Apa curge domol printre brazi și bolovani întunecați, iar pe alocuri plonjează peste praguri în mici cascade spumoase. Csongor îmi arată câteva locuri foarte bune de dat cu undița, cică sunt păstrăvi pe aici și încă vreo două specii de pește, îl întreb ceva despre stridii și discuția ia sfârșit. Nu este ziua mea cea mai bună. Mitruț ochește un loc retras la umbră și anunță un popas. Un popas cu mâncare serioasă. Sunt fericit să mă fac util, în timp ce Pușa s-a descălțat și calcă tristă și melancolică iarba de pe mal. Apoi se lasă în unda Someșului Cald și imediat sare înapoi pe mal, înjurând cum n-am mai auzit-o de multă vreme, cred că din perioada pregătirilor pentru nuntă. Se pare că numele râului nu i se potrivește pe deplin. Eu între timp am cărat trei bușteni ca să aibă ei pe ce ședea, eu voi sta mai la o parte, pe o piatră. Apoi pun de un foc, încălzesc două conserve cu fasole, tai ceapă, roșii, ardei, niște cârnați, fac soldăței, pun totul în farfurii de metal și pe un ștergar mare, care a fost și alb, și chem lumea la masă. Cei doi se apropie ca lupii, rânjindu-și colții la mine, Pușa e tot tristă și melancolică pe un bolovan, ca o sirenă părăsită în mijlocul mării. Mă duc la ea cu o farfurie aburindă în mână și-mi pledez încă o dată nevinovăția cu toată candoarea și iahnia de fasole de care sunt capabil. Încet-încet recunoaște că n-am fost mânat de cele mai rele intenții, ci doar de obișnuita mea lipsă de judecată. După primele linguri de fasole începem să purtăm un dialog, adică ea cere pâine, apoi niște ceapă, iar eu răspund cu un du-te-vino precipitat de la bolovan la locul de popas. Între timp apuc și eu la un ardei și câteva fire de ceapă și asta îmi prinde foarte bine, deoarece Mitruț iar se uită la ceas și se "sparie". - Patru jumătate? La drum feții mei, la drum! Și asta făcurăm, cu hotărâre și râvnă și drag și frică să nu ne prindă noaptea. Peste un sfert de oră dăm în sfârșit de coada cheilor. Nu sunt eu capabil să le descriu, dar nici alții nu sunt. Trebuie mers la fața locului ca să poți crede și pe dată ce le-ai părăsit, iar nu mai poți crede. Apa a tăiat stânca cum a vrut ea, dar cel mai spectaculos element este chiar traseul ales de Mitruț. Oficial, există două poteci care urcă turiștii la mare înălțime deasupra apei și de pe care se pot admira stâncile ascuțite presărate cu gurile negre ale peșterilor. Pe vremuri Mitruț a fost în câteva din ele, dar jură că n-ar mai știi să le găsească. Pentru noi nu era nevoie de atâta patos, îl credem în stare să nu-și găsească nici pantalonii de pe el. Ei, dar acum, cu aprobarea extatică a lui Csongor, omul munților a ales ca traseu chiar firul apei. Bucurie maximă pentru familie, avem din nou parte de sportul nostru preferat, săritura din piatră-n baltă. Totuși acum e atât de frumos încât nici echilibristica pe bolovani nu ne mai poate strica bucuria. În plus, cheile astea sunt mult mai lungi ca cele ale Galbenei, cel puțin atât cât am făcut noi din Galbena, Csongor ne asigură imediat că n-am făcut nici 10%. Înaintăm vitejește, dar curând pereții de stâncă se apropie atât de mult încât malurile dispar și odată cu ele orice cale de acces pentru specia umană. - Ei Mitruț, până aici ne-a fost așa-i? Nu era mai bine să o ținem pe marcaj? Fără să-mi acorde nici cea mai mică atenție, conducătorul se transformă în maimuță și începe cățăratul pe o potecă de-abia vizibilă pe versantul stâng. Noi așteptăm liniștiți, convinși că va reveni cu coada între picioare. După câteva minute îl vedem la 50 de metri în față, pe un bolovan din mijlocul râului. - Nu veniți?! Al naibii, a găsit drumul. Mai bine norocos decât capabil - lozincă mai bună nu există. Ne luăm după el și vedem cum poteca se înalță ca un vultur peste un perete de stâncă și apoi planează liniștită înapoi pe mal. Dar am câștigat o distanță apreciabilă. Mitruț schimbă partea și atacă o potecă similară pe malul drept. Mai câștigăm o sută de metri. Și tot așa mai departe. Pe fiecare potecă ne agățăm la urcuș de rădăcinile sau trunchiurile brazilor și ne ținem foarte strâns având în vedere că la nici un metru în lateral e hăul pe fundul căruia se războiesc vârtejurile de apă. - Mitruț! - Ce-i? - Uite zmeură. - Ești bolnav. Drumul peste și pe sub stânci a durat mai bine de o oră. Iar în acest timp soția mea, da, Pușa, chiar ea și nimeni alta, ne-a oferit cea mai extraordinară surpriză a zilei, a concediului și a întregului an. "Întâlnirea" cu ursul a fost cu siguranță un șoc nemaiîntâlnit, o revelație care i-a reașezat canalele neuronale pe cu totul alte tipare. Numai așa îmi explic cum, pe cea mai abruptă pantă, și pe când pendulam pe un lanț agățat acolo de salvamontiștii secolului XIX, aud deodată în spatele meu: - Nu vrei totuși să te miști? Și numai ce o văd cum coboară cu fața înainte, înfigându-se în călcâie, fără nici un alt sprijin. Mitruț a fluierat a admirație, Csongor se uita la ea hipnotizat, am început să-mi fac probleme. Apoi l-a întrebat pe Mitruț dacă drumul tot așa continuă și în urma răspunsului afirmativ din cap, că piuit nu mai avea, a preluat conducerea tribului. M-am frecat de vreo câteva ori la ochi, m-am ciupit de nas, am sărit pe loc, mi-am tras o palmă, l-am lămurit pe Csongor că n-am înnebunit și ne-am reluat expediția, acum într-un ritm mult mai alert. Pe când soarele se dădea bătut și învinețea de ciudă toată spărtura din tavanul cheilor, am ajuns și noi la intrarea de jos a Peșterii Rădesei. Pe asta am vizitat-o și anul trecut, e o peșteră frumoasă, fără stalactite, dar înaltă cât un templu grecesc și foarte inteligent amplasată, exact în capătul cheilor. Este adevărat că a trebuit să încălecăm niște bușteni plini de cuie și să ne ținem de lanțuri ca să intrăm în ea, dar ce nu face omul, mai ales când îl întrece o femeie. Ea ne-a așteptat triumfătoare, cu lanterna-n frunte, ca un inorog fosforescent, lângă scara de fuștei pe care anul trecut a ales-o ca loc de odihnă și meditație, în ciuda celorlalți zeci de vizitatori. Acum mi-a strigat: "Ia fă-mi o poză!" de a speriat de moarte pe cei câțiva lilieci care mai rezistă turiștilor, precar agățați de bolta peșterii. Apoi s-a avântat și din trei zvâc-uri a fost sus. "Ei?!". Aplauze. Mi-am și notat ora în celular: "8.30 – FC Pușa - Inter Frica: 1 - 0." Ne-am făcut multe poze cu pereții peșterii, lucru nu foarte fericit, pentru că la înapoierea din concediu mulți au crezut că ne-am pozat în baie, noi având în loc de faianță până-n tavan, multă igrasie de la vecinul de sus care ne inundă. Între timp Mitruț ne-a depășit anunțând că are o treabă. Nu știu de ce Pușa nu a înțeles ce treabă are, așa că a pornit la scurt timp pe urmele lui, lălăind "Frumoasa Zaraza" și era cât pe aici să vadă o altă frumusețe a naturii, de care Mitruț se ținea foarte concentrat. El a urlat, ea a urlat, eu am sughițat, Csongor a zâmbit în asfințit. Pușa tremura acum la pieptul meu, încercând să se teleporteze mintal într-un loc fericit, un loc bun și cald. Apoi m-a rugat cu vocea pierită. - Ia-o înainte. Pe unde urc? E bine pe aici? Nu alunecă? "8.45 – Scor final după prelungiri: 1 - 2." |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate