Înainte de a părăsi Parisul, David a trecut din nou pe la atelier. Nu mai purta haine elegante, arăta mult mai modest și parcă nici nu l-ar mai fi interesat, părând mai degrabă preocupat de ceva ce numai el știa. Claudiu picta, când a intrat David.
- La ce lucrezi?
- La un mort.
- Poftim?
Îi răspunse, arătându-i o fotografie mică, tip portret:
- La un mort care mi-a fost tare drag. Din păcate, trebuie să-i recompun chipul din memorie și din această singură și nu tocmai reușită fotografie.
- Bine, dar ăsta sunt eu! Eu, acum… câți ani?
- Scrie pe verso.
David întoarse fotografia și citi cu voce tare:
- „Pe portativul inimii sunt doar note care nu pot suna fals”. Phu! Am scris eu așa o tâmpenie?
- Tu, cel de atunci. Și nu e deloc o tâmpenie. Eu pe acela mă străduiesc să-l recompun pe pânză.
- Și-ți reușește?
- Nu prea. Fotografia asta îngălbenită de demult și amintirile mele frumoase cu tine nu sunt suficiente să-mi dea acea vibrație, acea inspirație care să-mi conducă mâna de parcă ar merge singură, fără controlul meu. Îmi trebuie emoția, David, și tocmai pe aceea nu o am. Nici tu nu mi-o mai poți transmite.
Se trântește resemnat într-un fotoliu. Îl invită prin gesturi și pe David să facă la fel.
- Spune-mi, de ce te-ai apucat să pictezi tabloul? Portretul meu de dinainte.
- Nu știu. Așa am simțit. Pe de o parte, o nevoie de recuperare, a ceva ce ai pierdut. Pe de alta, cred că vreau să te scot afară din mine. Te-am iubit prea mult, Davide, am fost prea legat de tine, mai mult decât îți poți închipui.
- Văd că nu prea ai spor. Crezi că te-ar ajuta să ne mai amintim câte ceva de vremea magnoliilor? Dacă vrei, acum e momentul. Nu știu dacă ne vom mai vedea.
- Ai de gând să pleci la capătul lumii?
- Hm, nu atât de departe. Dar, într-un fel, e mai departe de atât.
- Nu-nțeleg. Spune-mi, ești fericit? Se pare că ai stors destul de la viață.
- Și cine spune că asta înseamnă fericire? Nu, e un gol, un mare gol, greu de umplut.
- Ce-ți lipsește?
- Aparent nimic. Dar uneori mă simt de parcă n-aș avea nimic. Ce ființă ciudată și omul! Nu, fericit n-am fost niciodată. Am întrezărit numai fericirea. Pe vremea când încă mai speram că-mi voi urma vocația. Aceea m-ar fi putut face, cu adevărat, fericit. Să nu te șocheze ce-ți voi spune. Acum, că le-am încercat pe toate ale lumii, am înțeles că nu există fericire decât de la Dumnezeu. Câtă vreme ai s-o aștepți de la oameni, sau de la lucruri, de la situații, vei fi un permanent nefericit în căutarea a ceva ce nu există. În teorie, cunoșteam aceasta demult. Acum pot spune că am simțit-o și în mod real.
- Și, dacă ai aflat-o, îți folosește?
- Da, sper că da. Mai bine zis, sper că îmi va folosi curând.
- Dar celor care ți-au fost victime, directe sau colaterale, ca să folosim un limbaj beligerant, le folosește la ceva? La ce i-ar folosi, de exemplu, Inei înțelepciunea ta de pe urmă?
- La nimic. Dar, cine știe… poate va fi o urmă cât de mică de „câștig”. Mă voi ruga pentru ea. Până în ceasul din urmă, mă voi ruga.
- Și crezi că Dumnezeu îți va asculta ruga?
- Dacă mă voi căi sincer, da.
- Te vei căi sincer? Parcă ziceai...
- Desigur.
- Ești comic, știai? Cum te vei căi? Printre șpăgi, mită, promisiuni electorale mincinoase, cruci în biserici, de ochii lumii, parteneriate dubioase, pipițe dornice de avansare...
- Stai, ascultă, n-ai auzit tot! Claudiu, am nevoie de sprijinul tău. Trebuie să punem la punct niște chestiuni legate de bani. Și să mă asigur că ai înțeles ce să faci cu ei, înainte să plec.
- Unde Dumnezeu să pleci? Ce tot îi tragi cu plecarea? Mai departe de România, unde ai să te duci? Ori ai de gând să te sinucizi? Ca să fii Iuda până la capăt. Exact asta mai lipsea. În rest, le făcuseși pe toate.
- Stai liniștit, nici nu-mi trece prin cap așa ceva. M-am „sinucis” destul, călcându-mi pe suflet de atâtea ori. Dar, într-un fel anume, voi fi mort lumii acesteia.
- Într-un fel anume, ești mort demult. Doar îți plimbi scheletul prin lumi pomădate, cu zâmbete de gală, afișate între ore fixe.
- N-ai înțeles. Voi merge la mănăstire.
- Ce să faci la mănăstire?! Nu-ți ajung bisericile din București?
- Claudiu, n-ai înțeles. Plec la mănăstire de tot. Mă călugăresc.
- Iaaar? Ai băut??? Doar ce mi-ai spus cum ai plecat de acolo, cât de frică ți-a fost...
- E dreptul meu să mai încerc o dată. E singura mea scăpare. Înțelege, Claudiu, am întors problema pe toate părțile și, oricum aș privi lucrurile, tot acolo ajung. Când am plecat din Mănăstire, eu mi-am întors viața pe dos. E momentul revenirii la mine.
- Tu… nu glumești?
- Chiar nu. De ce-aș glumi? De ce-aș glumi cu așa ceva? Claudiu, revederea noastră și discuția mea cu tine m-a ajutat să sondez în adâncul sufletului meu. M-a ajutat să am curajul, pentru prima oară după atâția ani, să mă privesc din nou în oglindă. Tu mi-ai dat oglinda, și-ți mulțumesc. E drept, oglinda pe care ai vrea să o spargi. Și nu vorbesc de oglinda aceea pe care mi-ai pus-o în mâini acolo, lângă tablou, îndemnându-mă să mă compar cu cel de dinainte. Din vremea studenției noastre, nu mi-a mai vorbit nimeni cu atâta sinceritate. Toți cei care mă înconjurau au fost mai mult sau mai puțin interesați. Îmi aplaudau succesele și îmi treceau sub tăcere greșelile. Mă lăsam lingușit, deși atât de bine știam că nu trebuie să te lași corupt de laudele lumii acesteia. Dar ce dulce desfătare! Cine mai era ca mine? Și totuși, am știut dintotdeauna că nu e decât o minciună, una convenabilă, ce-i drept. Am avut tot timpul sentimentul dedublării, am știut mereu că acela nu sunt eu. Nici cel care și-a trădat credința, vocația, prietenii. Nici cel care a intrat în afaceri și în politică, prăvălindu-se în marile abisuri omenești, în timp ce își înălța singur muritoarea statuie. Știam aceste lucruri, Claudiu. Dar nu mă puteam sustrage lor. Așa cum o muscă nu se poate salva singură din pânza păianjenului. „Oglinda” ta m-a ajutat. Întâlnirea aceasta cu tine nu mi-a spus nimic nou, dar mi-a dat curajul. Curajul de a redeveni eu însumi, acela dintotdeauna, pe care ție îți place să-l numești cel dinainte de magnolii.
- Te-ai gândit bine? Presupun că știi că aceasta e o hotărâre de la care nu te mai poți întoarce. Mănăstirea nu e vreun partid, la care să te duci când vrei, să pleci când vrei. Și-apoi, cum vei face, din nou, față acelor rigori, după ce ani de zile te-ai dedat anumitor desfătări?
- Am luat în calcul toate aceste aspecte. Le-am luat pe rând și le-am analizat pe fiecare. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult capăt convingerea că pentru mine nu mai există altă cale. E singura modalitate de-a rupe punțile cu ceea ce am fost o vreme, de a-mi arunca în aer toate lanțurile care mă leagă de lumea coruptă în care m-am lăfăit. Rămânând în lume, nu aș putea să renunț la nimic din ce am devenit. Și dacă aș vrea eu, nu m-ar lăsa ei. Caracatița are tentacule peste tot. E mult până ai săvârșit păcatul o dată. După aceea nu mai ai cum să dai înapoi. Șantajul e la dimensiuni atât de mari și, aș zice, aproape perfecte, încât nu te poți sustrage, ca într-un șah mat. Oriunde ai fugi, vine peste tine. Eu, trăind în lumea în care am intrat, nu mai pot să zic: „Gata, de mâine sunt alt om. Nu mai fur, nu mai înșel, nu mai mint, nu mai…” Pentru că, oricât aș vrea eu, aceasta nu se mai poate. Decât, eventual, cu prețul vieții. Nu că aș ține cine știe ce la viața aceasta, dar în mod sigur mai am nevoie de niște ani ca să-mi plâng păcatele și să îndrept ce se mai poate îndrepta. Hotărârea mea e definitivă. Așa că nu încerca să mă faci să mă răzgândesc. Mâine te rog să avem o întâlnire cu avocatul meu – l-am chemat aici - să punem la punct unele detalii privind ce vei face cu banii pe care îi las. Ești singurul în care pot avea încredere că îmi vei respecta dorințele și că nu vei cheltui banii pe alte lucruri. Mie nu-mi trebuie nimic. Copii n-am, ca să le las moștenire, așa că voi lua doar o sumă pentru mănăstire, iar de restul vei face ceea ce îți spun.
Își lăsă capul în palme și adăugă sfârșit:
- Am obosit! Am obosit, Claudiu!
Claudiu se duse la el, îi luă mâinile de pe ochi, potrivindu-i capul astfel încât să-l poată privi de la șevalet, apoi se repezi frenetic la portretul început și continuă să picteze. Acesta era David, își venise în sine și nu trebuia să rateze momentul de a-l picta.
- Te rog, David, vom discuta mâine. Acum te rog lasă-mă să te pictez. Rămâi așa!
- Da, mâine. Să sperăm că mâine va veni. De câteva ori în viață, am trăit drama unui mâine care nu s-a mai arătat. Credeam că am învățat lecția, dar n-a fost așa. De-atâtea ori am rămas cu vorbe nerostite, suspendate în gât ca niște vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf. Având convingerea că le voi spune… mâine. Că întotdeauna timpul te păsuiește. Dar eu, eu am trăit în afara timpului, mințindu-mă că sunt un om al timpului meu, făcând orice ca să mă conving, în primul rând pe mine, de aceasta. Depunând toate eforturile ca să mă smulg singurului timp care m-a găzduit pe mine cel adevărat, pe mine, David Greceanu, acela pe care până și eu l-am iubit, cel dinainte de magnolii…