Matul ăsta e un fel de iad. Așa spune mama. E un loc unde-ți pierzi sufletul, copile! Apoi mă trimite să-i zic tatei să vină acasă. Așa-i spui, să vie repede, că s-au terminat toate. Eu nu știu ce anume s-a terminat. Mă gândesc eu că vara e aia care s-a sfârșit, că prea s-au îngălbenit lăstărișurile. Dar și fețele oamenilor. Iar sperietorile deja au început să plângă. Unele plâng cu sughițuri. De alienare și teamă, d-aia plâng sperietorile, o mai aud, când și când, pe măreșăleasă bombănind. Și ea e tot o sperietoare. Fug de ea toate păsările. Dar și moartea, așa zice tata: Fă, tu tot mai ai zile? Te-a uitat până și moartea, lătură!
Iar la mat e mult fum, exact ca în Iad. Oamenii fumegă din brațe, din ochi, scot fum pe nări, vorbesc tare și tot înjură. Dumnezeii mă-tii de viață!... Dar și râd. Râd din orice și beau dintr-o cană mare căreia i se spune halbă. Sau din niște sticluțe mici-mici de tot, semânând cu cele de lampă, cărora li se spun țoiuri. Noroc! Stau și eu între bărbați și beau un suc gălbui. E de portocale, așa a spus nenea cârciumarul, când l-a întrebat tata de care suc are. Dar eu știam că portocalele sunt un fel de bomboane cu ciocolată. Cine-a mai vazut suc de bomboane?! Iar bomboanele se fac din zahăr-candel. Când e frig și zăpadă afară, eu și Mihăiță facem pomul de iarnă. Adică luăm mătura de nuiele și-o fixăm, cu coada în jos, în spatele ușii, care e locul meu secret. O sprijinim cu fierul de călcat, care seamănă cu un balaur. Căci are o gură de fier care se deschide. Are dinți tot de fier. Și mănâncă jăratic. Iar pomul de iarnă îl împodobim cu fire colorate din lâna cu care mama ne face ilice. Și punem multe-multe bomboane în el. Cam patru-cinci bucăți de zahăr-candel. Iar zahărul-candel e cea mai bună bomboană din câte au existat.
Tata, însă, are ochii sticloși și vorbește de parcă ar măcina pietre-ntre dinți. Morții mă-tii, eu muncesc cu brațele astea, pentru țară, mă, pentru țară! Și tata își arată palmele. Sunt crăpate și încă au urme de var. Iar bănățeanul din fața lui tace. Tace și celălalt bănățean de lângă el. Doar schițează un gest ca și când ar da să spună ceva, apoi se lasă păgubaș. Dincolo de masă, unchiul Vanea deja cântă: Ochi ciornie, ochi zhguchie, / Ochi strasnie i pricrasnie, / Cac liubliu ia vas, cac baiusi ia vas, / Znati uvidil vas ia vdrobri cias, / Ochi ciornie... Iar tata crede că eu o să ajung un om mare, că prea semăn cu el. Îl vezi ce căpățânos e? La fel ca mine! Apoi râde și-mi trece, ușor, un dos de palmă pe ceafă.
Ceilalți vorbesc despre câmpie. Își aruncă vorbele abia deschizând gura, exact din vârful buzelor. Spun despre ea că e un loc blestemat și că niciodată n-au mai văzut un soare atât de rotund și de apropiat de oameni. Mama lui de Soare! Cică ar fi bolnav de fierbințeală. Și că din cauza lui seacă fântânile, iar grâul crește doar până la genunchiul calului. Și că nu înfrățește. Da, căci și grâul face frați, dar abia când îi dă a treia frunză. Și dacă trecu cu tăvălugul peste el. Și pe fiecare frunză formează noi spice. Așa și oamenii: și ei formează frunze din care cresc alte tulpini. Eu sunt o tulpină de grâu. Tata, întâi a fost o sămânță, a fost udată cu apă vie și a încolțit. Asta până s-a făcut din ce în ce mai mare și a început să scoată fum pe nări și să bea bere. După care am apărut eu, la a doua frunză. La prima frunză a fost sora mea, Nina, dar v-am spus, ea a murit mai demult, că a avut rujeolă. Iar rujeola asta e tot un fel de fierbințeală pe care o faci atunci când îți lipsește afecțiunea. Așa a spus doctora de la dispensar. Cum ar veni, o să moară și Soarele, și tot din lipsa afecțiunii. Afecțiunea asta n-o ai dacă tot te înjură lumea. Ea crește numai la oraș, evident, în magazinele-alea care au numai o ușă de intrare și niciuna de ieșire. Noroc! Abia la a treia frunză, a apărut Mihăiță. Că doar atât înfrățește grăul: cu trei tulpini. Dacă mai face și altele, alea nu mai sunt bune și nu vor face niciodată spice. Mama, însă, se încăpățânează să mai facă una. Iar tata știe că nu e bine, d-aia o tot bate cu polonicul în cap, poc!, până vin vecinii și-o udă cu apă.
Mergem spre casă. Sunt în spatele tatei și luminez înserarea scăpărând bețele din chibritul pe care mi l-a dat să mă joc. Tata se clatină și e fericit. Cântă și el: Beria, Beria, / Ai umplut Siberia / Nu cu hoți, nu cu tâlhari, / Ci cu oameni gospodari. Flacăra pâlpâie și aproape că-mi frige degetele. Până la aria noastră, care e la marginea satului, se face atât de întuneric cum vezi numai în sufletele sperietorilor peste care a venit toamna și le-a șters, de pe fețe, surâsul.