Erau ei, cei mici, speriați de muzică, și de cor, dar asta nu-i făcea să nu fie atrași, ca de un magnet, de domnul Alexa. Și nu pentru că ar fi avut dumnealui un farmec personal, ori că le-ar fi povestit ceva frumos, sau pentru că le-ar fi împărțit daruri. Nu, atracția era sala în care numai el putea să intre și în care se aflau fel de fel de instrumente muzicale la care cântau cei din fanfara liceului. Stăteau cei mici în curte, înghesuindu-se unul într-altul, așteptând. După o vreme începeau să sosească, pe rând, cei mari care erau titularii fanfarei și care stăteau separat de cei mici, uitându-se la ei cu milă. Sosea, într-un târziu și domnul Alexa. Chipiurile cu inscripția L.G.L. se ridicau pe măsură ce profesorul înainta pe largul culoar ce se forma printre elevi. De la înălțimea celor patru scări, care duceau spre camera cu instrumente, domnul anunța: să intre întâi Tuba! Un voinic din clasa a unsprezecea, de înălțimea profesorului, dacă nu chiar mai mare, intră și ieși repede cu ditamai instrumentul pe după cap. Anunțați de cei ce ieșeau, intrau pe rând flautul, oboiul, clarinetul, cornul, cele două trompete, talgerele, toba mare, cele două tobe mici, xilofonul, piculina, lira strălucitoare împodobită cu fâșii multicolore. Intrau până la urmă și cei mici. Se uita domnul la fiecare prețăluindu-l din ochi. Celor mai voinici le dădea câte o tobă Napoleon care le venea, după ce-i încingeau cureaua, până dincolo de genunchi. Se pășea destul de greu încătărămat cu ea. Celorlalți le revenea câte o tobă mică, dar avea domnul Alexa grijă ca numărul celor cu napoleoane să fie egal cu acelor cu tobe mici. Ieșeau fericiți noii toboșari cu instrumentele lor în curte pentru a-l aștepta pe profesor. Se și vedeau pe străzile orașului, ei aliniați perfect, urmându-l la câțiva metri pe domnul, mai nou, tovarășul Alexa. Ochii le erau ațintiți nu la tobe, ci la buzduganul cel lung purtat sus, într-o mână de profesor. La o înclinare spre dreapta trebuiau să fie foarte atenți pentru că urma coborârea lui. Atunci trebuiau să înceapă primul ritm: tam tararam...tam taram...tam tararam...tam tam. Și tot așa până la o nouă înclinare și o nouă coborâre când, automat, trebuia schimbat ritmul: tram tam...tram tam...tram tam...tam...tam. Cu cât înaintau de la ieșirea din curtea școlii spre Piața mare și apoi pe strada I.V. Stalin, pe trotuare se oprea lumea privindu-i. Dacă se nimerea să fie și câte o zi de târg, marțea sau vinerea, spectatorii erau și mai mulți: țărani cu traiste pe după cap și cu câte un coș în mână, săsoaice, cu mici cărucioare în care se aflau bidoane cu lapte și oale cu smântână, însoțite uneori de câte un sas cu cămașă albă și pantaloni negri și cu nelipsita pipă în colțul gurii. După toboșari, atunci când nu erau urmați de fanfară, se aliniau copii care băteau în tobe imaginare așa cum făceau și ei cu un an, doi, în urmă. Când fanfara urma toboșarii, ascultând și ea de semnele făcute cu buzduganul de profesorul dirijor, spectatorii de pe margini, precum și copiii mai mici ce-i urmau, erau cu mult mai mulți. Atunci, când alaiul trebuia să traverseze strada, spre Piața Mare sau spre Cazarma 90, se opreau tramvaiele care se nimereau a fi prin apropiere.
În acel an se nimerise a fi o toamnă frumoasă. Frunzele arămii se odihneau pe sub uriașii castani aliniați pe lângă zidul vechii cetăți. Copiii treceau și adunau castane. Au început, pentru a găsi mai multe, să dea cu picioarele în maldărele de frunze, spulberându-le. Aveau nevoie de ele pentru că, nu se știe de unde, se iscase zvonul că pentru o mie de castane se primea câte o minge de fotbal. Unii ziceau că se dă și o pompă și chiar și o cameră de rezervă. Deci merita efortul. Se și întovărășeau între ei, unindu-și eforturile. În acea zi, de început de noiembrie, au adunat mai puține. Curiozitatea la ce se petrecea era mai puternică. S-au oprit printre castani două camioane din care au început să se descarce grinzi, bârne și multe scânduri. Toate erau noi și miroseau a rășină de brad. Pe urmă, câteva zile muncitori îmbrăcați în salopete albastre au tot bătut cuie. Zgomotul ciocanelor se auzea până departe. În curând construcția ridicată a început a fi îmbrăcată în pânză roșie. La sfârșit, acolo sus, au apărut portretele foarte cunoscute de ei, deoarece le aveau afișate în clase, dar mult mai mici. Erau cei patru: Marx, Engels, Lenin și Stalin. Despre primii doi n-au apucat să învețe la școală. Știau doar ce le-a spus domnul diriginte că erau doi mari prieteni, așa cum au fost Eminescu și Creangă. Despre Lenin știau mai multe, au învățat despre el chiar și un cântec: A fost un om mare Lenin/ el grije de toți avea/ dac-ar mai trăi acuma/ el așa ne-ar întreba:/ copii, voi dragi, ce mai faceți?/ Noi am răspunde așa:/ trăim cu toți în libertate/ așa cum tu ne-ai învățat. Mai știau dintr-un text din cartea de limbă rusă că era harnic, că atunci când era mic și mergea cu alții la cules de ciuperci, el vedea cele mai multe și le culegea mai repede decât ceilalți. Despre Stalin știau nu numai că este cel mai mare general, adică generalisim, dar că este și de o bunătate rară. A aflat el că Tamara, fetița unui cantonier de la căile ferate, făcea mulți kilometri pe jos, pentru a ajunge la școala unde învăța. Mergea, biata de ea, și iarna pe viscol și vara sub bătaia nemiloasă ale razelor de soare. A dat un ordin și de atunci acceleratul, care trecea dimineața spre oraș, iar după masa se întorcea dinspre acolo, oprea la canton spre bucuria fetiței care învăța din ce în ce mai bine. Nu e de mirare că în timpul războiului mulți soldați sovietici au murit cu numele său pe buze. În timpul marelui război pentru apărarea patriei au luptat chiar și copii. În diminețile culturale, care au început să se țină dumineca dimineața la școală, nu ascultau doar piese de teatru radiofonic, ci se citeau și cărți în care era proslăvit tovarășul Stalin. Unii de abia așteaptă dumineca următoare să mai afle despre ce fapte de arme a mai făcut copilul Alioșa, care îl iubea nespus de mult pe tovarășul Stalin. Cartea se numea Fiul regimentului de Valentin Kataev. Și în sălile de cinematograf apărea de multe ori tovarășul Stalin. Nu numai în jurnalul de actualități ci și în filme. În Bătălia Stalingradului ori în Căderea Berlinului, copiii din sală aplaudau când apărea marele conducător și râdeau satisfăcuți când vedeau cât de proști pot fi naziștii în unele situații. Tot tovarășului Stalin îi revenea meritul că Alexei Meresiev a revenit la comanda unui avion, pentru a lupta mai departe împotriva fasciștilor, după ce i s-au amputat ambele picioare. Mulți copii au urmărit cu sufletul la gură și filmul Patriotul. Era acolo vorba, în cele trei serii care au rulat trei săptămâni la rând, despre conducătorul luptei de eliberare a gruzinilor cu sute de ani în urmă. Acel conducător, Patriotul, semăna izbitor de mult cu tovarășul Stalin atât la înfățișare cât și la gesturi. Fetițele aveau alte gusturi. Discutau despre filmul Învățătoarea din Șatrâi ori despre basmul ecranizat Floarea de piatră.
Spre seară au rămas să păzească construcția doi milițieni. De la ei au aflat copiii că tocmai s-a terminat construcția tribunei în care vor sta oficialitățile( ce-or fi acelea ?) să privească defilarea oamenilor muncii cu ocazia zilei de șapte noiembrie. A doua zi nu s-a prea făcut școală. Cei de la fanfară și de la tobe au mărșăluit de câteva ori, în frunte cu profesorul ce mereu agita marele sceptru pe traseul defilării. Ceilalți au defilat așa cum vor face mâine, pe același traseu. Când ajungeau în fața tribunei, unii trebuiau să strige Uraaaa..., iar ceilalți, Stalin și poporul rus libertate ne-au adus! Pe traseu, până la tribună mai trebuiau să strige din când în când Ana Pauker, Gheorghiu Dej, bagă spaima în burghezi, Trăiască și înflorească scumpa noastră patrie Republica Populară Romînă, Cu partdu` nostu,-n frunte vom avea victorii multe, Muncim, luptăm republica apărăm.
A două zi, după ora nouă, când ceața s-a ridicat, iar razele soarelui abia putea încălzi pe oamenii muncii și elevii ce urmau să defileze, au pornit și ei din fața școlii. Au fost opriți în Piața Unirii. Înaintea lor au fost lăsați să treacă cei ce aveau în frunte pancartele, duse de doi oameni pe care scria : Uzina Independența, iar, în paranteză, Atelierele Rieger, Fabrica de ciorapi, în paranteză Areca, Fabrica de creioane, în paranteză Grațioza,, Muncitorii de la tramvaie, Uzina electrică Seta.
Fanfara și tobele lor aproape au fost acoperite de strigătele salariaților acestor întreprinderi și de ale altora ce veneau din urmă. Trecând prin fața tribunei, bătând ritmul cerut de măciulia de pe sceptru, Nuțu, ca dealtfel și alți toboșari sau purtători de instrumente muzicale, și-a aruncat repede privirea spre tribună. În afară de cei patru dascăli ai proletariatului nu cunoștea pe nimeni. A... ba da. În rândul de la mijloc parcă era și nenea Hundișan, tatăl lui Ghiță, fostul lui coleg. A da, iată-l și pe Ghiță. „Tii, cât a crescut de când nu l-am mai văzut.” Era îmbrăcat în costum bleumarin de tergal cu cămașă albă și cravata roșie cu picățele, ca oamenii mari. Pe brațul stâng purta o brasardă pe care scria cu alb „Om de ordine”