Trecuse printre oglinzi, dincolo, pe terasa unde asfințitul zăbovea pe măsuța lui la un ceai. Horea șchiopăta abia vizibil din cauza unei șovăiri într-un gând răzleț. Imaginile reflectate în oglinzi întârziau nefiresc după îndepărtarea lui, deveneau tablouri vii, replici instantaneelor mișcării lui prin fața acestora. Cine ar fi avut vremea să cerceteze misterul?... Doar dintr-o oglindă mai bătrână, probabil aceasta poati fi și o lămurire, imaginea țâșni din carnea sticlei argintate și-o luă pe cont propriu în sensul de unde venise Horea, colțul curat de rugăciune din holul mic. Probabil el lăsase vreo rugă neterminată.

Aerul corpos de atâtea arome urcând dinspre grădinile locuitorilor, îți hrănea sufletul.
La aceste ceasuri este pace cât s-ajungă pentru fiecare, toată lumea mergea spre întâlnirea cu asfințitul, să-i sărute Soarele pe creștet, a noapte ferită de ispite și de gânduri ostile.
Cerul se ruga pentru cei care uitau, în amarul unor întâmplări neînțelese, și-i aștepta pentru ziua următoare, când necazurile se-nvecheau, nemaiapăsând atât de tare umbrele aplecate ale năpăstuiților.
Naturii acestori locuri nu-i prisosea nimic, dar nici nu avea vreo lipsă.
Copiii în joaca lor imitau oamenii mari, simulând preparatul și băutul ceaiului la masă, împreună cu înserarea. Glasul lor era cea mai ascultată muzică în înalturi.

Odată ajuns lângă masă, se înclină ușor salutând cu smerenie lumina, mulțumindu-i, se așeză lent pe scaunul din răchită, luă cana în care ceaiul aștepta verzui, gestul mâinii nu ajunse la capăt, o umbră de sus, și nu un nor, fiindcă seninul se împatronase de întreaga zi, poate umbra unei aripi prea iute în zborul ei, îi roti ochii înspre răsărit, pe umărul colinei golașe. Rămase cu cana la jumătatea drumului. Un fior îi străbătu tâmpla, știa că va veni, dar parcă... prea devreme.

Pe acoperișul casei, în partea cealaltă, nevăzută de pe terasă, un corb își odihnea aripile, venea de departe și oricât se credea de încercat în zborurile lungi, acesta îi fusese peste măsură, dar menirii nu-i putea lipsi.

Horea închise fereastra grea, ușilor le trase, ca niciodată, zăvorul. Lumânărilor le triplase numărul, nu se ruga, ci doar rememora un fapt rămas nedus la capăt cu aparent multă vreme în urmă, când tinerețea risipea puterile în joaca de-a destinul, neștiind că împlinirea sau neîmplinrea nu au relevanță când rostul tău este scris într-o limbă pe care nu ai stăruit s-o-nveți. Nu era un păcat, nu este nici acum, remușcare niciatât, ci doar taină, dezghiocase taina unui fapt neîntâmplat.

Pe acoperișul casei corbul ațipise. Horea asculta foșnetul stelelor în calea lor până ce numără ceasurile după glasul îndepărtat al cocoșilor.
Zorii îl surprinsese cu mâna vârâtă până la cot în buzunarul ispitelor din gânduri niciodată faptă. Nu se simțea istovit, ba dimpotrivă, se știa acum pregătit, după întâmpinarea Soarelui nou, să stea față în față cu neașteptul oaspete.

Oaspetele cu sârg spărgea o nucă în livezile ce se-ntideau în fața terasei.

Horea deschise toate ferestrele, nu doar ale casei. Imaginea țâșnită din oglinda veche și aciuată în colțul curat, îi mântuise ruga și se topise precum suratele ei.
O liniște nouă curgea pe la streșini, pe cercevelele geamurilor, pe sub praguri, se infiltra ca o armată de furnici, oprindu-se în mijlocul casei doar de ea știută.

Ziua fără mâine nu există, fu ultimul fir de gând ce-i sparse grăuntele de spaimă rămas de ieri, nici urmă de lejera șchiopătare, călca ferm, sprinten, în pași egali pe cărarea spre livezi.