Cușcușul este o mâncare de origine berberă, specifică Marocului, Algeriei și Tunisiei. Este preparat pe bază de griș din grâu dur, la care se adaugă deasupra carne fiartă, legume și sos picant. Cu aceste informații luate dintr-un dicționar enciclopedic, am acceptat invitația domnului Aalim (Savantul), tatăl lui Mariam (Maria), de a veni acasă la el "juste pour grignoter ensemble un couscous bidaoui" (numai pentru a ronțăi împreună un cușcuș de Casablanca). Locuința distinsului domn se găsea în cartierul rezidențial de pe colina Anfa, în vecinătatea stațiunii balneare Aain Dziab (Izvorul Lupului). Pentru a cheltui în avans caloriile pe care urma să le acumulez în timpul dejunului, alesesem să parcurg pe jos, la umbra rară a palmierilor, cei trei kilometri ai largului Boulevard de la Corniche (Bulevardul Cornișei), care leagă Casablanca de stațiunea balneară Aain Dziab. Era luna aprilie. Spre stânga, ochii mei se delectau la priveliștea albului vilelor de pe colina Anfa, care ducea o luptă inegală cu amestecul de verde și mov-roșiatic al plantelor agățătoare, permanent înfloritoare, care se ridicau pe orice suport care le putea duce spre soare, incluzând pereți, acoperișuri, garduri, stâlpi, până chiar și trunchiurile lungi, drepte și neramificate ale palmierilor, terminate în partea superioară cu un smoc de frunze. În dreapta mea, valurile oceanului se spărgeau de țărmul stâncos, creând nanopicături irizante și un fond sonor vuitor. Îmbrăcămintea mea era ușoară, formată dintr-o cămașă mătăsoasă și înflorată cu mânecă scurtă, un sacou mov fără căptușeală și pantaloni albi, largi, prevăzuți cu manșetă. Mersul îmi era mult ușurat datorită mocasinilor foarte ușori și comozi, pe care îi asortasem cu sacoul.
Mă apropiam de adresa de pe cartea de vizită a domnului Aalim, când am văzut-o pe Mariam, care mă aștepta la poartă. Îmbrăcămintea ei era întotdeauna elegantă și reușea să-i ascundă formele cam plinuțe. De această dată etala o rochie vaporoasă de vară, agățată de umeri prin două bretele, care lăsa vederii o parte esențială pentru un ochi avizat. Ca majoritatea femeilor din Casablanca, nu purta fularul sau voalul musulman. Părul ei negru era tăiat scurt. Mi-a zâmbit, iar șiragul alb al dinților a contrastat plăcut cu tenul închis. Un parfum scump a completat comunicarea ei non-verbală.
- "Bonjour, Mariam. Ça va?"
- "Ça va bien, monsieur. Al hamdu li-Lah. Entrez, s’il vous plaît" (Îmi merge bine. Mulțumesc lui Allah. Intrați, vă rog).
Am trecut prin poarta mică din zidul gros din jurul locuinței, și nu mică mi-a fost surpriza, deoarece în curte am fost întâmpinat de „monsieur” Aalim, care mi-a făcut cunoștință cu cele șase surori mai mici ale lui Mariam: Khadija (Născută la șapte luni), Fatema (Înțărcata), Karima (Generoasa), Amina (Fidela), Laila (Nocturna) și Aaziza (Draga). Eram derutat pentru că nu știam unde să mă uit mai întâi: la fete sau la vilă. Fetele erau mai mici decât Mariam, având vârste diferite, cuprinse între cele ale copilăriei și ale adolescenței. Fremătau de tinerețe, iar faptul că în casă mai apăruse un bărbat le făcea deosebit de volubile și de acaparatoare. Tatăl lor îmi prezenta detalii privind vila cu două etaje, piscina și parcarea acoperită pentru zece autoturisme. Știam că Aalim studiase în Franța, unde devenise inginer „en génie civil” (construcții civile) și era patronului unei societăți de proiectare din Casablanca. A construit reședința după gustul lui și cu banii pe care îi primise moștenire de la bunicul lui, care a fost avocat și, în același timp, combatant pentru independența Marocului, unul din dintre acei care au știut să profite de situație și să cumpere pe nimic imense bunuri ale coloniștilor francezi, „qui par peur se sont rentrés massivement en France” (care de frică s-au retras pe scară largă în Franța). Am intrat în vilă și acolo am făcut cunoștință cu alte trei marocance: Malica (Regina)-soția lui Aalim, Rahima (Milostiva)-mama lui Aalim și Saida (Fericita)-soacra lui Aalim. Singurul bărbat din casă părea ușurat că atenția celor nouă reprezentante ale sexului frumos din familia lui își schimbaseră pentru moment ținta atenției lor. El nu avea prejudecata că femeile trebuie ascunse vederii străinilor. Toate îmi vorbeau după obiceiul marocan al femeilor de a atinge mâna interlocutorilor pentru a fi mai sigure că sunt ascultate. Surpriza cea mai mare a fost când am intrat în sufragerie, unde planșeul pardoselii era din sticlă sub care se găsea... un acvariu luminat puternic, astfel că pășeam pe un „covor” cu un model viu, în continuă mișcare. În mijlocul încăperii se găsea o masă rotundă și scundă, înconjurată de perne cubice învelite în piele. Am luat loc la masă împreună cu Aalim, Malica, Rahima, Saida și Mariam. La început a fost adus un lighenaș cu apă unde m-au invitat să-mi înmoi degetele, după care mi-au dat un prosop ca să mă șterg. Ceilalți comeseni au făcut același lucru. Apoi au pus în mijlocul mesei un platou rotund din lut cu diametrul de...un metru și înalt de cinci centimetri în care se găsea o piramidă de cușcuș aburind. Am aflat că este un „couscous bidaui” cu șapte legume: dovleci, dovlecei, napi, ardei iuți, cepe, morcovi, roșii. Carnea era de vită. Sosul conținea „ras al hanuț” (amestec de cel puțin 20 condimente). Aalim a întins mâna până la platoul de lut și a apucat cu degetele o cantitate bine asortată de cușcuș cu legume și carne. Prin strângeri, rotiri și săltări repetate el a format în palmă un bol alimentar bine închegat, după care l-a așezat pe unghia degetului mare și l-a catapultat drept..în gură. Doamnele, fiind mai simandicoase, introduceau în cușcușul din același platou numai trei degete. Am fost încurajat să introduc mâna în mâncarea din platoul comun. Din respect pentru gazde, am reușit să trec pragul psihologic și am început să procedez ca și cum aș fi ținut în mână un boț de mămăligă pe care îl înmuiam în sos.
Mi-aș fi putut închipui că luam masa în secolul al XVIII cu locatarii unui bordei din Bărăgan, dar acvariul de sub mine îmi amintea că omenirea se pregătește să intre în mileniul al III-lea.