În schița "Pescuitul racilor și altele", Mihail Sadoveanu ne-a dezvăluit că "meșteșuguri de prins raci vor fi fiind multe. Națiile civilizate au divulgat unele, în publicații enciclopedice ori de specialitate (...) Între toate meșteșugurile, unul al lui moș Hau rămâne pentru mine cel mai iscusit și mai vrednic de luat în seamă." Sunt convins că dacă ar fi avut ocazia, marele narator nu ar fi ezitat să ne povestească o întâmplare legată de pescuitul caracatițelor. Se pare că îmi revine sarcina onorantă de a descrie pentru prima oară în literatura română "meșteșugul" prin care pescarii din Al-Dakhla reușesc să prindă ceea ce în arabă se numește "ukhtut" (n.a. caracatiță).
Al-Dakhla este un orășel situat la capătul unei peninsule omonime, lungi de 25 kilometri și late de cinci kilometri, care, datorită formei de "L", este paralelă cu țărmul continental, închizând golful denumit tot Al-Dakhla, lat de trei kilometri și lung de 25 de kilometri. Suprafața peninsulei este plată și este mărginită de un țărm abrupt înalt de aproximativ zece metri. Localitatea Al-Dakhla se află cu numai 30 de kilometri mai la nord de Tropicul Racului, motiv pentru care soarele arde nemilos pielea lăsată imprudent descoperită.
Era o zi de sfârșit de decembrie. Așezat la umbra unei prelate din foaie de cort și cu un pahar de apă minerală în față, eram singurul client al cafenelei "Marsa" (n.a. Portul), care avea vedere spre portul de pescari, situat într-un loc unde faleza verticală făcea loc unei pante line, late de cel mult 100 de metri. Cele câteva zeci de bărci pescărești erau trase pe fâșia îngustă de nisip. Dincolo de golful în formă de canal se profila țărmul înalt de aproximativ zece metri de pe continentul african, care părea la fel de plat ca și peninsula. În spatele meu, soarele se pregătea să apună. Patronul cafenelei era un bărbat de 55-60 de ani, mai mult scund, uscățiv, cu obrazul ars de soare și brăzdat de riduri. Chelia lui era mascată de o pălărie zdrențuită de paie. Ochii lui vioi erau aproape acoperiți de sprincenele stufoase și decolorate. Bărbia mult ieșită în relief trăda un caracter tenace. Văzându-mă cam plictisit, s-a apropiat de mine.
- "Vous français" (n.a. Sunteți francez)? a încercat el o conversație într-o franceză aproximativă. I-am spus că sunt venit din România.
- Aa, știu! Voi l-ați împușcat pe "Seaseschiu". Păcat! El i-a ajutat mult pe arabi. De ce ați venit la Al-Dakhla? Aici nu este nimic de văzut. Vă spun un lucru care să rămână numai între noi: aproape toți locuitorii din Al-Dakhla sunt veniți din Maroc ca voluntari sau trimiși de guvernul din Rabat în schimbul efectuării unei detenții. În acest fel, guvernul de la Rabat urmărește marocanizarea forțată a Saharei Occidentale, pentru ca rezultatul unui eventual referendum de auto-determinare, organizat de O.N.U. să fie oficializarea anexării fostei Sahare Spaniole. Armata marocană este prezentă pe tot acest teritoriu din 6 octombrie 1975, de când regele Hassan al II-lea a ordonat celor 350000 de voluntari să treacă frontiera Marocului și să realizeze ceea ce s-a numit "Marșul verde" (n.a. "Massira al khadra"). Dacă o să mergeți în cartierul de lângă aeroport, o să vedeți străzi întregi mărginite de foste barăci militare transformate în căsuțe, care sunt închiriate de femei practicante ale celei mai vechi meserii din lume. Ele stau cu capul în dreptul unor ferestre zăbrelite, de forma unui pătrat cu latura de jumătate de metru. Dacă un pieton este atras de chipul uneia dintre ele, atunci el va fi întâmpinat cu întrebarea: "Tu viens" (n.a. Tu vii)? Prețul este convenabil. Activitatea lor este permisă în mod tacit de oficialități pentru a face mai suportabilă viața bărbaților de aici, care sunt în marea lor majoritatea niște "racailles" (n.a. rebuturi ale societății). Un olandez care a trecut pe aici mi-a spus că la ei, la Amsterdam, există un cartier asemănător, doar că ferestrele sunt prevăzute cu sticlă și au dimensiuni mult mai mari, din podea până în tavan, astfel că "les putes" (n.a. prostituatele) pot fi văzute ca mărfurile expuse într-o vitrină.
- Am venit aici ca să văd cum se pescuiesc caracatițele, i-am întrerupt expunerea care părea că nu se mai sfârșește.
- "Ma și mușchila" (n.a. Nici o problemă) mi-a răspuns el în arabă, după care a continuat în franceză. Golful acesta este una dintre cele mai bogate zone în caracatițe din lume. Pescuitul de caracatițe se face noaptea. Dispozitivul de pescuit este format dintr-un bidon de plastic de 20 litri la care s-a îndepărtat complet partea superioară, iar la fund a fost practicată o gaură centrală cu diametrul de câțiva milimetri. Bidonul este prins cu o sfoară și este lăsat pe fundul oceanului în poziție orizontală. În timpul nopții caracatițele caută un adăpost și intră în bidoane. Dimineața, pescarii ridică ușor bidoanele, iar caracatițele, în naivitatea lor, se prind cu ventuzele tentaculelor de falsul adăpost, crezând că sunt atacate de diverși prădători marini. După ce dispozitivul de pescuit este adus în barcă, pescarii introduc imediat o sârmă ascuțită în gaura din fundul bidonului și înțeapă caracatițele, obligându-le să iasă singure pe unde a intrat. O firmă japoneză, care are depozitul frigorific chiar lângă port, cumpără imediat caracatițele, deoarece ele sunt foarte apreciate pentru virtuțile lor afrodiziace. Pentru câțiva dirhami puteți petrece toată noaptea cu pescarii în bărci ca să vedeți pe viu toată acțiunea.
- Mulțumesc pentru informații, i-am răspuns eu îngândurat.
Ce-ar fi făcut "domnișorul" Sadoveanu în locul meu, după ce a trăit experiența neplăcută să constate că în timpul pescuitului de raci, ceasul lui de buzunar a trecut în sânul lui moș Hau? Ar fi riscat el să rămână fără portofel și pașaport după o partidă de pescuit caracatițe în largul golfului Ad-Dakhla, chiar dacă moș Hau ar fi rămas departe, la Nada Florilor?...