agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-08-22 | |
Pentru Călin Ionescu, săptămâna începuse cum nu se poate mai bine. Atât ziarele de luni – pe care le citise pagină cu pagină –, cât și posturile TV de știri, nu veniseră, nici azi, cu nici o bombă. Băteau apa-n piuă cu aceleași știri banale, vechi de trei-patru zile. De zece zile nu se mai prăbușise nici un avion. Americanii obosiseră, probabil, să tot schimbe guverne prin lume. La noi, weekendul, , se încheiase fără ca vreuna din pensiuni să-și bage clienții în spitale. Nicio toxiinfecție alimentară! Nimic! Era august – în august lumea e în concedii. Dar se părea că luaseră concediu și virușii letali, cauzatori de epidemii, și ucigașii – plătiți sau neplătiți – și militarii care se omorau în post, din greșeală sau dintr-o greșită comunicare a parolei.
Mass-media era ca o câmpie toropită de cădură, care așteaptă ploaia. Ploaia de evenimente frapante, care să atragă cititorii sau audiența, întârzia. Din fericire pentru inginerul-pensionar Călin Ionescu, buletinul meteo anunța ploi adevărate pe întreg cuprinsul țării. Timp de 24 de ore. Pe timp de ploaie, lumea e nevoită să stea mai mult prin casă. Audiența televiziunilor e mai mare într-o zi ploioasă, nu? În lipsa altor evenimente notabile și, date fiind condițiile meteo, știrea morții sale n-avea cum să treacă neobservată. Călin Ionescu aștepta de multă vreme o zi potrivită pentru a se sinucide. O ocazie mai bună decât această zi de luni nu i se mai ivise până acum. Trebuia să profite, nu era timp de pierdut. Hotărârea de a o curma cu viața o luase demult. Trăise destul. La 75 de ani, de 12 ani pensionar, Călin Ionescu ducea o viață liniștită în apartamentul său de trei camere din Drumul Taberei. În urmă cu șase ani îi murise nevasta. Greu, dar depășise momentul acela de șoc, când s-a trezit singur, după 41 ani de căsătorie și de deplină înțelegere. Copii n-avea, ceea ce însemna și că nu-l vizita nimeni din familie, nici măcar din an în paște, dar și că avea o grijă mai puțin. De fapt, nu avea griji deloc. Pensia era mulțumitoare. Unul dintre patentele sale de invenții în domeniul fabricării maselor plastice era încă utilizat și îi aducea, ca autor, încă o jumătate de pensie. Știa să-și umple timpul: plimbări în parc, gătit zilnic, curățenie săptămânală prin casă, meciul de șah de la ora cinci, în fiecare zi, cu vecinul de dedesubt, colonelul în retragere Gabriel Săpunaru. La 75 de ani, era sănătos tun: nici o boală, nici o durere. Trecea pe la doctor numai o dată pe an, pentru un consult general și pentru analizele obișnuite. Albise la păr, dar și-l păstrase. Când îl vedeai plimbându-se alături de colonelul Săpunaru, tânăr pensionar la nici 60 de ani, ai fi zis că și el are tot atâta. Călin Ionescu avea totuși o durere și durerea aceasta îl împinsese spre hotărârea de a se sinucide. Lumea îl uitase. Mai bine zis, lumea nu știuse niciodată de el. Toți își cărau cumpărăturile în pungi de plastic sau beau apă sau bere din pahare de plastic, dar nimeni nu știa că în fabricația acelor materiale plastice erau folosite și invențiile sale. Nimănui nu-i păsa că el există. N-avea de gând să treacă, tot neobservat, în tărâmul celălalt. Voia ca toată lumea să afle că inginerul-pensionar Călin Ionescu, inventator celebru în domeniul maselor plastice, ignorat de nemiloasa societate modernă, grăbită și ingrată, se sinucisese în modestul său apartament din Drumul Taberei. Jurnaliștii puteau să mai adauge de la ei, cum fac de obicei: lipsa de grijă a autorităților față de pensionarii țării, efectele dezastruoase ale singurătății, etc. Important era să nu omită esențialul: autorul mai multor invenții. Cineva care se pricepe la știri, care vrea să le sporească impactul asupra audienței, cu siguranță că nu va rata sublinierea calității lui de inventator. Asta era condiția necesară: el se sinucidea, ei jurnaliștii dădeau știrea morții lui la Breaking News. Dar nu era și suficient. Trebuia ca știrea aceasta să nu fie concurată de altele mai de efect. Ar fi trecut neobservată. Sau, mai rău, nici n-ar mai fi ajuns în ziare sau pe posturile TV. Pe la ora 13 i-a fost clar că o zi mai potrivită ca acestă zi de luni nu va mai întâlni. Puse în ordine, la vedere, pe birou: hainele de înmormântare, un plic cu testamentul legalizat, chitanțele ultimelor plăți și instrucțiunile pentru colonelul Săpunaru. Prin testament, locul de veci și apartamentul său treceau în proprietatea fiului colonelului.O notă scrisă din timp, pe care o dată acum, conținea numai aceste cuvinte: „Adio! Lumea e frumoasă, dar lumea m-a uitat! N-a știut de mine cât timp am trăit, aș vrea să știe acum, că m-am dus. Rog, pe cât posibil, evitați autopsia. E sinucidere curată. Inginer-inventator Călin Ionescu.” În plicul cu banii pentru înmormântare puse și ultimul talon de pensie. Gabriel se va descurca. Aveau locurile de veci alături, la „Reînvierea”. Le cumpăraseră odată, în urmă cu douăzeci de ani. Negreșit că tot el îl va găsi, la ora cinci, când va veni pentru meciul zilnic de șah. Era ora 13:35 când se dezbrăcă, își puse chiloții de baie și păși în cadă. Dădu drumul apei să curgă și potrivi dopul de la scurgere astfel încât să mențină nivelul apei pe la jumătatea căzii. Cu o lamă „Astor”, pregătită din vreme, își tăie venele de la mâna stângă. Privi cum apa se colorează cu învolburări roșii, simți că îl cuprinde o toropeală, ca atunci când îl lua somnul la televizor, apoi… apoi… nu mai simți nimic. Colonelul Gabriel Săpunaru își dormea somnul de după-amiază. Visa. Pesemne că era în Afganistan. În spatele lui, mascate după niște dune, erau tancurile lor. Tancuri americane. Lovituri puternice, ca de tun, îi răsunau în urechi. Talibanii atacau. Cu Katiușe rusești. Nu era de glumă. Îi mai lăsă o vreme, ca să-și mai consume muniția, apoi se ridică în picioare și ordonă contraatacul... Se trezi buimac. Se uită instinctiv la ceas, ca să noteze mai târziu ora atacului. Era ora 14:23. Loviturile de tun încetaseră, dar în dormitor se auzea acum un țârâit continuu. De sus, din tavan, se prelingea un firicel de apă ruginie care, căzând pe capul patului, se întindea pe cearșaf, înroșindu-l. Domnu’ Călin! Inginerul uitase din nou robinetul deschis la baie. Îl mai inundase odată. O fi plecat, o fi dormind, ia să dea fuga. S-a îmbrăcat iute, ca la alarmă. Într-un minut era sus. A sunat, deși știa că inginerul lăsa în permanență ușa descuiată. N-a răspuns nimeni. A intrat. În sufragerie, în dormitor – nimeni. Apă pe jos, peste tot. Roșie – probabil că de la covor. S-a dus la baie. Inginerul Călin Ionescu zăcea fără viață. Corpul îi plutea în cada plină cu apă roșiatică. Colonelul Săpunaru a scos mai întâi dopul de scurgere, ca să se golească cada. Apoi a sunat la 112. Până să le dea adresa și să le explice despre ce e vorba, cada s-a golit. Bănuiala deveni certitudine: la încheietura inginerului Ionescu se vedea sângele curgând printr-o tăietură fină. „Ce-ai făcut, domnu’ Călin? Cu cine o să mai joc eu șah?” Un om care a văzut mâini și picioare pline de sânge și bucăți de creier zburând prin văzduh nu se pierde cu firea când vede o cadă plină cu apă însângerată, chiar dacă în ea plutește prietenul și vecinul său. Colonelul Săpunaru a dat toate detaliile cerute de dispecer: adresa, vârsta și tot ce se putea vedea la fața locului. Pare că s-a sinucis – le-a spus el. Și-a tăiat venele cu o lamă. „Astor”, dacă asta contează. „Sânge mai curge?” Mai curgea. „Strângeți-i brațul tare, cu un prosop, cu ceva. Ca un garou.” I l-a strâns bine. „Mai curge?” Mai curgea, dar mult mai puțin. „Are semne vitale?” I-a pus mâna pe piept. Nu i-a simțit inima bătând. Apoi l-a strâns de încheietura dreaptă. Avea puls, dar slab. „În două minute ambulanța pleacă spre dumneavoastră. Dacă n-a pierdut prea mult sânge și dacă ziceți că ar mai avea puls, atunci poate că nu-l pierdem.” Imediat ce primi cazul, doctorul Istrate sări în ambulanță și se așeză pe locul mortului, lângă nea Grigore. Așteptară până când Brândușa, asistenta, încărcă pungile cu sânge și perfuzii. Brândușa se așeză pe targă, în spate. Apoi, cu sirena pornită, ieșiră pe Ștefan cel Mare și se îndreptară spre Drumul Taberei. – Calc-o, nea Grigore, calc-o bine! Simt că azi e ziua noastră norocoasă. – Poate ziua dumneavoastră norocoasă, mormăi nea Grigore. Nu vedeți că zbor? Are șanse? – Uneori sinucigașii au șanse mai mari decât accidentații, de exemplu, răspunse doctorul Istrate. Se pare că mai trăiește. Trecuse cu vederea aluzia șoferului. Avuseseră noroc numai o dată. Dar era adevărat, numai el și asistenta. Atunci când deraiase tramvaiul 5, pe Barbu Văcărescu. Fiind aproape de Floreasca, trimiseseră cinci ambulanțe. A lor avusese norocul să transporte sigurul accidentat: o femeie de 40 de ani, mamă a cinci copii. Suferise o fractură de piramidă nazală. Cinci copii! Cel mai mic de doi ani! Aur! I-au filmat o jumătate de oră, cât și-au făcut de lucru la locul accidentului. I-au mai filmat timp de un sfert de oră, cât a durat scoaterea femeii pe targă, cu perfuzie și acoperită cu folie izotermică, la Spitalul de Urgențe. I-au filmat pe toți, dar seara, pe post i-au dat numai pe doctor și pe asistentă. De aceea era nea Grigore supărat. – Brândușa, ceva pe Google despre acest Călin Ionescu? 75 de ani, la pensie… Brândușa, lungită pe targă, pe burtă, manevra Smartphone-ul. – Caut don’ doctor, caut. Deocamdată, nimic. Un fost fotbalist din divizia B s-ar potrivi la nume, dar nu corespunde ca vârstă. – Fotbalist. N-ar fi fost rău. Dar te pomenești că pensionarul nostru a fost un oarecare. Atunci avem șanse mai mici. Ceva bombe pe site-urile de știri? continuă să se intereseze doctorul. – Mai nimic, răspunse Brândușa. Din punctul acesta de vedere stăm bine. Concurență minimă! – Atunci așteptăm să vedem ce hram purta domnul pensionar. Sunăm de acolo, da? Și, ca și când ar fi vorbit până atunci numai cu șoferul: – Atunci am avut și noroc, dar și ghinion, nea Grigore. Am avut noroc că noi am preluat singurul accidentat. Dar ghinionul a fost că fotbalistul acela, acela de la națională – i-am uitat numele – fusese văzut într-un club, cu nevasta antrenorului. Tocmai în seara dinaintea accidentului. Cei de la Kant TV s-au scuzat: „A trebuit să tăiem din accidentul cu tramvaiul, abia dacă am putut să dăm 30 de secunde.” De aceea n-ai încăput și matale. Altfel, ar fi avut material pentru cel puțin o jumătate de oră. Te vedeai, în mod sigur. Felicia Săpunaru, nevasta colonelului, îi așteptă în fața blocului și îi conduse la apartamentul inginerului Călin Ionescu, de la etajul doi. Ajunși sus, în baie, dădură ochii cu proprietarul apartamentului și cu domnul colonel Săpunaru. Numai colonelul se prezentă, regulamentar. Inginerul Ionescu zăcea tot în cadă, tot fără viață. Doctorul Istrate se interesă de starea sinucigașului: – Are familie? Ce a făcut la viața lui? – Soția i-a murit, copii n-au avut, raportă colonelul, oarecum mirat că doctorul nu se repede să-i ia pulsul, să-i oprească sângerarea, mă rog să-i facă ceva inginerului. – A lăsat și o notă, e pe birou, se amestecă și Felicia. Spune că se sinucide și că nu vrea autopsie. – Un anonim, așadar, trase concluzia doctorul. – Nu chiar anonim, îl corectă colonelul Săpunaru. A avut nu știu câte invenții în domeniul maselor plastice. Pentru una primea drepturi de autor. În nota lăsată pe birou spune că se sinucide pentru că lumea l-a uitat. – Ei, așa mai merge, se mai liniști doctorul Istrate: „Inventatorul-pensionar Călin Ionescu s-a sinucis în apartamentul său din Drumul Taberei. Încă o valoare a neamului care părăsește această lume ingrată.” Asta e o știre. Controlă pulsul inginerului. Încă se simțea bătaia. – Brândușa, sună te rog la omul nostru de la Kant TV. Cuvântul cheie: inventator. Viu sau mort, suntem cu el la Floreasca într-o jumătate de oră. Să ne aștepte acolo. Brândușa se execută. – Vor fi acolo când îl aducem, don’ doctor. – Bun, acum să vedem cum stăm cu domnul inventator. Bună treabă, domnule colonel. Ați redus sângerarea. Acum s-o oprim de tot. Brândușa, leucoplast? – Știți că nu ne-au mai dat de vreo lună, don’ doctor. Colonelul Săpunaru găsi o cutie cu Band-Q în dulăpiorul din baie. Doctorul Istrate dezinfectă tăietura făcută de lamă și o acoperi cu leucoplast. În timpul acesta, Brândușa înfipse o branulă în brațul drept al sinucigașului și făcu legătura la punga cu sânge. Nea Grigore ținea punga, pe post de stativ. Felicia dădu să leșine: nu suporta să vadă sânge, nici măcar picurând din punga aceea de plastic. Colonelul o sprijini, ca și cum și-ar fi sprijinit un camarad rănit de o schijă inamică. Călin Ionescu nu părea deloc interesat de cele ce se întâmplau în jurul său. Brândușa îl strângea încă de încheietură, urmărindu-i pulsul. Abia-abia dacă îl simțea. – Repede cu el la oxigen. În mașină îi punem masca. Cu sângele, cu oxigenul – poate îl salvăm, ordonă doctorul. Doctorul preluă rolul de stativ. Nea Grigore aduse targa aproape de cadă. Domnul colonel apucă de umeri, nea Grigore – de picioare. Inginerul Ionescu poposi lin pe targă. Oricum, nu era în situația să se plângă, chiar dacă ar fi fost trântit pe targă. Brândușa îl înveli într-o pătură și apoi îl acoperi cu o folie lucioasă, izotermică. Trecuseră numai zece minute de când urcaseră în apartamentul sinucigașului. Opt-nouă minute de când sunaseră la Kant TV. N-aveau de ce să se grăbească: riscau să ajungă înaintea echipajului de televiziune. Numai colonelul Săpunaru nu înțelegea de ce nu plecau imediat spre Spitalul de Urgențe: – Nu ne grăbim? Mai trăiește? Poate dacă ajungem mai repede la spital îl salvăm, nu? întrebă el, precaut. Știa că doctorilor nu le place să te amesteci în treburile lor. După cum nici militarii nu permit civililor să se amestece în treburile lor. Mă rog, cu excepția ministrului apărării. – E între viață și moarte, domnu’ colonel, îi răspunse Brândușa. Nici Dumnezeu nu s-a grăbit să-l ia, înseamnă că nici El nu s-a decis. Așa că de ce ne-am grăbi noi? Să lăsăm să se facă voia Domnului! Sânge primește, oxigen primește. Credeți că la spital îi vor face altceva? Tot asta îi vor face. Procedura standard. Dacă vrea Dumnezeu – scapă. Colonelul tăcu. Doctorul Istrate făcu un semn. Nea Grigore demară. Când ajunseră pe podul Basarab, sună telefonul asistentei. „Nu se poate! se bosumflă Brândușa. A câta oară? A cincea? Ghinionul nostru. Vă înțeleg, aveți priorități. Bine că ne-ați sunat, să nu ne grăbim. Rămâne pe altă dată.” – De la Kant TV, explică Brândușa, înciudată. Bahmuțeanca se mărită cu Prigoană! A cincea oară! Toate televiziunile sunt la sectorul 1, la Starea Civilă. Așa că nu ne așteaptă niciuna la Floreasca. Domnule inginer, ați avut ghinion, se adresă ea sinucigașului, ca și cum ar fi putut s-o audă: dacă muriți, n-o să știe nimeni că v-ați dus. Invențiile alea, câte or fi fost, nu au fost de-ajuns. Îmi pare rău nea Grigore. Eram siguri, dar n-a fost să fie. Altă dată. Pulsul! E din ce în ce mai puternic! Bagă nea Grigore, avem șanse să-l salvăm! Inginerul Ionescu dădea semne că vrea să rămână pe lumea aceasta. De parcă vestea că Bahmuțeanca se mărită din nou cu Prigoană ar fi făcut din nou lumea aceasta interesantă pentru el. Sau, dimpotrivă, punându-i în umbră sinuciderea, acest mariaj refăcut pentru a cincea oară îi arăta, dacă nu-i fusese clar, că totul e inutil pe lumea asta: inclusiv o sinucidere. Inginerul Călin Ionescu se trezise buimac, așa cum te trezești după un somn lung și profund. În primul moment a crezut că e în patul lui și că e trecut de ora cinci după amiază. Mai ales că l-a zărit pe colonelul Săpunaru moțăind pe un scaun, cu jocul de șah în poală. Apoi a auzit piuitul unui aparat, a văzut stativul cu pefuzie, branula din antebraț și perdeaua de plastic. Și-a dat seama că nu putea fi în apartamentul lui. Și-a amintit de lama „Astor”, de cadă și de hotărârea lui de a trece pe lumea cealaltă. Se pare că nu reușise. Se întâmplase ceva care îl întorsese din drum. Colonelul Săpunaru îl lămuri cum se întâmplaseră toate. Cum, văzând apa scurgându-se din tavan, urcase și îl găsise plutind în apa care se revărsase din cadă. Cum venise Salvarea și cum îl salvaseră. – Dacă n-aveați leucoplast în dulăpior, mă tem că vă pierdeam, domnu’ Călin. Cu cine mai jucam eu șah? – Cât a trecut, domnu’ Gabriel? O zi, două? se interesă inginerul Ionescu. – Ieri s-a întâmplat. V-ați revenit încă înainte de a ajunge aici, la Floreasca. De atunci sunteți la Terapie intensivă. Înțeleg că v-au sedat puternic, de-aia ați dormit întruna. Dar ce v-a venit, domnu’ Călin? Nu ne amuzam noi bine cu șahul? Pensie bună, aproape cât a mea, zău așa! Ce dacă v-a uitat lumea? Credeți că de mine îi pasă cuiva? Și, vorba aceea, pe câte mine nu era să calc în Afganistan! Călin Ionescu ascultă o vreme lamentările colonelului. Apoi, brusc, deveni interesat: – S-a vorbit sau a scris pe undeva despre încercarea mea? În ziare, la TV? – Nicăieri, nimic. – Nici măcar acolo jos, pe ecran, unde defilează știrile? insistă Călin Ionescu. – Nici. Cât am fost pe-aici, pe la spital, că nu mi-au dat voie să stau tot timpul, Felicia a stat lipită de televizor. Am cumpărat toate ziarele de azi. Când îți mai vii în fire, ți le dau să vezi că n-au pomenit nimic despre sinuciderea dumitale. Cine știe, dacă pomeneau de dumneata, pomeneau și de mine, că am chemat Salvarea. – Ingrată mai e lumea, domnu’ colonel. Oricum, că mi-ai făcut un bine sau că mi-ai făcut un rău, eu trebuie să-ți mulțumesc. – Ar fi o explicație că n-au scris nimic despre sinuciderea dumitale. Dar să nu te superi. Încă de când eram în Salvare și goneam spre Floreasca, s-a anunțat că Bahmuțeanca se mărită din nou. Tot cu Prigoană. – Nu mai spune! pufni inginerul. Asta explică totul! Știrea asta bombă a pus orice altă știre în umbră! Rușii ar fi putut să intre în Varșovia, sau să bombardeze Washingtonul. Americanii să scufunde, în sfârșit, Cuba. N-ar fi dat nimic la știri. Nu mai era loc pe lângă Bahmuțeanca și Prigoană! – Lasă, domnu’ Călin, nu te mai necăji. Dacă nu era asta, era vreun băiat de politician prins băut la volan. Vreo pipiță care și-a refăcut silicoanele. Vreo bandă de borfași care a scos săbiile și s-a bătut cu altă bandă, pentru vreo pirandă. – Corect. Și totuși, chiar să nu fi avut impact o știre ca asta: „Sinuciderea unui inventator”? se întrebă, retoric, Călin Ionescu. – Se vede treaba că nu ar fi interesat pe nimeni. Mă ierți că poate sunt cam dur cu dumneata, domnu’ Călin. Dar zău că nu merită. N-a meritat și n-o să merite vreodată. Să nu mai faceți asta, da? Intră doctorul, însoțit de o asistentă. Îl consultă, hotărând că a doua zi îi dau drumul. – Noroc că n-ai pierdut prea mult sânge, tataie. Și noroc cu domnu’ colonel, că înțeleg că dumnealui a chemat Salvarea. Da’ nu pleci direct acasă: va trebui să treci pe la Psihiatrie, că așa e procedura. Trebuie să fim siguri că nu mai faci figura asta. Eu personal cred că n-o să mai încerci să-ți iei viața, dar așa e rutina noastră în astfel de cazuri. Te ducem acolo, la Spitalul din Ciolpani, cu ambulanța noastră. Domnu’ colonel poate veni acolo numai în vizită. Nu se admit însoțitori. După câte știu, te vor ține acolo o săptămână. Spre deosebire de alți semeni ai săi, medicul psihiatru Simion Simionică avea numai un fix: de câte ori se prezenta unei persoane necunoscute, preciza faptul că Simionică e numele de familie, iar Simion e prenumele. Precizarea aceasta era, în cele mai multe cazuri, de prisos: doctorul Simionică avea de-a face mai mult cu bolnavii internați la Spitalul de Psihiatrie din Ciolpani. Iar bolnavii nu-i spuneau pe nume sau nu-l apelau cu prenumele. Îi spuneau, pur și simplu, domnu’ doctor. Lucra acolo, la Ciolpani, cu bolnavi adevărați sau închipuiți, de 25 de ani. Își făcea meseria sârguincios, dar dacă l-ai fi întrebat, n-ar fi știut să-ți spună de ce. Meseria, în general, era pentru el mai mult rutină, mai mult reflexul de a face treburile pentru care era plătit. Dar bolnavii, bolnavii în particular, chiar îl interesau. Bolnavii erau cazuri. Cazurile semănau foarte rar unul cu altul. Până să ajungă să se contopească în statistici, în procente de vindecare, cazurile cu care avea de-a face îi colorau zilele și îi făceau viața suportabilă acolo, în izolarea Ciolpanilor. Pe lângă îngrijirea bolnavilor internați la psihiatrie – între care nu puțini erau din categoria sinucigașilor, atâția câți erau salvați în ultimul moment sau câți eșuau în încercarea de a-și lua viața – doctorul Simionică mai era chemat, când se vădea a exista timp pentru așa ceva, ca să negocieze. Ca să încerce să convingă vreun disperat că nu există motive pentru a renunța la viață. Să-l convingă să nu sară de la nu-știu-al-câtelea etaj, sau să nu detoneze vreo bombă artizanală, imaginară sau reală. Procentul lui de reușită în astfel de negocieri trecea de 85%. Sigur, și la negocierile acestea existau cazuri și cazuri. Cei salvați ajungeau la Ciolpani și doctorul Simionică îi trata caz cu caz. Chiar dacă medicamentele sau ședințele de terapie individuală sau în grup erau aceleași. Încerca să vindece cazuri diferite cu metode generale. Se mira și el cum reușea. În dimineața aceea de miercuri fusese chemat să negocieze. Un tip se urcase pe acoperișul clădirii Ministerului Învățământului și amenința că se aruncă de acolo dacă nu i se rezolvă doleanțele. Când a ajuns acolo, a găsit pe poziție și jandarmii, și serviciul de urgență, și mulțimea obișnuită, de gură-cască. A urcat în pod și a scos capul pe o lucarnă. De acolo l-a văzut de aproape pe sinucigaș. Stătea cu un picior pe țiglă și unul pe jgheabul de pe margine. L-a recunoscut imediat: un profesor din Alexandria, care-i fusese pacient în urmă cu vreo douăzeci de ani. Tot după o încercare de sinucidere. Îl considera vindecat pentru totdeauna. Și iată, omul recidivase. – Ce faceți domnule profesor? Mă mai țineți minte? Ciolpani? Acum, să tot fie, douăzeci de ani? Profesor? Alexandria? I să încerc și numele: Pascu și mai cum? Alexandru? – Să trăiți, dom’ doctor. Memoria nu vă înșală: Pascu Alexandru. Alexandru din Alexandria, cum obișnuiesc să mă prezint. Profesor de fizică. – Care-i baiul, domnule profesor? De ce îmi strici dumneata statistica? Te trecusem la vindecați pe veci. Se poate? se lamentă doctorul Simionică. – Îmi pare rău, dom’ doctor, nu credeam să ajung pe acoperișul acesta. Nici nu știam că vă cheamă pe dumneavostră, să negociați. – Și de ce mă rog ai ales taman clădirea asta joasă? Numai două etaje? De ce nu Inter, sau turnul primăriei de la Banu Manta? glumi doctorul. – Nu vreau să mă fac praf de tot, glumi și profesorul. Să mai rămână ceva de îngropat. – Bun, asta mi-e clar. Nu zic că ne vom înțelege până la urmă, dar e bine că suntem cunoștințe vechi. Care-i motivul? Atunci, parcă era ceva cu nevasta, nu? – Motivul e directorul de la liceu. Anul acesta, după douăzeci de ani, am dat iar un olimpic. Mențiune la Olimpiada Internațională. Nu-i puțin lucru, nu? Și domnul director vrea ca, din toamnă, să-mi ia clasa cu olimpicul și să o dea unei colege. Protejata lui! Păi să nu te sinucizi? – Dacă nu poți să-l omori pe director, e clar că sinuciderea rămâne singura opțiune fezabilă, îl aprobă doctorul. Ai încercat? – Ce? se miră profesorul. – Să-l omori pe director. Mă scuteai pe mine de un drum de la Ciolpani până aici. – Hai că glumiți! făcu profesorul Pascu. Ca profesor, mă lupt cu violența elevilor, care e în creștere, și eu să ajung să ucid? Ce exemplu le-aș da elevilor mei? – Înclin să vă dau dreptate, se replie doctorul. Sinuciderea, deși e și ea, în fond, o violență, nu face rău decât sinelui. E egoistă, dar nu face nici rău, nici bine celor din jur. În cazul dumneavoastră, profesoara, colega dumneavoastră, chiar și directorul, se vor bucura dacă reușiți. Asta vreți, să se bucure cei doi? – Eu nu m-am gândit la consecința asta, făcu, înciudat, profesorul. M-am gândit că dacă ameninț că mă arunc de pe clădirea Ministerului Învățământului va ieși măcar vreun adjunct și îmi va promite că schimbă hotărârea directorului. Și că îmi vor da clasa și olimpicul înapoi. Că doar eu l-am pregătit în primii doi ani de liceu. – E greu ce-mi cereți, domnule profesor. Dar acesta e rolul meu: să încerc. Iar rolul dumneavoastră e să vă țineți bine. Să nu alunecați pe țiglele acelea. Dați-mi o jumătate de oră, vă rog. Peste o jumătate de oră, doctorul Simionică flutură victorios o foaie cu antetul ministerului. – S-a făcut, domnule profesor. E semnată de directorul general pentru învățământul preuniversitar. Radu Socolovschi, îl știți, nu? Scrie că, din ordinul ministerului, veți fi menținut la clasa cu olimpicul. Ne dăm jos? Mergem la Ciolpani, de bună voie? Au coborât împreună. În stradă rămăsese numai o mașină a Jandarmeriei. Nici un echipaj de televiziune. Mulțimea de gură-cască dispăruse și ea. Un jandarm îi lămuri: – Televiziunile au plecat valvârtej. Toată lumea e cu ochii pe televizoare. La Băneasa s-a născut un pui de tigru: jumătate tărcat, jumătate alb. Profesorul Pascu simți un nod în gât. Și încercarea aceasta de sinucidere va trece neobservată, ca și celelalte două! Doctorul Simionică, văzându-l necăjit, încercă să-l consoleze: – Așa e lumea, domnule profesor. Superficială. Preferă lucrurilor serioase, chestii de doi bani. Statistica o confirmă, crede-mă. Dumneata ai stat departe de fenomen timp de douăzeci de ani. Dar eu, eu trăiesc, vrând-nevrând, în el. Mă hrănesc cu fenomenul acesta. Numai în 5% din cazuri încercările de sinucidere ajung la știri. Și, Nota Bene, vorbim numai de încercările de care se află din timp, de cele nefinalizate. Ca a dumitale. Mie personal îmi convine că nu se face prea multă publicitate în astfel de cazuri. Ar da idei, mă scuzați, mai multor nebuni. Dar înțeleg, pe deplin, și dezamăgirea dumitale. Să prefere un tigrișor unui profesor de fizică? Și încă unul cu olimpici, ca dumneata? Vedeți că aveți de plătit o amendă de 1000 de roni. Pentru tulburarea ordinii publice. De asta nu v-am putut scăpa. Ajuns la Ciolpani, doctorul Simionică îl cază pe profesorul Pascu în zona de liniștiți, făcându-i semn asistentei că nu trebuie să-l supravegheze din scurt. Nici să-l sedeze. Cauza sinuciderii fusese rezolvată. Profesorul nu mai lăsa din mână hârtia prețioasă cu antetul Ministerului Învățământului. Doctorul zăbovi numai vreo zece minute în rezerva profesorului Pascu, butonând televizorul pe toate canalele de știri. Toate transmiteau de la Grădina Zoologică din Băneasa scene tandre cu tigroaica Zâna alăptându-și puiul. Puiul era, într-adevăr, pe jumătate tărcat, pe jumătate alb. Nimic despre încercarea de sinucidere a profesorului din Alexandria. Doctorul trase concluzia, ca un profesor care și-a încheiat demonstrația la tablă: – Măcar ați avut o concurență serioasă, domnule Pascu. Ați văzut comentariile: un tigrișor ca al Zânei se naște o dată la o sută de ani. Pe când sinucideri, vă spun eu cum e cu sinuciderile: o medie de două pe zi la nivel național. Dacă ați fi la o televiziune, la știri, ce ați da pe post? Pe un profesor care amenință că se aruncă în gol pentru că i s-a furat olimpicul, sau pe micuțul acesta care a moștenit, nu se știe cum, blănița asta ciudată? Mâncați, trageți un somn bun și ne vedem la șase, în cabinetul meu. Ne mai povestim acolo ce am mai făcut în ultimii douăzeci de ani… Doctorul găsi imediat în arhivă dosarul lui Pascu Alexandru din Alexandria. Memoria nu-l înșelase. Primele două încercări, în urmă cu douăzeci de ani, fuseseră din cauza soției. Îl aduseseră tot aici, la Ciolpani, abia după a doua. La plecare considerase cazul rezolvat. Îl considerase vindecat. Și totuși, uite că după atâția ani, profesorul o comisese din nou. Doctorul Simionică se gândi, cercetă niște tabele statistice, dar nu-și aminti și nu găsi nimic similar în istoria Ciolpanilor. Profesorul era, indiscutabil, un caz. Trecuse cu bine prin trei încercări de sinucidere. Iar a treia, la mult timp după a doua, era, clar, atipică… Chemat în grabă la negocierea de pe acoperiș, doctorul Simionică nu apucase să se ocupe prea mult de pensionarul adus în dimineața aceea de la Floreasca. Dosarul care-l însoțea era subțirel. Călin Ionescu, 75 de ani, pensionar. Un sinucigaș la prima încercare. Examină abia acum fișa întocmită la Floreasca, raportul medicului de pe ambulanță și nota scrisă de inginerul Călin Ionescu înainte de a da drumul la robinetul din baie și de a-și tăia venele cu o lamă „Astor”. Încă unul care nu mai poate trăi pentru că lumea l-a uitat! își spuse doctorul. Câți din ăștia nu-i trecuseră prin mână! Și câți nu trecuseră dincolo, prin propria voință, fără ca nimeni pe lumea aceasta să se sinchisească! Sinuciderea e, ca și viața, o iluzie – filozofă doctorul. Avea doi pacienți noi. Două cazuri. Se gândi imediat că, în loc să înceapă ședințele de terapie cu fiecare în parte, putea foarte bine să-i cheme pe amândoi odată la o ședință de terapie în grup. Chiar dacă profesorul împlinise 55 de ani, iar pensionarul avea 75, erau compatibili ca nivel de pregătire. Pensionarul avea să profite din experiența profesorului aflat la a treia încercare. Pus s-o împărtășească, profesorul avea să se simtă măgulit. La ora șase, doctorul se prezentă: doctor primar Simion Simionică. Simionică e numele de familie. Apoi, ca gazdă făcu prezentările: inginerul-pensionar Călin Ionescu – la prima, profesorul de fizică Pascu Alexandru din Alexandria – la a treia. Inginerul ținu să adauge: Inventator. Profesorul nu se lăsă mai prejos: doi olimpici internaționali. Doctorul părăsi fotoliul din spatele biroului și se așeză, împreună cu cei doi pacienți, lângă o măsuță rotundă. Doctorul cunoștea foarte bine teoria terapiei în grup. O aplicase de atâtea ori. Nu trebuia să le facă morală pacienților. Morala trebuia să rezulte din discuția liberă. Ascultând povestea altuia, fiecare pacient lăsa deoparte inhibițiile și dădea drumul, liber, propriei povești. La biserică, mărturisirea aduce izbăvirea, iertarea păcatelor. Așa și la terapia în grup. Numai că el, ca doctor, trebuia să evite să apară în rolul preotului care spovedește. Trebuia numai să ghideze discuția astfel încât să n-o ia razna. S-o ghideze astfel încât să cadă liber pe concluziile pe care psihiatria modernă le documentase foarte bine în cazul sinuciderii. Ca în orice altă boală. Să domine, dar discret. Fără ca pacienții lui să se ascundă sub vreo carapace, din instinct de apărare. – Domnilor, începu el, sunt foarte supărat pe dumneavoastră. Dumneavoastră încărcați sistemul de sănătate cu cheltuieli inutile. Nici nu știți cât costă o zi de spitalizare aici! Și, dacă ați fi bolnavi, aș înțelege. – Eu n-am avut nici cea mai mică intenție să pun pe alții la cheltuială, se scuză Călin Ionescu. Am lăsat banii de înmormântare în plic. Am scris în notă că m-am sinucis, ca să evit autopsia și cheltuielile aferente. Ce vină am eu că m-au găsit și m-au salvat. M-au întrebat dacă vreau să fiu salvat? Deși pensionarul avea dreptate, doctorul nu păru a-l băga în seamă. Ar fi însemnat să cedeze inițiativa. Să nu mai domine. – Sângele acela putea fi folosit la salvarea altcuiva. Cineva care nu-și trimisese propriul sânge la canalizare. Iar în cazul dumitale, domnule profesor, jandarmeria putea să-și trimită echipajul să lupte cu infractorii, nu să asiste cum te arunci în gol. Directorul general din minister avea destulă bătaie de cap cu bacalaureatul din toamnă, trebuia el să știe de olimpicul dumitale? Vedeți, ați încărcat societatea cu problemele dumneavoastră mărunte. Cui îi pasă, în afară de mine, care sunt obligat de meseria pe care o am, de sinucideri? Cei doi pacienți aprobară prin tăcere. Dominația doctorului era stabilită. – Bun, gata cu moarala, păru că se destinde doctorul și că e gata să asculte. Ce-ați zice, domnule profesor, să ne povestiți ce și cum? Cum a fost cu cele trei încercări? Eu le știu pe toate, doar suntem cunoștințe vechi, nu-i așa? Dar poate domnul inventator ar vrea să afle cum a fost la dumneavostră. Cum e la alții. Păcat că nu putem să facem terapii din acestea de grup înainte, cu cei care au de gând. Mai ales cei care sunt înaintea primei încercări ar profita. Ar fi mai pregătiți. N-ar mai improviza, n-ar mai da graș. – Ba eu m-am pregătit temeinic, n-am lăsat nimic la voia întâmplării, protestă iar Călin Ionescu. De unde să știu că dopul de la cadă va bloca scurgerea și că îl voi inunda pe vecinul de jos? Dacă nu era asta, reușeam. – Domnule inventator, vă vine și dumneavoastră rândul. Hai să-l ascultăm mai întâi pe domnul profesor. Putem să punem întrebări, nu-i așa, domnule Pascu? Profesorul, obișnuit să fie ascultat de elevi, începu să povestească. – Acum douăzeci de ani. În 1993. Am trăit cu toții acele vremuri. Lumea era în schimbare. Toți voiau să se miște, dar mulți nu știau în ce direcție. Unii se băgau în politică, alții în afaceri. Mulți sărăceau, puțini se îmbogățeau. Știți bine că atunci era momentul să te miști: cei care au avut pe atunci pornirea au ajuns departe. Aveam treizeci și cinci de ani. Dădusem primul olimpic. Visul oricărui profesor de liceu. Primul olimpic internațional din Alexandria. Scrisese despre el în „Vocea Teleormanului”. Pomeniseră acolo și numele meu. Eram mulțumit. Ce-mi trebuia mai mult? Nevastă-mea – cu zece ani mai tânără. Îmi fusese elevă. La mecanica newtoniană mai făcuse față. Cum am ieșit din ea și am dat de hidraulică și electricitate – ca să nu mai pomenesc de fizica atomică – n-a mai făcut față. Corigență după corigență. O pregăteam vara, suplimentar. Fără bani, că n-am luat niciodată bani pe meditații. Și uite-așa, când a terminat liceul ne-am căsătorit. – Era frumoasă? se interesă pensionarul. Profesorul Pascu scoase o poză din portmoneu și le-a arătă. O adolescentă blondă, cu părul strâns cu bentiță, le zâmbea din fotografie, sfidând timpul. – Frumoasă e puțin spus! oftă profesorul punând fotografia la loc. O zeiță! O zeiță atletică! Campioană cu echipa de triatlon, la juniori. Eu o pregăteam încât să știe măcar de trecere, dar la celelalte materii o treceau profesorii numai pentru că era frumoasă și pentru că era campioană națională. Doar la bac, pentru că mă îndrăgostisem nebunește de ea, doar atunci am ajutat-o. Îl cunoșteam pe șeful de comisie. Îmi fusese profesor la facultate, la București. I-am cerut s-o treacă. – Și în schimb ați sedus-o. Sau v-a cedat. Vechea poveste, se arătă atotștiutor inginerul Călin Ionescu. – Nici vorbă! N-am încercat nici măcar o dată să profit de vreo elevă. Nu-mi stă în caracter. Deși o iubeam și ea simțea asta, nu i-am făcut niciun avans. Și nici ea mie. După bacalaureat, a dat la ASE. A picat în vară, a picat în toamnă. Abia atunci mi-am dat seama că trecuse, cum v-am spus că trecuse, prin liceu. Abia în toamna aceea, când nu-mi mai era elevă, am început să ne vedem și, în iarnă, ne-am căsătorit. – Frumos, exclamă doctorul, ca un îndemn către profesor: să continue. – Am ținut-o acasă. A dat și în anul următor la ASE, a picat din nou. Cu sportul a terminat-o imediat după liceu. Se plictisea. Ne-am gândit să se angajeze pe undeva, dar unde? Vânzătoare la Alimentara sau la I.L.F? Nu se făcea pentru o nevastă de profesor, nu? Să se califice muncitoare la „Rulmentul”? Nu s-a gândit nici ea, n-aș fi lăsat-o nici eu. În faza asta ne-a prins revoluția din 1989. – Momentul de cotitură, punctă pensionarul. – Ieșirea din marea plictiseală, aprobă doctorul Simionică. Cred că nevasta dumitale nu s-a mai plictisit. Măcar pentru o vreme. – Într-adevăr, continuă profesorul Pascu Alexandru din Alexandria. Am trăit cu toții perioada. Am trăit-o la televizor. Spectacol continuu: de dimineața până mult după miezul nopții. Fuga și execuția Ceaușeștilor, CPUN-ul, mitingurile pro și contra, Piața Universității, Mineriadele. Și câte și mai câte. Nevastă-mea nu mai avea timp să se plictisească. Era tot timpul cu ochii pe televizor sau pe ziare. Eu, mai puțin. Îmi vedeam de lecții, ca și cum nu se întâmplase mare lucru. La școală Revoluția învinsese pe deplin: nimeni nu mai învăța. Trăgeam de elevii mei să treacă clasa. Numai că lor nu le mai păsa, parcă le-aș fi vrut răul. Ca în bancul acela cu bătrânica: bătrânica nu voia să treacă strada. – Îmi place că ați luat povestea de la început, îl lăudă pensionarul Ionescu. Nu vedem încă sinuciderea, dar uite că ne-am amintit de anii aceia. – Ajungem și acolo, continuă profesorul Pascu. Mulțumesc pentru apreciere. Și, nu ca să vă întorc complimentul, dar și mie îmi pare bine că am de-a face cu oameni dispuși să asculte. Toți sunt grăbiți, toți vorbesc, dar nimeni nu mai ascultă în zilele noastre. Așadar… Pe măsură ce spectacolul străzii sau al vieții politice se banaliza, nemulțumirea nevestei mele sporea: „Cutare și cutare au dus rulmenți, sau stofe la Istanbul și au venit cu dolari. Cutărică a ajuns deputat. Ce, tu ești mai prost? O să trăim toată viața din leafa asta meschină de profesor? Că, de ce nu dau măcar meditații?” Într-un fel avea dreptate. Dar, prin firea și profesiunea mea, simțeam că nu pot face altfel. Că merg pe un drum unic, că nu am alternativă la el și că, dacă l-aș părăsi, m-aș pierde. Nici acum, când s-au întâmplat toate câte s-au întâmplat, nici acum, dacă s-ar repeta istoria, nici acum n-aș proceda altfel. – De fapt, n-ați făcut nimic, îl zgândări doctorul Simionică. – Da, așa e, răspunse, fără să se supere, profesorul. Tocmai asta îmi reproșa nevastă-mea. O vedeam nemulțumită, îi dădeam într-un fel dreptate, dar n-am întreprins nimic. Ajungem în 1993. Cum spuneam, eram absorbit de marea mea victorie: o elevă de-a mea se întorsese cu bronz de la Olimpiada Internațională de Fizică de la Berlin. Era într-a IX-a, putea să mai producă medalii încă trei ani. O fată excepțională. Eu îi dădusem pornirea. Atât. Restul era talentul. Munca ei. Dar, în general, cam la atât se rezumă rolul profesorului în cazul elevilor dotați. În ziua în care am aflat că eleva mea a luat medalia de bronz, când m-am întors de la școală, am găsit un bilet de la nevastă-mea: „Te părăsesc. Plec în Italia. M-am săturat de sărăcie. M-am săturat să te văd cum nu faci nimic. Nu-ți mulțumesc. N-am pentru ce. Rămâi cu fizica ta stupidă. Eu nu vreau să-mi ratez viața.” – Îmi închipui ce dureros a fost, îl compătimi Călin Ionescu. Deși n-am trecut prin așa ceva… – Se zice că, în astfel de situații, îți vine să mori, spuse profesorul. – Da, dar puțini iau expresia la propriu, făcu, nemulțumit, doctorul Simionică. Profesorul nu-l contrazise. – Așa-i, eu am luat-o la propriu. Drept în inimă. Am simțit că lumea s-a prăbușit. Că nu mai are rost să trăiesc. Mi-a venit să mor – la propriu. Am luat o sfoară mai groasă și m-am dus în dosul casei. Stăteam, cum stau și acum, la curte. Am făcut un laț din sfoară. Am pus un scaun, am legat sfoara de o creangă groasă, dintr-un prun. Mi-am pus lațul în jurul gâtului și m-am balansat până mi-a fugit scaunul de sub picioare. Ce a urmat știu numai din povestite. – V-ați gândit la ceva anume în momentul acela ultim? se interesă doctorul. – La nimic. Creierul mi se golise de gânduri, răspunse profesorul. – Ce ziceți, domnule inginer, unde credeți că a greșit domnul profesor? întrebă doctorul. – N-o să îl necăjesc pe domnul profesor spunând, așa cum se spune în astfel de situații, că nu merita. Nu merită să te spânzuri numai pentru că te părăsește nevasta, spuse Călin Ionescu. Dar, cum sunt și eu cu musca pe căciulă, aș da-o pe glumă: nu știai, domnule profesor, că prunul nu e cel mai nimerit ca pom să te spânzuri de el? Nuc n-aveai? – Aveți dreptate. Datorită prunului sunt azi aici. M-oi fi zbătut, creanga n-a rezistat, nu știu exact cum a fost. Poștașul m-a găsit vânăt, cu lațul de gât. Atârnat de creangă, dar cu picioarele pe pământ. Ca o cârpă. Ca o sperietoare. – Să mai zicem că poșta nu vine întotdeauna la timp, glumi și doctorul. – Mi-a scos lațul, m-a lungit pe pământ și a chemat vecinii și Salvarea. Până să vină Salvarea, făcusem ochi. Eram tot pe lumea asta. Lumea în care nevastă-mea se făcuse nevăzută. Doctorul de la Salvare mă cunoștea: băiatul lui îmi fusese elev. S-a asigurat că n-am nimic și nu m-a mai dus la Urgență. Nici vecinii n-au răspândit vestea că am încercat să mă spânzur. – Haideți să observăm cu toții cât de firesc ne-a povestit domnul profesor, punctă doctorul Simionică. A vorbit liniștit despre un eveniment cu adevărat dramatic: părăsit de soție, nu mai vede nici un motiv suficient de puternic ca să mai trăiască. Se spânzură – vedem ce ușor a pronunțat cuvântul acesta care dă, în mod normal, frisoane. Scapă printr-o minune. Atunci, când v-ați venit în fire și v-ați dat seama că trăți încă, ce ați gândit, domnule profesor? – Mi-a fost și puțin ciudă. Mi-era necaz că am eșuat. Mie nu-mi place nereușita. Mi-a fost rușine de poștaș, de vecini, de doctorul de la Salvare. – Și mie mi-a fost ciudă când m-am trezit la Floreasca și am văzut că trăiesc. Când am văzut că eșuasem cu sinuciderea, adăugă pensionarul Călin Ionescu. – Orgoliul, vedeți? făcu doctorul. Orgoliul de a reuși în toate. Plecarea soției v-a lovit și în iubirea pe care i-o purtați, dar și în orgoliu, în mândria dumneavostră de bărbat. Și orgoliul v-a împins spre laț și spre prun. Ați spus că ați simțit și ciudă. Și mai ce? – M-am mirat că m-am și bucurat puțin. Cu zece minute mai înainte considerasem că viața mea nu mai are sens. Când mi-am revenit, m-am bucurat că trăiesc. – Dumneavoastră ați spus-o, făcu, triumfător, doctorul. Poate dacă vă mai gândeați, mai așteptați o zi, două, o lună, ați fi găsit mai multe motive să vă bucurați de viață, decât motive să-i puneți capăt. La concluzia asta ajung, fără să-i împing eu, aproape toți sinucigașii care ajung aici. „Trebuia să aștept să treacă momentul acela de orbire, momentul care mi-a luat mințile.” – Vă rog să mă iertați, domnule doctor, dar eu m-am gândit îndelung la hotărârea aceasta dramatică, interveni Călin Ionescu. Luni de zile am așteptat să se întâmple ceva: ori să-mi treacă dorința de a-mi curma zilele, ori să dispară motivul pentru care viața mi se părea lipsită de sens. N-a intervenit nicio schimbare: nici într-un sens, nici în celălalt. – Ajungem și la dumneavostră, îl liniști doctorul. Să continuăm cu domnul profesor. A doua… – A doua. M-am concentrat pe pregătirea peste vară a olimpicei mele. Îi dădeam probleme din culegeri, discutam subiectele mai dificil de înțeles. Venea pe la mine cam o dată pe săptămână. Sau, câteodată, când se împotmolea la vreo problemă, venea și mai des, pe neanunțate. O minte excepțională. Rezolva și unele probleme la care eu mă chinuisem zile de-a rândul. O s-o iau puțin înainte cu povestea ei: a luat încă trei medalii, toate de aur, în anii următori. A fost admisă și a terminat Fizica la Cambridge. E acum profesoară universitară acolo. Mă vizitează ori de câte ori vine prin țară. În urmă cu trei ani m-a invitat și m-a plimbat prin toată Marea Britanie. Revin la povestea mea, dar am vrut să știți și ce s-a întâmplat cu ea, cu eleva mea. Nevastă-mea a grăbit divorțul. Nu s-a arătat la proces. Era tot în Italia, a spus acolo, la tribunal, avocatul ei. Pe la începutul lui august mi-a venit hotărârea de divorț. Deși o iubeam încă, am primit hârtia aceea mai ușor decât primisem biletul în care spunea că mă părăsește. Numai că, fix pe 1 septembrie, am primit o scrisoare prin care mă anunța, sfidător, că se mărită cu un italian. „Gianni are cinci pizzerii la Florența, vilă pe malul mării și mă iubește foarte des. Subliniase des. Ne-am căsătorit ieri într-un palazzio vechio și plecăm în voiaj de nuntă în Hawaii. Ți-am scris ca să te bucuri și tu și ca să-ți spun că poți să-ți bagi în fund toată fizica, mai ales pe cea cuantică.” – Urât spus, se revoltă Călin Ionescu. Putea să folosească un limbaj ceva mai academic. – Vă cunoștea bine, completă doctorul. Lovea în orgoliu, știa că acolo vă doare cel mai tare. – Ea vorbea de fizica cuantică! strigă profesorul. Habar n-avea ce spune. Asta m-a înfuriat cel mai tare. M-am dus în baie, am umplut cada cu apă călduță, am intrat în ea și mi-am tăiat venele cu o lamă. – Ce fel de lamă? sări Călin Ionescu. Ce marcă? – „Wilkinson”. Aproape nouă. – Eu cu „Astor”. Nou-nouță. Nici n-am simțit tăietura, spuse, gânditor, Călin Ionescu. – În 55% din cazurile de sinucidere sunt folosite lamele. Doar în 5% e folosit briciul. Culmea e că nici lame clasice nu se mai găsesc, de când cu aparatele moderne de ras, și nici briciuri. Și totuși, uite că apar la moment în mâna sinucigașilor. Doctorul apăsa pe cuvântul sinucigaș, ori de câte ori îl pronunța. Așa spunea teoria: un sinucigaș trebuia să se obișnuiască să pronunțe, fără să ezite, atributul pe care și-l dăduse singur. Așa cum, în terapia de dezintoxicare, bețivii sunt învățați să rostească, des și răspicat: „Sunt alcoolic”. Ca un prim pas spre vindecare. – Și? se arătă curios pensionarul Călin Ionescu. Cum de-ați scăpat? Că văd că robinetul de la cadă l-ați închis. Profesorul nu înțelese prea bine, dar continuă. – Nu știu, căci mi-am pierdut cunoștința. Mi s-a spus pe urmă ce s-a întâmplat. Olimpica mea venise să discutăm o problemă cu schimb de căldură. Ușa era deschisă, că așa o țin mereu. A intrat și m-a găsit plutind în cadă. A alarmat vecinii. Au sunat la Salvare. A venit tot doctorul acela care venise și în urmă cu două luni, când mă spânzurasem. M-a dus la Urgență, mi-a făcut transfuzii, m-a salvat. – Ca la mine. Aproape că nu mai am ce povesti, spuse, nemulțumit, pensionarul. – Numai că, de data aceasta, doctorul n-a mai vrut să riște. Eram la a doua. Recidivist. M-a adus chiar el cu Salvarea de la Alexandria. Așa am ajuns, atunci, la dumneavostră, domnule doctor. De altfel, poate că ați mai uitat din amănunte, dar povestea asta v-am spus-o și în urmă cu douăzeci de ani. M-ați ținut atunci o săptămână. – Au scris ceva în ziare? se interesă Călin Ionescu. Au dat ceva la televizor despre sinuciderea dumneavoastră? Mai ales că înțeleg că n-a mai fost un secret: au aflat mai mulți, nu? – Domnule inginer, în afară de cunoscuți, n-a aflat nimeni. Și n-a aflat nimeni pentru că nu s-a scris nimic în presă, nu s-a dat nimic nici la TVR. Chiar am fost dezamăgit de chestia asta. Una e să știe lumea că te-ai dus, de moarte bună sau prin sinucidere, și alta e să mori neștiut de nimeni. Poate că de aceea m-am bucurat, și a doua oară, când am văzut că trăiesc. – La a treia încercare a domnului profesor am asistat și eu, spuse doctorul Simionică. Se adresa mai mult pensionarului. Îl las pe domnul Pascu s-o povestească. Pe mine mă interesează și ce s-a întâmplat în acești douăzeci de ani. N-aș vrea să fiu cinic, dar de ce tocmai acum? După atâta timp. De ce nu acum șaptesprezece ani sau acum trei ani? – Bănuiesc că n-a mai avut vreun olimpic, se hazardă pensionarul Călin Ionescu. – E și asta, zâmbi profesorul Pascu. Băiatul acesta, care a luat mențiune la Hanoi anul acesta, a apărut după atâția ani și ani. Douăzeci de ani de eforturi și speranțe neîmplinite. Și directorul, hop, să dea clasa lui, clasa mea, domnilor, unei protejate. Eu l-am format, eu i-am dat pornirea spre Hanoi, și ea să-l ia de-a gata! Se vorbise din nou despre liceul din Alexandria. Numele meu n-a apărut în notița din ziar, dar știau toți, în Alexandria, că e elevul meu. – Și nu puteați să vă sinucideți acolo, pe plan local? îl tachină, din nou, doctorul Simionică. Trebuia să veniți neapărat la București? – Era problema mea, explică profesorul, dar era și un protest în numele altor profesori ca mine. Muncim din greu acolo, la clase, și puțini sunt cei care ne recunosc meritele. Puțini sunt cei cărora le pasă dacă trăim sau dacă murim. Pe acoperișul Ministerului trăgeam de fapt un semnal de alarmă asupra situației mele, dar și asupra situației unei categorii. Atrăgeam atenția nu numai asupra mea, sperând ca încercarea mea să nu treacă, și de data asta, neobservată. – Și ați văzut cât de observată a trecut! îl ironiză, din nou, doctorul Simionică. Ați văzut că v-au dat pe toate posturile cum călăreați jgheabul! Bine că s-a rezolvat chestia cu olimpicul. Vi se făcuse o mare nedreptate. – Condițiile erau îndeplinite, îi explică profesorul Pascu, pensionarului. Televiziuni, jandarmi, lumea multă. Numai că, până am negociat cu domnul doctor, până mi-a îndeplinit ministerul doleanța, s-au risipit cu toții. Nu știu dacă ați urmărit la TV: s-a născut un tigrișor ciudat la grădina zoologică. – Am văzut. Ceva asemănător mi s-a întâmplat și mie, acum două zile, dar cu Prigoană și cu Bahmuțeanca. Din cauza asta n-am avut loc la știri cu sinuciderea mea. – Un olimpic în Alexandria la douăzeci de ani, un tigrișor ca al Zânei la o sută de ani, zâmbi doctorul. Dar aș vrea să vă întreb ceva, domnule profesor: chiar erați hotărât să vă aruncați în gol? Știți, mulți dintre cei care amenință cu sinuciderea în public o fac numai pentru a obține ceva: o locuință, un loc de muncă sau custodia unui copil. Nu sunt hotărâți, cu adevărat, să moară. Dumneavoastră erați decis s-o terminați cu fizica, supunându-vă Legii Gravitației? – Eram. Poate că mai puțin hotărât ca la primele două, dar eram, spuse, gânditor, profesorul Pascu. Numai că de data aceasta, pe undeva, mă gândeam și la eventualitatea că doleanța mea va fi îndeplinită și că n-o să sfârșesc pe asfalt. – Așadar, la primele două, nici nu v-ați gândit și nici nu v-ați dorit salvarea. Erați decis. 100%. Astăzi însă vedeați o cale de supraviețuire, în anumite condiții. Mă gândesc, vorbi doctorul Simionică, parcă numai pentru el, dacă nu cumva acționa experiența primelor încercări. Vă gândeați, probabil, nu la salvările miraculoase datorită cărora ați supraviețuit în urmă cu douăzeci de ani, ci la o salvare normală, firească, așa cum de fapt ați avut șansa să se și întâmple. – Eu nu m-am gândit deloc la salvare, la supraviețuire, mărturisi pensionarul Călin Ionescu. Îmi pare rău că nu prea am ce povesti. Sinuciderea mea e leită cu a doua încercare a domnului profesor. Mă rog, motivul a fost diferit: eram uitat de lume, nimeni nu pomenea de invențiile mele – 16 invenții în domeniul fabricării maselor plastice. Ce rost avea să mai trăiesc, nu? Poate că mă apropii de motivul domnului profesor din a treia încercare, cea de azi. Doar că am folosit altfel de lamă și că n-am înțepenit bine dopul de scurgere de la cadă. Inundația l-a trezit pe vecinul de dedesubt, care m-a salvat. Cum te-a salvat pe dumneata olimpica dumitale. Și, în mod sigur, ca și dumneata astăzi, nu voiam ca sinuciderea mea să treacă neobservată. Dar, după cum s-a văzut la amândoi, nimeni nu s-a sinchisit de încercările noastre. – Îmi pare bine că ați ajuns și singuri la concluzia aceasta, sublinie doctorul Simionică. Fiecare sinucigaș crede că, dacă își ia viața, lumea o să se oprească în loc. Că toți locuitorii planetei vor ști că respectivul a rupt-o cu ei. De fapt, în afara familiei și a celor apropiați, nu-i pasă nimănui în astfel de situații. Chiar și celebritățile, la moarte, rețin atenția generală numai pentru câteva zile. Apoi lumea le uită. – Vă bucurați că trăiți, că ați fost salvat, domnule inginer? întrebă profesorul Pascu. – Nu prea. Domnule profesor, la dumneata ar trebui să fie altfel decât la mine. Dumneata mai ai mulți ani de viață înainte, ai la ce să te aștepți. Poate alți olimpici, poate chiar să găsești un suflet bun alături de care să te bucuri la bătrânețe. Dar eu, la 75 ani ai mei, ce bucurii pot să mai am? Nevasta s-a prăpădit în urmă cu șase ani. Copii n-am. La ce bun să mai trăiesc? Tocmai atunci intră asistenta, se scuză și șopti ceva la urechea doctorului. Doctorul zâmbi, apoi spuse cu voce tare: „Să vină. Facem o excepție”. Apoi se întoarse către Călin Ionescu: – A telefonat vecinul dumitale, colonelul. A întrebat dacă poate veni mâine cu șahul. I-am zis că da. M-am gândit că poate vă fac o bucurie, domnule inventator. Ghiocel 22 august 2014 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate