Câinele lipăi încrezător mâna rece a stăpânului. Era fericit, nu mai călătorise niciodată pe apă. Câinele era emoționat, ca un copil care aștepta de un an tortul de ziua lui. Acum era seara dinainte de ziua de naștere...
Stăpânul zburli blana câinelui. Stăpânul era mai puțin emoționat, era surescitat. Stăpânul era trist. Călătoria era singuratică, compania patrupedului era doar mirajul unei seri obișnuite. Pe Marea Seninătății, omul este doar impresia unei brize uitate...
Barca străvezie aștepta calmă în nesiguranța dimineții. Barca nu reprezenta un companion valid, era instrumentul tăcut al drumului maritim. Barca era spiritul călătoriei, săgeata materialului care străpunge viitorul. Barca era pregătită...
Câinele simți singurătatea cu puțin timp înainte de a fi legat de ponton. Scânci, dar nu trist, ci inerent destinului său secundar. O tendință animalică se strecură, silențioasă, dar mârâitul încetă înainte de poziția de start. Acceptă prizonieratul provizoriu, știa că voiajul stăpânului era reversibil. Câinele lipăi din nou mâna stăpânului, dădu din coadă vesel și se așeză cuminte lângă castronul cu apă și cele câteva oase de ronțăit. Rolul său se încheiase...
Stăpânul mângâie urechile câinelui și zâmbi neînțeles. "Vei fi găsit. Singur nu vei rămâne, ești un companion bun, însă naiv". Stăpânul porni hotărât spre barcă, fără a mai privi înapoi. Ignoră lătratul optimist al câinelui. Ignoră puținii oameni de pe chei. Ignoră lumea, o lume care nu mai exista...
Barca îmbrățișa valurile cu o afecțiune neștiută. Barca era veche, cenușie ca un vis neîmplinit, dar era solidă și de încredere. Barca tremura sfios, așteptând cârmaciul ca pe un vânt răcoros în miez de vară...
Bărbatul străpunse orizontul, dorind îmbrățișarea sa, dorind nemărginirea sa. Bărbatul desfăcu funia și sări în barcă. Pluti o clipă în inerentul dorinței, rememorând motivul plecării intempestive. Inspiră zgomotos, parcă pentru a uita, dar de fapt pentru a încorpora în eternitate momentele frumoase. Respinse amintirile nefericite, tristețile nocturne și certurile inutile. Respinse nefericirea...
Apa primi noul locatar ca pe o picătură de umezeală de altă natură, una caldă, vie și strălucitoare. Apa tremură orgolios, ca un cal mândru de frumusețea-i armonioasă. Apa spumegă veselă, dar rece și incertă în atitudine. Apa era marea nesfârșită, o lume dintr-o altă lume...
Bărbatul porni motorul, încet, ca un ritual demult uitat. Privi orizontul, linia continuă de incertitudini și speranțe. Oftă. Nu ar fi vrut asta, însă durerea învinse. Durerea îl cuprinse în menghina-i terifiantă, strigându-i în ureche să uite trecutul, să distrugă prezentul și să urmeze calea bărcii. "Să mă uiți, draga mea. Nu mai sunt copilul pe care l-ai îmbrățișat prima oară în dansul primar al vieții. Acum sunt bărbat, iar deciziile, oricât de incerte, îmi aparțin."...
Cerul acoperi totul, un albastru siniliu, matinal prin prezență și forță atotcuprinzătoare. Cerul era unul, doar prin semne și revizii recurente. Cerul privea domol împărăția terestră, surâzând recent regatului maritim. Înțelegerea culorii și a densității era un dat demult iertat, dar nu uitat. Unirea virtuală, semnalată de om de la începutul vremurilor, era mirajul omului bolnav. Cerul și apa erau separate, două pajiști respinse lateral de un gard viu, dur. Cerul îmbrățișă totul...
Barca porni greoi, un elefant abia trezit din somnul lin al malului material. Pluti vioaie pe apa matinală, calmă ca un zâmbet senin de fată. Barca urmărea cerul, stăpânul absolut al universului uman. Barca era vie, însă nu era ființă, ci doar o licărire subtilă de lemn și metal. Linia orizontului înghiți barca, iar omul din ea aștepta același proces...
Bărbatul privi cerul și zâmbi. Cerul îi întoarse zâmbetul. Bărbatul privi linia orizontului și surâse. Orizontul îl primi ca pe un copil demult pierdut în ispita cumplită a umanității. Bărbatul strecură degetele prin apa înfricoșătoare, momentan liniștită. Apa îl răcori, pregătindu-se pentru un sacrificiu, așteptând clipa reveriei. Bărbatul se așeză la pupa, calm, serios, un munte de hotărâre. Dar bărbatul nu era încă bărbat, iar lacrima îi reaminti că umanitatea nu putea fi părăsită atât de ușor. Încercă să o alunge ("nenorocită subconștientă"), dar natura sa era ispita. "Of, iubire, nebunie ca o morfină a trecutului! De ce nu mă lași să fiu, de ce nu-mi oferi libertatea?". Bărbatul închise ochii, însă chipul fu invadat de aceeași umezeală ca și degetele: sărată, nefericită, ucigașă. Deschise ochii. Cerul dispăruse. Apa era un miraj. Orizontul era străveziu. Barca era doar o speranță. Însă durerea era încă vie, o inimă pulsând de ambiție, demență și furie recurentă...
Femeia se apropie senină. Femeia părea încadrată de aripi de înger, de subite reverii nocturne. Femeia îl văzu, o mogâldeață cvasi-umană, un fir de ață aproape rupt de realitate...
Bărbatul o văzuse, dar își întoarse privirea, dezgustat de aripa demonică a trecutului. Bărbatul se ferise, dar nu uitase, iar ispita îl umaniza și mai mult. Bărbatul cedă, privind chipul pe care-l scuipase recent. Bărbatul înlemni: femeia îl cucerise din nou, cu ochii de foc, obrajii de marmură, părul întunecat ca bezna, brațele de Shiva...
Femeia îi străpunse apărarea. Femeia era lângă el, întinzând voluntar brațele, ca în primul dans primar al vieții. Îmbrățișarea era reală, umană. Femeia simți frisonul de groază al bărbatului, însă numai pentru o clipită. Iubirea se revărsă prin sânge, prin pori, prin firicele de păr. Femeia dărui afecțiunea nemijlocit, revărsând valuri după valuri de puritate. Femeia era completă...
Bărbatul simulă o jalnică apărare. Bărbatul cedă după o secundă, patetic, dar fericit. O îmbrățișă, rememorând clipele senine, uitând trecutul și nefericirea. Bărbatul simți cutremurul de iubire și adrenalină. Primi totul, poate pentru ultima dată. Mirosi părul mirific, strângând în brațe momentul autentic. Apoi se prăbuși în uitare, iubind fără întoarcere...
Câinele lătră nerăbdător, însă și neliniștit. Nu înțelegea trecerea timpului, nici chiar în elementul interior, canin. Oamenii din jurul lui erau triști, abătuți. Pierduseră ceva, însă câinele nu realiză ce anume. Apoi văzu șiroaiele părăsind trupul fără viață, viața părăsind ochii senini, ochii părăsind culoarea naturală a vieții, îmbrățișând bezna nefirească a morții. Câinele pierduse ceva. Câinele pierduse totul. În urletul de durere al nopții fără lună, cerul plânse prin ploaia spontană, orizontul se-nfioră, doar pentru o clipă, iar apa mulțumi pentru sacrificiu. Iar viața o luă de la capăt, suspinând doar pentru sine.