Femeia care mergea alături de mine în mașină nici nu se mișcă și nici nu scoase vreo vorbă de când o luasem. După ce îi lansasem câteva cuvinte așa, ca de rupt gheața, am înțeles că era împotriva conversației și am dat muzica mai tare. Orele treceau și soarele muri puțin câte puțin, lăsând luna să vopsească totul cu lumina ei lăptoasă. Sunetul muzicii de la radio nu reușea să umple tăcerea impusă de acea femeie care făcea ca noaptea să pară eternă. Nu am să uit niciodată curba în care ecranul GPS-ului s-a albit și în care mașina începu să aibă viață proprie. Aerul deveni rece, chiar înghețat și un fior infinit îmi cuceri spinarea și apoi tot corpul. Mi-am întors capul spre ea, căutând ajutor sau poate o explicație, i-am văzut ochii și atunci se născu cel mai urât coșmar real. Mâna ei înghețată se cufundă în pieptul meu și-mi înfășură inima cu cea mai mare durere pe care o simțisem vreodată. Mașina, deja de capul ei, ieși de pe șosea cu viteză maximă și se zdrobi în fundul prăpastiei. Deși agonizam și eram conștient că nu-mi mai rămăseseră decât două-trei minute de viață, am putut să arunc o privire în jur și să văd alte sute de mașini zdrobite, cu șoferi solitari zăcând în ele fără suflare. Femeia tăcută, după ce m-a privit o secundă cu ochii ei sticloși, se îndepărtă cerându-mi iertare mie și celorlalți într-o frază pe care o repeta iar și iar, încheiată de ultimele cuvinte pe care le-am auzit în viața mea: nu amesteca realitatea cu iubirea, dragul meu, și acceptă femeia așa cum e ea.